Scriitorul zilei: Dumitru Radu Popescu , n. 19 august 1935

         

      

Dintr-o familie de învăţători mehedinţeni, s-a născut în satul Păuşa-Bihor, a făcut clasele primare la Dănceu-Mehedinţi (multe dintre prozele cu ţărani, ca şi subiectele de film sunt plasate în zona respectivă), a terminat liceul la Oradea şi s-a înscris la Medicină, dar după 3 ani a abandonat şi a terminat Filologia clujeană. Debutase cu poezii la Oradea şi a continuat cu proze scurte, trecând corector la Steaua, apoi redactor la Tribuna, iar din 1970 redactor-şef. A descins la Bucureşti în 1980 şi a devenit redactor şef la Contemporanul, iar din 1981 preşedinte al Uniunii Scriitorilor, detronat de mişcarea din Decembrie 1989. Ascensiunea fără viraje primejdioase i-a fost asigurată de faptul că în 1968 devenise membru supleant al CC PCR, iar din 1975 deputat în Marea Adunare Naţională. Evenimentele din '89 l-au obligat să facă pasul strict necesap înapoi, dar nu mai mult de-atât, căci în timp devine directorul Editurii Academiei, iar din 1997 membru corespondent al Academiei.

Cel mai prolific scriitor de după 1944, şi în orice caz, dacă Nicolae Braban s-ar putea apropia cantitativ, D.R.P este în mod sigur scriitorul care s-a manifestat în absolut toate domeniile literaturii, de la poezie, la proza scurtă şi la roman, de la eseu la publicistică, de la teatru la scenarii de film, D.R.P s-ar putea să fie o personalitate prea vastă pentru o literatură modest dimensionată, precum cea românească, în mare parte provincială; nu are relevanţă să ne întrebăm cum ar fi evoluat D.R.P. într-o literatură curat şi pe deplin europeană. Excedat de titluri, nici un comentator nu uită să menţioneze prolificitatea autorului, cum nici faptul că totuşi textele sale sunt inegale, iar ca stil nu doar acroşante, ci şi deconcertante. De la debutul tatonând toleranţa realismului socialist, în limite mereu schimbătoare de vigilenţă a cenzurii, pe cât de drastică-sălbatică, tot pe atât de ezitantă când problemele se complicau peste posibilităţile dogmaticilor din cultură, D.R.P. a părut să se alinieze grupării de tineri scriitori precum Fănuş Neagu, Sorin Titel, Nicolae Breban, Nicolae Velea şi alţii ce nu s-au impus, dar în curînd, cu platforma deja asigurată de cele câteva volume apărute/premiate, şi-a căutat drumul propriu, în primul rând prin aprofundarea chiar a unor găselniţe ale epocii, cum ar fi "dumiriţii" şi "suciţii", însă pe când ceilalţi tineri autori au continuat pe linia limpezirii mijloacelor, a liricizării etc., dimpotrivă, D.R.P. s-a adâncit în a descrie, cu mijloacele realismului magic, fără frontiere etc., o realitate altfel dezamăgitoare şi constrângătoare, descurajantă în sine, găsindu-i laturile ascunse la prima vedere: ciudăţenia, diformul, violenţa, iraţionalul, precum şi abominabile deficienţe de caracter ale personajelor aduse în pagină: minciuna, carierismul, trădarea, cruzimea, crima fratricidă - ce altceva ar fi putut să reprezinte la modul propriu tot ce se întâmpla în relaţiile interumane ale colectivizării, ale şantierelor naţionale?! D.R.P. nu a obosit niciodată să regândească această realitate dezastruoasă şi să o prezinte, apăsând pe bizar, pe ciudat, pe stranietatea acțiunilor. Nici o altă secţiune a viaţii socialiste nu s-ar fi pretat mai bine acestui mod de abordare ca aceea a satului în transformare /în disoluţie, de fapt... Cenzorii n-aveau decât să se minuneze, să fie derutaţi, în necunoştinţă de cauză propriu-zisă, să-şi spună: la sat asta e posibil, mai ales că autorul prezintă o ieşire din acest marasm. S-ar putea susţine că D.R.P. s-a folosit de directivele partidului într-un mod pervers, dejucând formulele oficiale, dând impresia că slujeşte cauza dar de fapt, cu viclenie ţărănească, în manieră esopică, arătând limitele, falsul și precaritatea alcătuirilor vremii. A mers şi mai departe, spre comic, spre liric, dar şi spre mit, împingând discutarea chestiunii "la zi" până la temele din antichitatea greacă şi din textele biblice. Da, înţelegem, lucrurile stau aşa de când lumea, vremurile noi nu au adus nici o noutate într-ale răului din firea umană. (Când tocmai asta ne promisese ideologia comunistă, nu?). Or, DRP demască, nu-i așa? și critică de pe poziții principiale aceste tare ce persistă pe ici, pe colo, în mersul triumfal spre comunism.

