vineri, 7 august 2015


Scriitorul zilei: Horia Lovinescu, Ion Zamfirescu

7august: Horia Lovinescu, n. 7 aug. 1917 - d. 16 sept. 1983
           

     
Născut la Fălticeni, ca nepot de frate al lui Eugen Lovinescu (tatăl, Octav Lovinescu, avocat, iar pe linie maternă - Ana Cetăţeanu, din Ardeal, Subcetate - descinzând din familia Ion Budai Deleanu - alţi literaţi din familie fiind scriitorul Anton Holban, văr şi Vasile Lovinscu, frate, filosof); viitorul dramaturg a făcut liceul în urbea natală, între 1932-1936, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, licenţa în 1942; îşi va susţine doctoratul la Iaşi, 1946, cu un subiect din Ch. Baudelaire. A debutat în presa literară a vremii cu Lumina de la Ulmi, piesă aservită proletcultismului; jucată în anul următor, premiată. A continuat să scrie piese de teatru, în cele mai diferite modalităţi, fără o grijă specială pentru originalitate, preocupat de problemele de conştiinţă (aşa numitul teatru de idei, sau teatrul psihologic - atras de validarea morală a faptelor, prin teme scoase în dezbatere din observarea realităţii sociale. Începuse prin a aduce pe scenă o temă pe linie: adaptarea la exigenţele socialismului a vechilor familii din burghezia interbelică: Surorile Boga, Citadela sfărâmată  etc, dar continuă cu teme de conştiinţă, în care luciditatea trebuie să aibă câştig de cauză faţă de sentimente etc (o falsă logică a acelor decenii fiind că nemulţumirile aduse de socialism musai să cedeze în faţa ideologiei imbatabile, comuniste...) Autorul a uzat de mijloacele teatrului clasic, folosindu-se de simboluri, de alegorii, de parabole,  aducând în prim-plan dezbaterea de idei, oarecum în maniera lui Camil Petrescu din Danton, din Act veneţian. Horia Lovinescu nu s-a cruţat nicicum, scriind an de an noi piese, toate jucate pe scenă, adunate în volume, premiate... Nu a dus niciodată lipsă de subiecte, inclusiv reluând conflictele din antichitate și Ev mediu: Cain şi Abel, Meşterul Manole, drama urmaşilor la tron ai lui Ştefan cel Mare, cu o nuanţă poematică, în felul cum abordaseră aceste probleme, în alte literaturi europene: Gunther Grass, Max Frisch,  Fr. Durrenmatt. A scris scenarii de film: Meandre, Citadela sfărâmată
În 1960 devenise director al Teatrului Nottara, cu care a făcut turnee în ţări din Europa. Va fi jucat pe scene europene, dar şi în China.

Opera literară: Lumina de la Ulmi, 1954; Citadela sfaramata, 1955; Oaspetele din faptul serii,  1955; Elena, , 1956; Hanul de la rascruce,  1957; O intamplare,  1958; Si pe strada noastra,  1959; Surorile Boga,  1959; Revederea,  1962; Teatru, 1963; Moartea unui artist,  1965 (1975); Teatru,  1967; Maria,  1970; Teatru,  1971; Si eu am fost in Arcadia,  1971; Teatru, I-II, 1973; Ultima cursa,  1976; Adolescentul,1977; Picu,1978; Teatru, I-II, 1978; Citadela sfaramata,  1981; Rimbaud, eseu critic, , 1981; Noaptea umbrelor. Orasul viitorului. Karamazovii, 1983; Negru si rosu,  1984. Traduceri: M. Satrov, in numele re-volutiei, drama eroica in trei acte si opt tablouri, in colab. cu Nadia Lovinescu, , 1959; M. Sizova, Mica balerina,  1961; A. Veicler si A. Misarin, Cantecul vantului, poem,  1961.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Lovinescu
 http://www.romlit.ro/horia_lovinescu
 http://www.autorii.com/scriitori/horia-lovinescu/
*
Am pus placă memorială pentru drmaturgul Horia Lovinescu la adresa din str. Batiștei nr.1-3, dar de fapt la scara de pe N. Bălcescu, pe colțul dinspre Intercontinental.



