consemnări, poezii, eseuri

CONSTANTIN POPOVICI ȘI SEDUCȚIA MODERNITĂȚII -
Expoziție de grafică și sculptură la Muzeul Național de Artă, (mai-septembrie 2015), III

În zilele următoare voi posta la rubrica Fotografii, imagini de la expoziția Constantin Popovici.

Scriitorul zilei 12 august: Nicuţă Tănase, n. 12 aug. 1924 - d. 15 sept. 1986

Fiul lui Anghel Nicuţă, vânzător ambulant şi al Anei Moldovan, s-a născut în periferia bucureşteană, a urmat o şcoală de ucenici, devenind lăcătuş, repartizat la uzina din Avrig, apoi la cea din Hunedoara. Unde debutează în 1954 cu schiţe satirice şi versuri. Va face Şcoala de literatură, 1951, şi va colabora la nenumărate ziare şi reviste ale vremii, începând cu vestita Urzica, devenind între timp scenarist la Televiziunea română şi redactor la Scânteia, de unde s-a pensionat medical.

A scris povestiri pentru copii, în stilul umoristic al lui Şalom Alehem şi al altor autori proletari, traduşi la noi în stil mare, în anii 50-60. Tradus el însuşi, la acea vreme, în nenumărate limbi străine. Niciodată ca în acei ani 50-60 nu va fi fost în întreaga lume o nevoie mai mare de literatură de acest fel (despre copilărie şi adolescenţă), care să prezinte omul simplu, neajutorat în faţa vitregiei vieţii (în primul rând a sărăciei, foamei, înapoierii...), totuşi încrezător în om şi dornic să-şi cucerească un loc onorabil, conform exigenţelor morale de pe-atunci, ocolind violenţa, necinstea, ticăloşia... Majoritatea scrierilor lui Nicuţă Tănase sunt la persoana întâi, accentuat autobiografice şi narează peripeţii din lumea mahalalelor bucureştene şi ale vieţii uzinale, descrise şi de alţi scriitori, precum Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Dumitru Alexandru, de alţi mulţi condeieri care s-au folosit de amintiri şi observaţii personale spre a prezenta lumea pestriţă, chiar dubioasă a periferiei, foşgăind de şuţi şi escroci, însă totul relatat cu umor, cu bonomie, cu uimirea copilului ce deschide ochii asupra vieţii şi, desigur, pe unde se ivea ocazia, cu "critici" la adresa vechilor rânduieli capitaliste, a stăpânilor exploatatori şi nemiloşi, dar şi a metehnelor unor adolescenţi încă neîncadraţi pe drumul noii societăţi socialiste, în edificare. Aparent adresate copiilor şi tineretului în formare, povestirile unui Nicuţă Tănase, ca de altfel şi piesa sa Băiat bun dar... cu lipsuri, care a ţinut afişul ani şi ani, erau citite/vizionate şi de oameni în toată firea, ocazional sau în căutare de secvenţe umoristice prinse într-un ambalaj sentimental, fără atenţie specială asupra mesajului moralizator al textelor.

P.S.: O foarte frumos scrisă evocare a lecturilor din cărţile lui Nicuţă Tănase, postată la comentariile acestui autor, este cea a delicatului om şi subtilului poet, prietenul Florin Hălălău - text pe care vă invit insistent să-l citiţi aici : http://www.poezie.ro/index.php/article/55544/Un_scriitor_uitat. Desigur vă veţi simţi tentaţi să intraţi imediat pe blogul său de scriitor. Auguri!

Opera literară: M-am făcut băiat mare, 1954; Muzicuţa cu schimbător,1956; Acţiunea P. 1500,1957; Cine a pierdut o verighetă? (în colaborare cu Silviu Georgescu),1957; Derbedeii, 1957; 1961; Astăzi e ziua mea, 1959; Am fugit de-acasă, 1961; Ce oameni, domnule!, 1962; Băiat bun, dar... cu lipsuri, 1963; Plec la facultate, 1964; Fără minuni, Doamne!, 1967; Cruce de ocazie, 1969; Lume, lume, soro lume!, 1971; Eu şi îngerul meu păzitor - Mitică, 1972; Sus mâinile, domnule scriitor!, 1972; Destăinuirea marilor secrete, 1974; Ghidul superstiţiosului (12 + 1 zodii), cu ilustraţii de Tia Peltz, 1974; Carte de explicare a viselor, 1975; Răpirea ucenicului nevrăjitor, 1976; Fără înger păzitor sau Cum am ajuns scriitor, 1977; Un băiat de nădejde (în colaborare cu Virgil Stoenescu), 1977; Telefonul de la ora nouăsprezece, 1979; Portrete în aquaforte, 1981; M-am făcut... tată mare, 1984.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicu%C8%9B%C4%83_T%C4%83nase

http://jeanbica.blogspot.ro/2009/06/nicuta-tanase-uitatul-mic-scriitor-mare.html

http://www.crispedia.ro/Nicuta_Tanase

Poezia zilei: Marta Petreu, n. 14 martie 1955

Rugăciunea de dimineață

Eu am mizat pe poeme. Am mizat
pe cărţi savante deştepte
am mizat pe zeci de alte prostii din hârtie. Zadarnic.
Eu am vrut să am un copil. Şi nici un bărbat
nu şi-a lăsat vie sămânţa rod să crească în mine
Am mizat pe iubire. Nici un bărbat
nu m-a vrut pe mine femeie
(poate soră mamă femeie de casă
poate iarbă de mare poate cârpă de praf)