Şi, cum remercase un comentator, unele piese ale lui D.R.P. s-au putut juca şi după dispariţia de pe scenă a comunismului.

Prolificitatea lui D.R.P. nu este doar un loc comun al comentatorilor, căci am numărat nu mai puţin de 20 titluri de volume cu proze scurte, dintre care 10 apărute înainte de 1989 şi 11 după aceea; cam la fel stăm cu romanele: 11 înainte de Decembrie şi 8 după aceea; am spus că şi piesele i s-au rejucat; mai trebuie doar să adaug că după 1989 i s-au făcut încă 3 filme.

Impresionantă rămâne şi bogăţia de mijloace puse la lucru în proză precum şi în teatru: dilatarea realului până la paroxism, la grotesc, stupid, ilogic, excentric, la diform şi halucinaţie, la sublim şi la tragic; proiecţii vizionare, coexistenţa bizarului şi a carnavalescului cu realitatea strictă din contemporaneitate, folosirea alegoricului, a parodicului şi parabolicului. Mai rămâne doar să medităm asupra destinului unei personalităţi plurimorfe precum D.R.P., strânsă în chingile comunismului naţional,  dar ieşind mereu la bătaie, sub imperativul nevoii de autoexprimare, încercând să împace şi capra şi varza, jucând rol dublu, de fapt jucând la două capete, mereu cîştigător. În ideea că vremelniciile trec iar literatura cată să supravieţuiască...

Opera literară: Fuga, Bucureşti, 1958; Zilele săptămânii, 1959; Umbrela de soare, 1962; Fata de la miazăzi, 1964; Vara oltenilor, 1964; Somnul pământului, 1965; Dor, 1966; Duios Anastasia trecea, 1967; F, 1969; Prea mic pentru un război aşa de mare, 1969; Aceşti îngeri trişti,  1970; Ploaia albă, 1971; Cei doi din dreptul Ţebei, 1973; Piticul din grădina de vară,  1973; Vânătoarea regală, 1973; Căruţa cu mere,  1974; O bere pentru calul meu,1974; Teatru, 1974; Aceşti îngeri trişti, 1976; Împăratul norilor, 1976; Ploile de dincolo de vreme,  1976; Virgule, 1978; Viaţa şi opera lui Tiron B., vol. I: Iepurele şchiop, 1980, vol. II: Podul de gheaţă, 1982; Leul albastru, prefaţă de Cornel Ungureanu,1981; Câinele de fosfor, 1982; 9, postfaţă de Val Condurache, 1982; Rezervaţia de pelicani, 1983; Galaxia Grama,  1984; Oraşul îngerilor,1985; Teatru, I-II, ediţie îngrijită de Valentin Silvestru, 1985-1987; Moara de pulbere,1989; Dragostea e ca şi-o râie,  1994; Dumnezeu în bucătărie, 1994; Mireasa cu gene false, 1994; Truman Capote şi Nicolae Ţie, 1995; Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, 1995; Complexul Ofeliei,  1998; B. Stoker şi contele Dracula,  1998; Actori la Curtea prinţului Hamlet, 1999; Săptămâna de miere, 1999; Dudul lui Shakespeare,  2000; Falca lui Cain, 2001; Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti, 2001; Puşca lui Caragiale, 2002.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Radu_Popescu

 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/sa-ne-cunoastem-scriitorii-dumitru-radu-popescu-albul-contine-fluor-negrul-nu-143650.htm

 http://melidoniumm.wordpress.com/2012/04/20/dumitru-radu-popescu-frana-in-cautarea-adevarului-este-iubirea-interviu-cu-pusa-roth/

Poezia zilei, Ion Lazu:  

Suflet extatic

Când printre lacrimi eu mă mir

Că mai exist şi că mi-e bine,

Lingoare sfântă-i pe coline

Şi iarbă grasă-n cimitir

Lumină trează e pe cruci

Şi peste tufe de patlagini,

Miresme-nşiră merii dulci

Eternizând şi-aceste pagini.