Ion Zamfirescu, n. 7 aug. 1907 - d. 31 dec. 2001

Născut la Craiova, face şcoala primară şi liceul Fraţii Buzeşti, apoi se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, absolvind în 1929; îşi ia doctoratul în filosofie în 1931, specializându-se în filosofia culturii şi în filosofia istoriei. O vreme fusese profesor la liceele Sf. Sava, Gh. Lazăr şi Mihai Viteazul, apoi profesor universitar.  La reforma învăţământului din 1 dec. 1948 rămâne şomer. Cu greu este admis ca suplinitor, în suburbie. În perioada stalinismului acut, redevine profesor de liceu, până în 1960, când prin concurs accede din nou la învăţământul universitar, la catedra de literatură comparată, până la pensionare, în 1968.
Spirit enciclopedist, pe linia Maiorescu, Iorga, Gusti, aparţinând generaţiei din care s-au remarcat Dan Botta, Eliade, Noica, Cioran, Vulcănescu, preocupat de câteva aspecte fundamentale ale cunoaşterii omului şi a istoriei filosofiei şi culturii, deşi, mai cunoscut ultimei generaţii ca istoric al teatrului universal şi naţional, Ion Zamfirescu  nu s-a considerat un creator de filosofie, ci un cercetător dublat de un militant pentru difuzarea în mase a culturii, filosofiei, istoriei.  O declară singur:.." să ajut oamenilor de a se cunoaşte pe ei înşişi. Am pus în aceasta stăruinţă, credinţă şi dragoste". Despre români, ca naţiune: "Condiţiile istorice nu ne-au îngăduit până acum realizarea unei mari civilizaţii materiale, dar în schimb ne-au prilejuit o adâncire deosebit de fină şi de nuanţată a realităţii noastre sufleteşti. Pentru aceasta se cere un simţ intuitiv special, o iniţiere caracteristică, în stare să străbată în substraturile vieţii noastre sufleteşti."
Autor a nu mai puţin de 8 monografii, începând cu cea a liceului la care predase: Gh. Lazăr, Ion Zamfirescu a participat la campaniile de etnografie-sociologie ale prof. Dimitrie Gusti, cu care şi-a luat şi doctoratul, în 1931; bursier la Geneva, la recomandarea lui Tudor Vianu; predă la clasa specială unde învăţa Regele Mihai. După activitate în învăţământul liceal, din 1943 este titular al catedrei de Filosofia culturii la Universitatea Bucureşti, concurând cu C. Noica - la Cluj aceeaşi catedră era onorată de Blaga.
Opera:  Elemente de estetică, 1935, Spiritualităţi româneşti, 1936, Orozonturi filosofice, 1942, Destinul personalităţii, 1942, Breviar de psihologie, 1947 sunt cîteva dintre lucrările Profesorului. Între 1947 şi 1965 nu are drept de publicare,  o pierdere mare pentru cultura noastră. Revine cu lucrări fundamentale: Istoria universală a teatrului, în 3 volume 1958-1968, Panorama dramaturgiei universale, 1973, Drama universală şi naţională, 1976.. şi seria dedicată dramaturgiei continuă cu alte titluri. Oameni pe care i-am întâlnit, 1987, Pagini memorialistice, 1995. Opera sa filosofică este reeditată sub îngrijirea lui Marin Diaconu: Scrieri folozocice, în 2 volume, 2005.

*

I-am pus o placă memorială pe str. Henri Coandă, nr. 44, S.I., cele două imobile, al scriitorului și al savantului fiind spate în spate. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Descriere: Descriere: *


Poezia zilei, Linda Maria Baros, n. 6 aug. 1981

Ies pe stradă cu îngerul

Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.
Albită de varul pereţilor.
Bărbaţii pe care-i întâlnesc
îmi ling mâna şi gleznele,
mă urmează-ndeaproape.
Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,
ca pe valuri, pe-acoperişuri.
N-am nici o milă
pentru bărbaţii care mă iubesc.
Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.
Mă salută cei care-au dormit
pe marginea înaltelor acoperişuri,
cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor
– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –
şi i-au obişnuit să respire acolo.
Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.
Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.
Magnificele clinici, interpuşii.
Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.
Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.
Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.
Ca un lanţ înfăşurat pe mână.


