marți, 11 august 2015



CONSTANTIN POPOVICI ȘI SEDUCȚIA MODERNITĂȚII -
Expoziție de grafică și sculptură la Muzeul Național de Artă, (mai-septembrie 2015)


















În zilele următoare voi posta la rubrica Fotografii, imagini de la expoziția Constantin Popovici.


Scriitorul zilei: Teodor Mazilu, n. 11 aug. 1929 - d. 18 oct. 1980
Descriere: Descriere: ANd9GcTyQo-dT9TJ8dydbhII4la2fpgeFMpHSddW7eIOjVHqjWB2opYX   Descriere: Descriere: ANd9GcRq2pYAX9t6VVCRPc-G503_8xYHV_x6y4_TNl4rT4xfQVlexEi1   Descriere: Descriere: ANd9GcQbX0GDGbln9qke3vcihaLYZJ_sN8T4E8vUYnaQU1qYYhskHRb_Bucureştean de la periferie, unul dintre cei 4 fii ai unui muncitor, viitorul dramaturg (pe care îl crezusem din părţile Caracalului) a făcut doar 4 clase liceale şi o facultate muncitorească, după care şi-a descoperit vocaţia literară, toate celelalte preocupări subordonându-se acestui imperativ al scrisului.  Se poate vorbi despre un autodidact care a avut inteligenţa să-şi urmeze intuiţiile şi să redescopere cu propriii ochi tainele vieţii, ale convieţuirii, căci tema dramaturgiei este convieţuirea diferenţelor. A ajuns şi la Şcoala de literatură, ceea ce îl va fi întărit în convingerea că a fi scriitor merită orice sacrificii.  A început în 1946 cu un mic volum de poezii, dar s-a dedicat publicisticii, articolelor satirice (Insectar de buzunar), colaborator sau redactor la Scânteia tineretului, în curând asigurându-şi rubrici la diferite reviste, precum Contemporanul, Flacăra, apoi România literară, trăind numai din scris. Boem inveterat, neînstare să aibă un domiciliu pe cont propriu, adăpostindu-se pe la confraţi, pe la femei miloase sau interesate. Ca, mai înlesnit pe măsură ce piesele i se jucau, să-şi petreacă ultimul deceniu la Mogoşoaia; în fine, în ultimul an de viaţă a locuit pe str. Zefirului, Nr. 5.
În mod mai greu de explicat, a reuşit să îmbine o viaţă de boemă, de avataruri erotice, mahmureală şi alcool cu cea mai neaşteptată rigoare şi eficienţă a scrisului, desfăşurându-se nonşalant şi riguros, "inginereşte" (după o exprimare a lui Alex. Şt.) în toate sectoarele literaturii, de la poezii şi eseuri, la publicistica sportivă sau satirică, la schiţe, nuvele, povestiri şi romane, de la piese de teatru la jurnale de călătorie şi iar la poezie şi la roman. Cum foarte convingător prezintă lucrurile criticul menţionat, nu s-a îndărătnicit să lupte pentru a înfrânge cerbicia cenzurii pentru vreuna dintre piesele sale (ca în cazul Proştii sub clar de lună), ci a scris mereu alte şi alte texte, fapt care i-a asigurat prezenţa neîntreruptă pe piaţa literară. Vieţuirea dezorganizată a boemei a fost compensată cu un teribil angajament la masa de scris, cu o putere de muncă ieşită din comun şi în plus, cu o rigoare a abordării temelor ce l-au obsedat. 
Perceput de critică drept un dramaturg de comedie, ceva între Caragiale şi Ionesco, între comedia de moravuri şi aspecte ale absurdului, Marian Popa accentuează pe "ambiguităţile de comportament şi gândire ale unor indivizi" constrânşi de aşa-zisa morală comunistă, faţă de care rămân inaderenţi, mimând, disimulând, declarând ceea ce nu simt şi nu cred. N. Manolescu, negând în fond valabilitatea în timp a romanelor gen Bariera, cu un subiect din ilegalitate, care l-au făcut remarcat în vremea proletcultismului, atrage atenţia asupra imposturii personajelor din piesele sale, a decalajului ridicol între aparenţă şi esenţă, dintre sinceritate şi mimarea ei, concretizate în  vorbirea şablonardă, ca reacţie la îndoctrinarea forţată, oficializată: personajele "debitează cu aplomb şi solemnitate banalităţi", recurg la strategii ale pedagogiei spre a-i îndoctrina pe alţii cu o morală în care ei înşişi nu cred, dar pe care o mimează  cu osîrdie, până când "făţarnicii" sfârşesc prin a face corp comun cu ea. "Impostura devine a doua natură", fiind concluzia, fară a se insista pe analiza vreuneia dintre lucrări. În schimb, M.P. îi acordă un spaţiu de 4 ori mai mare şi se ocupă cu metodă de principalele scrieri, din demersul său reieşind aprecierea deosebită a talentatului dramaturg.
Reamintindu-şi impresiile de la vizionarea pieselor, recitind textele prozatorului şi dramaturgului, Alex. Ştefănescu dovedeşte o sensibilă priză la demersul autorului discutat: T.M. nu este un satiric ci un comediant,  nu este nicicum un moralizator, ci un psihanalist al semenilor săi, un mizantrop, care nu crede în nimic, pentru că nu crede nici în sine însuşi, el manifestă însă o salutară curiozitate intelectuală faţă de natura umană în general, dă dovadă de sagacitate, se exprimă cu maliţie, este un demistificator. Virtuţile morale în care crezuse o lume sunt chemate la reexaminare, sunt de-mascate, întoarse pe dos, spre a ni se releva "dedesubturile" dubioase, mobilurile ascunse ale generozităţii, sincerităţii, iubirii, ale luptei pentru idealuri înalte etc etc. Totul este, în viziunea mefientă a lui Mazilu un bâlci al deşertăciunilor, ne asigură Alex. Şt.  Îl impresionează la T.M. tocmai exuberanţa răului, frenezia cu care acesta îşi pune la lucru malversaţiunile. "Efervescenţa nimicului", ca să-l cităm şi noi pe Lucian Raicu. Subliniind toate aceste plusuri ale dramaturgiei lui Mazilu, A.Ş. sfârşeşte prin a spune că această dezabuzare a autorului atestă o limitare, lipsa de bucurie şi de respect în faţa fiinţei umane, neîncrederea funciară în valori, absenţa oricărei urme de religiozitate în faţa vieţii.
Se vede că preiau aceste informaţii din bibliografie, încercând pe cât se poate să dau coerenţă unor afirmaţii din surse diferite. Nu este prima dată când constat existenţa şi preluarea unor date care se bat cap în cap; mai păţisem şi în aventura cu plăcile memoriale: datele de naştere, etc etc. În ce-l priveşte pe Teodor Mazilu, M. P. afirmă că piesa Proştii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie la teatrul Bulandra, a fost scoasă de pe afiş. Informaţie preluată de N. M. în a sa Istorie critică. Or, eu îmi amintesc bine a fi văzut această piesă la teatrul Nottara, cu Ion Dichiseanu, Liliana Tomescu, Cristea Avram şi Anda Caropol, toţi actori la Nottara. Să mă înşele pe mine memoria chiar atât de tare?.