Poetul ce-ar mai fi să spună?

Sau să exalte ca o fiară

Când simte un talant de ceară

Către pământ venind din lună

Decât că iar e-n lume toamnă

Cu un cuvânt neînţeles,

Că tot nu ştie ce înseamnă

Ăst văz robit de-un har ales,

Că e lingoare pe coline

Şi iarbă-adâncă-n cimitire

Când printre lacrimi de uimire

El mai există – şi-i e bine...

Ioneşti-Vâlcea, 25 sept. 78

Alţi scriitori:

Tamara Gane, n. 1909

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007

18 ian. 07. Un film despre viaţa lui Blaga. Lidia, încântată de ideea unui film despre Blaga, pe baza materialului din Ion Bălu. Câteva scene: Nepotul diplomat Corneliu Blaga, dat afară din diplomaţie, apoi arestat, după 13 ani de puşcărie află acolo despre moartea poetului LB.

Atacat în martie 48, Henry Wald face o paralelă între gândirea lui Blaga şi fascism. Marele Anonim e văzut în uniformă şi cu diagonală.

La 30 mai 47 către Domniţa: spera să-i apară Hronicul...

Atac contra editurilor particulare, Vicu Mândra cere radierea lor pentru trecutul reacţionar.

L. Blaga: „Am fost eliminat pe rând din spaţiul spiritual la care ţineam cu toată fiinţa mea. Apoi din literatură, din teatru. Constrângeri grave în redactarea cursurilor.” Se întreba: ”Ce-am făptuit în acest an?” Coborând pe treptele Universităţii, seara, are revelaţia că e o coborâre din viaţă în Moarte.

Lucra la Trilogia cosmologică. Aspecte antropologice. „Muncesc. Dar nu mai pot tipări nimic.”

Atenţie, cerchiştii îi negau lui Blaga poezia, teatrul şi mai ales filosofia. I. Negoiţescu.

Pavel Apostol: „eclectism molâu – spirit mistic. Al. Roşca: „bolnavi în calea progrsului”. Cum l-a apărat I.D.Sârbu (Gary), p. 32

Sărbătorirea în taină a lui Blaga, 60 ani, la Cluj, sufletul acțiunii Teohar Mihadaș. Apare tânăra cu un buchet de flori. Restaurantul.

Sărbătorirea la București, pândită de securitate. Inițiatorul a făcut pușcărie.

Marcel Iureș ar avea datele pentru interpretarea lui Blaga: înalt-deșirat; vocea, mimica…

Perspectiva premiului Nobel

Vară de noiembrie

ID Sârbu, cel mai inimos adept Blaga. Îl numise ”un atlet al mizeriei”, cel mai iubit…

Preocuparea lui Blaga pentru știința de ultimă oră.

Scrie cu admirație despre Einstein, Brâncuși, Tagore, Rodin, Tolstoi, Li Tai Pe, Cantemir, Van Gogh, Eliade, Goethe…

Pasternak-Ţvetaeva. Cum poţi să mai crezi despre vreun singur om de carte din Rusia sovietică precum că a trăit în fericire, când toţi, absolut toţi cei despre care ştim câte ceva, scriitori, artişti, muzicieni - au fost zdrobiţi de maşinăria stalinistă?!

N-am apucat să termin această carte epistolară, mă întrerupeam mereu, prea tulburat: de numele sfinte Rilke, Tolstoi, Cehov – dar şi de viaţa cuvintelor – aşa cum notele unei partituri conţin melodia – şi părăseam masa, mă ridicam să fac paşi prin cameră, ca să-mi treacă tulburarea, emoţia intensă, jalea grea – să pot ţine iar sub priviri literele acestei cărţi sfâşietoare. N-am terminat-o în seara asta pentru că pur şi simplu nu vroiam să ies din ea, din vraja ei? Din magia vieții… Care aş vrea să dureze mereu.

Acesta nu e doar un roman epistolar de vârf, deja celebru, triumfător, ci ar putea fi, îl văd a fi un copleşitor film...

Când B. Pasternak află că Rilke i-a citit poeziile traduse în franceză, plânge în hohote. Şi nu-l scoate din transă decât Poemul sfârşitului de Marina Ţvetaeva.

 Va urma

Fotografii de vacanță... în Groapa Văcărești, I