Expoziție de grafică și sculptură la Muzeul Național de Artă, (mai-septembrie 2015)
 |
În zilele următoare voi posta la rubrica Fotografii, imagini de la expoziția Constantin Popovici.
Scriitorul zilei: Teodor Mazilu, n. 11 aug. 1929 - d. 18 oct. 1980
Bucureştean de la periferie, unul dintre cei 4
fii ai unui muncitor, viitorul dramaturg (pe care îl crezusem din părţile
Caracalului) a făcut doar 4 clase liceale şi o facultate muncitorească, după
care şi-a descoperit vocaţia literară, toate celelalte preocupări
subordonându-se acestui imperativ al scrisului. Se poate vorbi despre un
autodidact care a avut inteligenţa să-şi urmeze intuiţiile şi să redescopere cu
propriii ochi tainele vieţii, ale convieţuirii, căci tema dramaturgiei este convieţuirea
diferenţelor. A ajuns şi la Şcoala de literatură, ceea ce îl va fi întărit în
convingerea că a fi scriitor merită orice sacrificii. A început în 1946
cu un mic volum de poezii, dar s-a dedicat publicisticii, articolelor satirice
(Insectar de buzunar), colaborator sau redactor la Scânteia tineretului,
în curând asigurându-şi rubrici la diferite reviste, precum Contemporanul, Flacăra, apoi România literară, trăind numai
din scris. Boem inveterat, neînstare să aibă un domiciliu pe cont propriu,
adăpostindu-se pe la confraţi, pe la femei miloase sau interesate. Ca, mai
înlesnit pe măsură ce piesele i se jucau, să-şi petreacă ultimul deceniu la
Mogoşoaia; în fine, în ultimul an de viaţă a locuit pe str. Zefirului, Nr. 5.
În mod mai greu de explicat, a reuşit să
îmbine o viaţă de boemă, de avataruri erotice, mahmureală şi alcool cu cea mai
neaşteptată rigoare şi eficienţă a scrisului, desfăşurându-se nonşalant şi
riguros, "inginereşte" (după o exprimare a lui Alex. Şt.) în toate
sectoarele literaturii, de la poezii şi eseuri, la publicistica sportivă sau
satirică, la schiţe, nuvele, povestiri şi romane, de la piese de teatru la
jurnale de călătorie şi iar la poezie şi la roman. Cum foarte convingător
prezintă lucrurile criticul menţionat, nu s-a îndărătnicit să lupte pentru a
înfrânge cerbicia cenzurii pentru vreuna dintre piesele sale (ca în cazul Proştii sub clar de lună), ci a
scris mereu alte şi alte texte, fapt care i-a asigurat prezenţa neîntreruptă pe
piaţa literară. Vieţuirea dezorganizată a boemei a fost compensată cu un
teribil angajament la masa de scris, cu o putere de muncă ieşită din comun şi
în plus, cu o rigoare a abordării temelor ce l-au obsedat.
Perceput de critică drept un dramaturg de
comedie, ceva între Caragiale şi Ionesco, între comedia de moravuri şi aspecte
ale absurdului, Marian Popa accentuează pe "ambiguităţile de comportament
şi gândire ale unor indivizi" constrânşi de aşa-zisa morală comunistă,
faţă de care rămân inaderenţi, mimând, disimulând, declarând ceea ce nu simt şi
nu cred. N. Manolescu, negând în fond valabilitatea în timp a romanelor gen Bariera,
cu un subiect din ilegalitate, care l-au făcut remarcat în vremea
proletcultismului, atrage atenţia asupra imposturii personajelor din piesele
sale, a decalajului ridicol între aparenţă şi esenţă, dintre sinceritate şi
mimarea ei, concretizate în vorbirea şablonardă, ca reacţie la
îndoctrinarea forţată, oficializată: personajele "debitează cu aplomb şi
solemnitate banalităţi", recurg la strategii ale pedagogiei spre a-i
îndoctrina pe alţii cu o morală în care ei înşişi nu cred, dar pe care o
mimează cu osîrdie, până când "făţarnicii" sfârşesc prin a face
corp comun cu ea. "Impostura devine a doua natură", fiind concluzia,
fară a se insista pe analiza vreuneia dintre lucrări. În schimb, M.P. îi acordă
un spaţiu de 4 ori mai mare şi se ocupă cu metodă de principalele scrieri, din
demersul său reieşind aprecierea deosebită a talentatului dramaturg.