Aceste zvelte forme ale cunoaşterii

Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.
La toaletă e linişte, e pace, e clor.
Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele
– înalte şi subţiri –,
coborând în viteză de pe faleze,
cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.
Pubisul lor bombat lum
inează
ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.
Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.
Fiindcă ele au sexul în formă de H,
de la constanta de expansiune a Universului.
Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.
Într-un fel de aşteptare chimică.
Universală.


Alţi scriitori:

Aurel Mihale, n. 1922

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

15 dec., continuare: La lansarea lui I. Rotaru, ajung cînd deja începuseră, vorbeşte Mihail Diaconescu, amplu, elogios, V. Crăciun, un profesor de la Slobozia citeşte o poezie dedicată de Nichita lui IR, apoi alţi cîţiva. De alături mi se spune (de sculptorul Petre Grigorescu, fiul arh. şef al capitalei pe vremea lui Antonescu) că IR e pe ultima sută, metastaze, i-au publicat Istoria scoţînd ce nu le-a plăcut, boala s-a declanşat brusc, acum nu mai ştie de el. La sfîrşit mă uit prin carte, la capitole, nu sunt, la indicele de nume, acolo apar, caut, sunt într-o înşiruire de 6 inşi, autori de haiku la o revistă de profil. Izverna şi Murgeanu nici atît. Îi dădusem cărţile în primăvară, în mai l-am vizitat, citise, era încîntat, a promis că scrie un articol şi îl introduce. N-a mai apucat, cred. Sau redactorul n-a mai ţinut cont de dorinţa autorului. Dar de ce a trebuit să-i dau eu cărţile în 2006, de ce nu a avut la baza istoriei literare din ultimii 40 de ani dicţionarele lui M. Popa şi Mircea Ioegulescu? Chiar atîta independenţă de opţiune? Nu s-a întrebat: Ce-or fi scris în ultimii 30 de ani aceşti inşi? Să-i fi căutat în planurile editoriale? Să-i fi căutat la fişierul Bibl. Academiei. Aşa însă, apar capitole cu cenaclul lui Izbăşescu de la Oneşti, articole despre diverse cuconiţe care i-au dat cartea cu autograf, pe stradă, sau la pat. De ce asta, unde e profesionalismul unui prof. univ.? Cartea ne era prezentată ca un triumf, ca mai bună decît a lui Călinescu, care nu prea a prizat literatura populară şi literatura română veche, grăbindu-se parcă să ajungă la clasici, la contemporani. Se face caz de metodele biografist-istorice, etc., etc., dar tocmai spiritul riguros nemţesc lipseşte acestei lucrări, cu care se spune că putem intra în rîndul lumii, o victorie a spiritualităţii naţionale. Vorbesc cu Mihail Diaconescu, a citit Scenele... din Argeş, îi spun că fac parte din jurnalul meu. Dar că nici Dicţionarul lui Sasu, în care zice că m-a găsit, nu cuprinde pe D.Alexandru etc., etc., despre care în mod special îi scrisesem lui Sasu. Sasu nu e totuşi neamţ?, mă întreb. I-l recomand pe Gramatopol şi pe Sebastian, Jurnal II, iar despre Cazul Artur nu mai apucăm să vorbim. Poate ar fi bine să-i dau un telefon. Discursul lui prea cam naţionalist. Nu-i place avangarda. Nici lui Sebastian, zic, deși erau de-ai lui;  citiţi J.,II.