Opera literară: Culegeri de nuvele: O plimbare cu barca (1964); Vara pe verandă (1966); Pălăria de pe noptieră (1972); Înmormîntare pe teren accidentat (1973); Iubiri contemporane (1975); Elegie la pomana porcului (1976); Doamna Voltaire (1979); Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980); 
Romane: Bariera (1959); Aceste zile şi aceste nopţi (1962); Într-o casă străină (1975) -- al doilea volum este încă inedit. 
Piese de teatru: Proştii sub clar de lună (1963); Aceşti nebuni făţarnici (1971); Mobilă şi durere (1980); Don Juan moare ca toţi ceilalţi Somnoroasa aventură; O sărbătoare princiară; Frumos este în septembrie la Veneţia 
Volum de poezii: Cîntece de alchimist (1972) 
Eseu filozofic: Ipocrizia disperării (1972) 
Mici schite morale: Pâinea la loc fix

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Mazilu
 http://www.romlit.ro/teodor_mazilu
 http://www.autorii.com/scriitori/teodor-mazilu/
*
Am pus placa memorială pentru Teodor Mazilu la adresa din str. Zefirului nr. 5, S.III, (zona Hala Traian), unde a locuit în ultimii ani de viață.


Alţi scriitori:
Panait Istrati, n. 10 august 1884 - d. 16 aprilie 1935.
Şt. Lupaşcu, n. 1900
Modest Morariu, n. 1929
Ion Barbu, 19 martie 1895 - d. 11 august 1961



Poezia zilei
Ion Lazu: Scriitorii români din exil, I


ION LAZU.  Scriitorii români din exil.                                                                 
Primul sens al exilului ca termen, în înțeles juridic, se referă la pedepsirea pentru motive politice a unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din localitatea unde s-a produs ”trădarea”.  Dar trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra părăsirii benevole a țării, din aceleași motive politice, actantul luând-o înaintea unei posibile expulzări pe cale oficială. Pleci din țară pentru că te izgonesc cei de la putere sau pentru că nu suporți să-i mai știi la putere. Exilul ca sancțiune dar și exilul ca opțiune. Este la noi cazul prea cunoscut al lui Caragiale, care în anul 1904 se autoexilează la Berlin, scârbit la culme de fauna politică din Principate. Iată ce-i scria prietenului Al. Vlahuță: ”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică… Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot.”
Fiind vorba de ruperea relațiilor dintre un individ și structura socială din care făcea parte, exilul ca atare vine spre noi din cele mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii, cu etape mai permisive și cu acutizări în momentele de dramă ale unei națiuni. Chiar înainte de a se fi oficializat închisoarea ca formă discreționară, societatea tribală a perfectat alungarea indezirabilului. Îl dădeau afară din peșteră. Tranșând conflictul dintr-o singură mișcare. Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor în Babilon, de renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din motive politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, anume spre a le impune cu forța valoarea lor personală, care nu fusese just apreciată. Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis, tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul fiind pedepsit în anul 7 al erei noastre de Octavian Augustus pentru vini din intimitatea familiei imperiale -, exil care nouă, ca trăitori în spațiul carpato-pontic, ne vorbește despre colonii grecești și romane pe tărîmuri dacice așteptând în antecamera Istoriei. Cu precizarea că enigmaticul exil tomitan, nu era decât o simplă relegare, adică Ovidiu își păstra drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din peninsulă. Ceea ce nu a pus defel surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele. Mai încoace, avem exilul florentinului Dante la Ravenna, de unde nu a putut nicicând să-și revadă urbea iubită. Ajungem peste veacuri la exilul de 3 ani al celui mai mare poet rus Pușkin, la Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și din patrie, prea cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți, au gustat amara pâine a exilului! Victor Hugo, poetul national al Franței, a parcurs două exiluri dureroase.
La noi, în istoria ultimelor secole, ne referim la exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848,  la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără a-și fi putut revedea țara; i-a urmat  exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după noaptea abdicării forțate, din 11 februarie 1866, murind în străinătate, după 7 ani de constrângeri materiale, fără însă a se plânge vreodată, fără a cere ceva, ba dimpotrivă: după ce, într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I de a reveni în țară, deși fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu loc asigurat în Parlament. Gest care îl deosebește esențial de exilații mai înainte citați, care nu au contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor de la prieteni, protecție de la potentați, precum nu au contenit să se plângă în versuri clasice de condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă amarul zilelor: la Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba cu precădere de iscusite figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea celor puternici. Timp în care localnicii, dispunând de posibilități materiale incomparabil mai mici, reușeau să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și urmași de la Post restant până în zilele noastre.
Nu mai trebuie subliniat faptul că, în acest ultim veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a mai mulți savanți decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac și-a câștigat, în paralel, rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește întreaga hecatombă a istoriei mondiale, în veacul XX deci, s-au înregistrat deplasări de populații ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale popoarelor asiatice și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul preocupărilor sociologice, dar și literare, până una alta. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne, complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nerelevante.
La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, munca forțată, dar mai ales deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, din localitățile de la granița cu Jugoslavia.

S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să treacă, din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind indubitabil cea mai cruntă, pe cât de lungă-nesfârșită. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au rămas în străinătate toți foștii diplomați și reprezentanți de culoare verde, mă refer la opțiunea legionară. Amintesc faptul că Mihai Antonescu, din poziția sa de prim-ministru, s-a străduit să-i menajeze pe tinerii merituoși, precum Ionesco, Cioran, Eliade etc., plasându-i ca atașați culturali sau de presă în Vest. După 1945 au rămas peste graniță toți cei care reprezentaseră diplomația antonesciană. Și mulți alți cetățeni, studenți, doctoranzi, îndeobște intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce-i așteaptă dacă revin în țară. Filosoful Mihai Șora, a revenit în 1946, din motive familiale și a constatat că nu i se mai dă voie să plece înapoi, în Franța. Îl va fi ”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că activase în Rezistența franceză. Însă, după instaurarea regimului roșu, toți actanții partidelor politice, dar și toți intelectualii și reprezentanții marcanți ai burghezo-moșierimii au fost trimiși în închisori și lagăre de muncă, pentru motive născocite sau fără motive - în ideea stalinistă, declarată fără a clipi din ochi, că dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără ezitare.

NOTĂ: Text prezentat la sesiunea Academiei Româno-Americane din Frascati-Roma, 29-31 iulie 2015
Va urma



Fotografii din Expoziția Constantin Popovici, II 


Adăugaţi o legendă

C. Popovici: Învingătorul

C. Popovici - Sacrificiu, II