Reamintindu-şi impresiile de la vizionarea
pieselor, recitind textele prozatorului şi dramaturgului, Alex. Ştefănescu
dovedeşte o sensibilă priză la demersul autorului discutat: T.M. nu este un
satiric ci un comediant, nu este nicicum un moralizator, ci un
psihanalist al semenilor săi, un mizantrop, care nu crede în nimic, pentru că nu
crede nici în sine însuşi, el manifestă însă o salutară curiozitate
intelectuală faţă de natura umană în general, dă dovadă de sagacitate, se
exprimă cu maliţie, este un demistificator. Virtuţile morale în care crezuse o
lume sunt chemate la reexaminare, sunt de-mascate, întoarse pe dos, spre a ni
se releva "dedesubturile" dubioase, mobilurile ascunse ale
generozităţii, sincerităţii, iubirii, ale luptei pentru idealuri înalte etc
etc. Totul este, în viziunea mefientă a lui Mazilu un bâlci al deşertăciunilor,
ne asigură Alex. Şt. Îl impresionează la T.M. tocmai exuberanţa răului,
frenezia cu care acesta îşi pune la lucru malversaţiunile. "Efervescenţa
nimicului", ca să-l cităm şi noi pe Lucian Raicu. Subliniind toate aceste
plusuri ale dramaturgiei lui Mazilu, A.Ş. sfârşeşte prin a spune că această
dezabuzare a autorului atestă o limitare, lipsa de bucurie şi de respect în
faţa fiinţei umane, neîncrederea funciară în valori, absenţa oricărei urme de
religiozitate în faţa vieţii.
Se vede că preiau aceste informaţii din
bibliografie, încercând pe cât se poate să dau coerenţă unor afirmaţii din
surse diferite. Nu este prima dată când constat existenţa şi preluarea unor
date care se bat cap în cap; mai păţisem şi în aventura cu plăcile memoriale:
datele de naştere, etc etc. În ce-l priveşte pe Teodor Mazilu, M. P. afirmă că
piesa Proştii sub clar de
lună, pusă în scenă de Lucian
Pintilie la teatrul Bulandra, a fost scoasă de pe afiş. Informaţie preluată de
N. M. în a sa Istorie critică.
Or, eu îmi amintesc bine a fi văzut această piesă la teatrul Nottara, cu Ion
Dichiseanu, Liliana Tomescu, Cristea Avram şi Anda Caropol, toţi actori la
Nottara. Să mă înşele pe mine memoria chiar atât de tare?.
Opera literară: Culegeri
de nuvele: O plimbare cu barca (1964);
Vara pe verandă (1966);
Pălăria de pe noptieră (1972);
Înmormîntare pe teren accidentat (1973);
Iubiri contemporane (1975);
Elegie la pomana porcului (1976);
Doamna Voltaire (1979);
Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980);
Romane: Bariera (1959); Aceste zile şi aceste nopţi (1962); Într-o casă străină (1975) -- al doilea volum este încă
inedit.
Piese de teatru: Proştii sub clar de lună (1963); Aceşti nebuni făţarnici (1971); Mobilă şi durere (1980); Don Juan moare ca toţi ceilalţi
Somnoroasa aventură; O sărbătoare princiară; Frumos este în septembrie la
Veneţia
Volum de poezii: Cîntece de alchimist (1972)
Eseu filozofic: Ipocrizia disperării (1972)
Mici schite morale: Pâinea la loc fix
Citeşte mai mult:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Mazilu
http://www.romlit.ro/teodor_mazilu
http://www.autorii.com/scriitori/teodor-mazilu/
*
Am pus placa memorială pentru Teodor
Mazilu la adresa din str. Zefirului nr. 5, S.III, (zona Hala Traian), unde a
locuit în ultimii ani de viață.
Alţi scriitori:
Panait Istrati, n. 10 august
1884 - d. 16 aprilie 1935.
Şt. Lupaşcu, n. 1900
Modest Morariu, n. 1929
Ion Barbu, 19 martie 1895 - d. 11 august 1961
Ion Lazu: Scriitorii români din exil, I
ION LAZU. Scriitorii
români din exil.
Primul sens al exilului ca termen, în înțeles juridic,
se referă la pedepsirea pentru motive politice a unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din
localitatea unde s-a produs ”trădarea”. Dar
trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra părăsirii benevole a țării, din
aceleași motive politice, actantul luând-o înaintea unei posibile expulzări pe
cale oficială. Pleci din țară pentru că te izgonesc cei de la putere sau pentru
că nu suporți să-i mai știi la putere. Exilul ca sancțiune dar și exilul ca
opțiune. Este la noi cazul prea cunoscut al lui Caragiale, care în anul 1904 se autoexilează la Berlin, scârbit la culme de
fauna politică din Principate. Iată ce-i scria prietenului Al. Vlahuță: ”Pentru nimic în lume
n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea
ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică… Nu, dragul
meu, nu! M-am exilat şi atâta tot.”