Am mizat pe câteva lucruri calde ale vieţii. Degeaba
Totdeauna degeaba

Acum mizez pe nimic. Nu-mi mai pasă
În solzii mei de peşte stau ca o spadă de oţel
Liberă sunt: nu am suflet. Nici o speranţă
Nimicul creşte. Creşte nisipul
Creşte lumina. Pielea mea s-a făcut transparentă
ca apa. Văd prin carne oasele mele subţiri
mlădioase ca lemnul de sânger. Îmi văd scheletul
Văd mineralele pure. Calciu. Fosfor
Fier şi magneziu. Argintul din glezne

Peste un secol
voi fi un nor de atomi. Liberi de suflet
Liberi de sens

Domine. Tată. Vreau
niciodată să nu mai am trup. Niciodată
suflare de viaţă
Nu trup de om. Nu destin de femeie. Nimic
Doar nimic.
Un nimic ce nu-şi aminteşte. Fără durere
Domine. Un nimic în nimicul căderii.

(preluare de pe Internet)

Alţi scriitori:

Ion Ghica, n. 1816-22 aprilie 1897

Al. Sahia, 9 oct. 1908 - m. 12 aug.1937

Ion Lazu - Scriitorii români din exil, II

Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în două lagăre ideologice, politice, economice și militare inamice: Războiul rece, apoi războiul stelelor, dar tot război! În cazul României efectele Cortinei au fost desigur mai dure ca oriunde. Strașnic păzită, din greu antifonată. Să nu mai știm unii de alții, de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni, de mersul țării ca atare. Unii aici, desigur ”umăr la umăr / noi mulți la număr”, cărora ni se promitea fericirea generală, dar nu primeam decât o subzistență cartelată, și cei puțini dincolo, ”arși de dor”, vorba lui Saroyan și în imposibilitatea de a ne ajuta cu ceva. Lumi paralele, care din motive strict politice erau blestemate să nu se întâlnească niciodată. Scrie poeta Florența Albu: ”Noi vom muri aici / Închiși din toate părțile de libertate./ Cîmpie, exil dechis în patru vânturi.” Era situația de fapt a creatorului din România socialist. Totuși, cu intervenții, cu sprijinul străinătății, unii intelectuali au reușit să obțină viza plecării definitive. Pe scriitoarea Sanda Stolojan a salvat-o intervenția președintelui Giscard d-Estaigne, pe altcineva l-a scos din țară Churchill, sau De Gaulle; pe Peter Neagoe l-a răscumpărat un frate din Canada; asemenea pe Ionel Jianu, exilat în 1961; pe poetul Dragoș Vrânceanu l-a scos la lumină vizita în România a unui mare scriitor italian de stânga, cu care italienistul nostru fusese prieten în perioada studiilor florentine.

O subliniere specială: creatori români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Eliade, Apostu au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.

Voi spune câteva cuvinte la obiect despre exilul scriitorilor, pentru că ei sunt persoane publice, cu tot ce decurge din acest statut privilegiat; pentru că au trăit cu intensitate specifică artistului drama înstrăinării; pentru că am depus mărturie scrisă întru aceasta, o mărturie aflată de-acum la vedere, analizabilă, cuantificabilă. Dar mai întâi aș vrea să ne gândim o clipă la marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții de același calibru se aflau în Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi aflat în țară, ar fi nimerit fără excepție în pușcării, în malaxorul detenției comuniste, dirijate la noi direct de la Moscova, după cum se știe, prin cominterniștii alogeni Pauker, Chișinevski, Bodnăraș, Nikolski și alții de teapa lor. Te gândești cu strangere de inimă ce s-ar fi ales de opera acestor personalități creatoare excepționale. De ceastălaltă parte a Cortinei de Fier, absolut toți colegii de liceu, de generație ai acestora, scriitori ei înșiși: Noica, Pillat, Paleologu, Steinhardt, Acterian, Sadova etc., etc., au ajuns în detenția comunistă - și nu oricum, ci în mod ironic, în cazul celor mai sus citați, pentru delictul de a fi citit între ei cărți de-ale prietenilor Eliade și Cioran, ajunse în țară pe sub mână…

Va urma

Fotografii din expoziția C. Popovici, III