Încă o cruntă dezamăgire. Ca să nu fie nici un lucru făcut cu temeinicie, ci ca la noi, românii, peticit, cu exaltări şi cu parti-pris-uri, sau cu lacune impardonabile. Mi se spune că avea o memorie fabuloasă. La ce i-a folosit, dacă nu a ştiut să mînuiască onest nişte fişe de la bibliotecă, nişte dosare de scriitori, bifîndu-le, renunţînd eventual la unele nume nesemnificative, însă edificat, în cunoştinţă de cauză, folosind dosare cu cronici, planuri editoriale, dicţionare etc, instrumentele de bază, abecedarul meseriei de istoric literar. Căci nu doar eu lipsesc din Istoria IR, ci mulţi alţii din Iorgulescu, din Marian Popa, din... Or, am cazul meu clar, inechivoc: în primăvara acestui an încă nu avea ştiinţă de cărţile mele, a trebuit să-i duc cîteva, le-a citit şi era pe deplin convins că sunt valabil, cum i-a şi menţionat unei doamne din China, dacă nu mă înşel. Ghinionul meu ar fi ca el să fi scris totuşi rîndurile cuvenite, dar editura să nu i le mai fi introdus în lucrare. Dar şi în acest caz fericit/consolator pentru mine, tot mi-ar fi părut suspect că a încurcat de tot valorile, venind cu o sumă de veleitari şi dînd de-o parte scriitori valabili. Măcar Călinescu le-a făcut parte mai tuturor celor din cîmpul literaturii, în vreo caracterizare, înşiruire,  catalogare... Sau IR a montat în Istoria sa diverse articolaşe ocazionale publicate pe ici pe colo, în atîţia ani? Catastrofă.
La indicele de nume lipseau 4 litere, pur şi simplu. Da, e o operă de-o viaţă, cum s-a subliniat la lansare, făcută cu străduinţă, dar de ce nu cu acribie? În sală, din păcate, nu prea am văzut scriitori, doar V. Crăciun, Băran, ID Bălan, A. Chivu, practic nimeni nu a mers pe mîna lui IR şi nu s-a aşteptat la ceva de înaltă factură. Ce i-o fi lipsit lui IR de n-a reuşit să-şi scoată Istoria deasupra diletantismului? Poate nici nu e o lucrare pe care să o poţi face de unul singur. Mai mică, dar fără lipsuri flagrante, asta ar fi putut face. Dar megalomania, bat-o vina!
Mă gîndesc că i-au trebuit cam prea mulţi ani dlui prof. univ. I. Rotaru pentru ca să se compromită definitiv; fusese întîmpinat cu mari rezerve încă acum 30 de ani, la prima variantă a Istoriei sale; poate sunt foarte solide capitolele de literatură populară şi română veche, de dinainte de sec. XIX, dar ce te faci dacă nu mai am pornirea să o cercetez, după ce mi-am aruncat ochii pe stricta actualitate şi am mari îndoieli cu privire la flerul lui IR, căci şi despre fler e vorba cînd scrii o istorie a culturii româneşti. S-au mai scris, de curînd i-a apărut lui H. Zalis o Istorie concentrată a literaturii române. Pe care doar am frunzărit-o. Socot că aceste inabilităţi şi chiar gafe vor stîrni animozitate, iar printre mai tinerii cercetători ai literaturii, imboldul salutar de a lichida aceste deficienţe.
Măcar Aurelian Chivu o spunea cu francheţe: Nu mi-a stîrnit încredere...
În fapt, cel mai tare m-a nedumerit să dau în textul lui IR peste prea multe nume nesemnificative de literaţi contemporani. Se poate să le faci loc tuturor cuconiţelor care te-au abordat? Se poate să-i faci articol separat Paulei R., pentru care dintre volumele ei de poazie, la nivelul făcăturilor iscusite, cel mult?! Şi despre PR tot am ştiinţă, se pot spune vorbe politicoase despre traducerile ei din şi în franceză, dar atîtea alte poetese cum de i-au reţinut atenţia, chiar nemembre ale USR? Chiar sunt curios pe cîţi din dicţionarele lui MI şi MP i-a ignorat. Poate are articol şi C. Georgescu de la Snagov, mai ştii?
 Va urma




Fotografii...