Fiind vorba de ruperea relațiilor dintre un individ și
structura socială din care făcea parte, exilul ca atare vine spre noi din cele
mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii, cu etape mai permisive
și cu acutizări în momentele de dramă ale unei națiuni. Chiar înainte de a se
fi oficializat închisoarea ca formă discreționară, societatea tribală a
perfectat alungarea indezirabilului. Îl dădeau afară din peșteră. Tranșând
conflictul dintr-o singură mișcare. Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor
în Babilon, de renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din motive
politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, anume spre a le impune cu forța valoarea lor personală, care nu fusese just apreciată. Mai
încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu
la Tomis, tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul
fiind pedepsit în anul 7 al erei noastre de Octavian Augustus pentru vini din
intimitatea familiei imperiale -, exil care nouă, ca trăitori în spațiul
carpato-pontic, ne vorbește despre colonii grecești și romane pe tărîmuri
dacice așteptând în antecamera Istoriei. Cu precizarea că enigmaticul exil
tomitan, nu era decât o simplă relegare,
adică Ovidiu își păstra drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din
peninsulă. Ceea ce nu a pus defel surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele. Mai încoace, avem exilul florentinului Dante la Ravenna, de unde nu a putut
nicicând să-și revadă urbea iubită. Ajungem peste veacuri la exilul de 3 ani al
celui mai mare poet rus Pușkin, la
Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și din patrie, prea
cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți, au gustat amara pâine a exilului! Victor Hugo, poetul national al
Franței, a parcurs două exiluri dureroase.
La noi, în istoria ultimelor secole, ne referim la
exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848, la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără
a-și fi putut revedea țara; i-a urmat exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după
noaptea abdicării forțate, din 11 februarie 1866, murind în străinătate, după 7
ani de constrângeri materiale, fără însă a se plânge vreodată, fără a cere
ceva, ba dimpotrivă: după ce, într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I
de a reveni în țară, deși fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu
loc asigurat în Parlament. Gest care îl deosebește esențial de exilații mai
înainte citați, care nu au contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor
de la prieteni, protecție de la potentați, precum nu au contenit să se plângă
în versuri clasice de condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă
amarul zilelor: la Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba cu
precădere de iscusite figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea
celor puternici. Timp în care localnicii, dispunând de posibilități materiale
incomparabil mai mici, reușeau să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și
urmași de la Post restant până în zilele noastre.
Nu mai trebuie subliniat faptul că, în acest ultim
veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a mai mulți savanți
decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac și-a câștigat, în paralel,
rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește întreaga hecatombă a
istoriei mondiale, în veacul XX deci, s-au înregistrat deplasări de populații
ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale popoarelor asiatice
și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul preocupărilor
sociologice, dar și literare, până una alta. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn
sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne,
complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nerelevante.
La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil,
după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, munca forțată, dar
mai ales deportarea în Bărăgan a unor
comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, din localitățile de la
granița cu Jugoslavia.
S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme
catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să treacă,
din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind indubitabil cea mai
cruntă, pe cât de lungă-nesfârșită. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au
rămas în străinătate toți foștii diplomați și reprezentanți de culoare verde,
mă refer la opțiunea legionară. Amintesc faptul că Mihai Antonescu, din poziția
sa de prim-ministru, s-a străduit să-i menajeze pe tinerii merituoși, precum
Ionesco, Cioran, Eliade etc., plasându-i ca atașați culturali sau de presă în
Vest. După 1945 au rămas peste graniță toți cei care reprezentaseră diplomația
antonesciană. Și mulți alți cetățeni, studenți, doctoranzi, îndeobște
intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce-i așteaptă dacă revin în țară.
Filosoful Mihai Șora, a revenit în
1946, din motive familiale și a constatat că nu i se mai dă voie să plece
înapoi, în Franța. Îl va fi ”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că
activase în Rezistența franceză. Însă, după instaurarea regimului roșu, toți
actanții partidelor politice, dar și toți intelectualii și reprezentanții marcanți
ai burghezo-moșierimii au fost trimiși în închisori și lagăre de muncă, pentru
motive născocite sau fără motive - în ideea stalinistă, declarată fără a clipi
din ochi, că dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără ezitare.
NOTĂ: Text prezentat la sesiunea Academiei Româno-Americane din Frascati-Roma, 29-31 iulie 2015
Va urma
 |
| Adăugaţi o legendă |
 |
| C. Popovici: Învingătorul |
 |
C. Popovici - Sacrificiu, II    |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu