Scriitorul zilei: Florin Mihăilescu

Scriitorul Florin Mihăilescu la 78 de ani !
 

    (Prezentare preluată de pe Crispedia.ro, cu completările mele)

Florin Mihăilescu (9 august 1937, Slatina, judeţul Olt) este un critic şi istoric literar. Este fiul Josefinei-Elena (născută Ionescu) şi al lui Luca Mihăilescu, jurist. Crescut de tatăl său, urmează şcoala primară şi liceul Radu Greceanu din Slatina. În 1954 intră la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1959. În 1971 îşi ia doctoratul în filologie cu o teză despre E. Lovinescu. Între 1959 şi 1962 este profesor în zona Drăgăşani.

Din 1962 îşi începe cariera universitară: asistent la Institutul Pedagogic din Bucureşti (1962-1972), lector la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (1973-1979, 1985-1991), lector de limba, cultura şi civilizaţia română la Universitatea Provence (Aix-Marseille I, 1979-1985), conferenţiar (1991-1996), profesor (din 1996) la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti.

A colaborat la „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Luceafărul", „Ateneu", „Steaua", „Revista de istorie şi teorie literară", „Caiete critice", „Orizont", „Argeş", „Transilvania", „Revue roumaine", „Limbă şi literatură" etc. Debutează editorial cu lucrarea E. Lovinescu şi antinomiile criticii (1972). 

După cercetarea aplicată Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu (1975), în care unii comentatori au întrevăzut o tentativă de completare a unei dimensiuni ce lipsea operei lovinesciene, Mihăilescu se dedică sintezei Conceptul de critică literară în România (I-II, 1976-1979), istoric şi încercare de valorificare a gândirii critice româneşti în câteva etape distincte, cele panoramate în prima parte situându-se „înaintea descoperirii de sine", în perioada „constituirii criticii estetice şi ştiinţifice", apoi în epoca postmaioresciană, a criticii aflate „în serviciul ideologiei literare" şi mai ales în epoca de vârf, a autonomiei militantismului criticii.

Autorul se preocupă în continuare de „aspectele contemporane" ale criticii literare, de „originile criticii contemporane", de „direcţiile şi concepţiile reprezentative" şi sfârşeşte prin a se concentra pe aspectele pur teoretice în secţiunea intitulată Pentru o teorie a criticii literare. Demersurile teoretice sunt dublate de alcătuirea câtorva antologii cu extrase semnificative din critica literară românească: Tradiţie şi inovaţie. Idei şi atitudini literare (1975), Semnificaţiile criticii contemporane. Perspective ideologice (1976), Aesthesis carpato-dunărean (1981), De la proletcultism la postmodernism, (2002).

 Un experiment aparte îl reprezintă lucrarea Introducere în opera lui Mihai Ralea (1997), realizată la capătul muncii de pregătire a volumelor IV-VII din ediţia Scrieri. Dominanta preocupărilor lui Mihăilescu a fost aproape în permanenţă critică literară, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere teoretic. A făcut însă un timp cronică de poezie, iar despre scriitorii clasici sau moderni, de la Gr. Alexandrescu şi C. Negruzzi până la Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, Zaharia Stancu şi Nichita Stănescu, s-a exprimat cu variate prilejuri, unele de interes mai cu seamă didactic, dar şi atunci dintr-o perspectivă deosebită ori, cel puţin, într-o sinteză proprie.

Practicând comentariul critic cu destulă regularitate, din 1960 până în 1989, iar din 1990 fără întrerupere, Mihăilescu se ocupă cu predilecţie de contribuţiile exegetice cu oarecare miză teoretică sau cărora el le extrage, în primul rând, semnificaţiile generale, volumele de beletristică reţinându-l mai mult în chip incidental. Aspiraţia cea mai profundă care îl animă este, în ultimă instanţă, sinteza, în sensul unei cuprinderi nu atât documentare, cât esenţiale a oricăror probleme literare. Linia o dă ideea priorităţii perspectivei estetice în orice abordare a unei creaţii artistice.

Adept al criticii autonomiste, el nu desconsideră totuşi realitatea incontestabilă a determinismului sociocultural, dar nici nu scoate de aici criterii de evaluare estetică. Rezultat al unei transfigurări radicale, al unei autentice mutaţii ontologice, opera literară este pentru Mihăilescu expresia celei mai semnificative relaţii de sensibilitate dintre artist şi lume, criticii revenindu-i rolul de a căuta nu artistul din lume, ci lumea din artist. Tendinţa sau măcar dorinţa unei construcţii cât mai cuprin­zătoare şi mai armonioase, de teorie, dar şi de aplicaţie critică riguroasă, continuă să mobilizeze eforturile acestui spirit eminamente reflexiv.

*

   Printre rarele hatâruri pe care ni le furnizează vârsta a treia este și șansa dezvoltării unor prietenii rămase nedesfășurate în anii maturității noastre lucrătoare, asaltată de nesfârșite obligații sociale, în primul rând din cauza programului zilnic, a carierei fiecăruia dintre noi -, în cazul meu geologia, care mă ținea departe de lumea literară. Totuși, cu Florin Mihăilescu, concitadinul meu slătinean, un ”domnișor” înalt cu deosebire, blond și cârlionțat precât o permitea regulamentul, suplu, cu ochi albaștri, remarcat de mine încă pe vremea liceului, june briant, pluridotat, îndreptățind cele mai mari perspective (care "cum rar se întâmplă" s-au şi concretizat!), m-am revăzut când şi când, cât să nu uităm unul de altul.

(Atributul ”domnișor”, chiar pus între ghilimele, ar merita o succintă explicație. Iat-o: Anii liceului nostru, la mijlocul deceniului șase, deci la destui ani după sfârșitul războiului, au fost ani de sărăcie cumplită de foamete chiar, oricum ani de inimaginabilă și vinovată înapoiere... La liceul ce se numise Radu Greceanu și care își va relua numele abia după Decembrie 1989, se adunau elevi de frunte din toate comunele județului Olt, uneori și din alte județe; or, la mijlocul anilor 50 nu se punea defel problema unei uniforme a liceenilor, căci ar fi fost peste puterile financiare ale părinților... Tot ce se putea pretinde era purtarea unui ecuson pe brațul stâng... Nu trebuie să adaug decât că la orele de sport costumul adecvat nu era obligatoriu. Vă închipuiți așa ceva? Este de închipuit astăzi?! Dar lucrurile stăteau astfel: sărăcie lucie și înapoiere cât cuprinde - și nu e nimic de adăugat. Or, în aceste condiții, câțiva dintre colegii noștri, îndeosebi slătineni-orășeni, iar nu proveniți de la țară, se distingeau nu numai prin maniere urbane ci și printr-o vestimentație mai elegantă. Era la noi în clasa X-a C cazul unui Vătășescu, Panțurescu, Sandu, Dragomir, fii de medici, de juriști etc. Se prezentau precum niște domnișori printre noi ceilalți, majoritate oropsită, băietani veniți de la țară, purtând cine știe ce îmbrăcăminte și încălțări. Este și cazul lui Florin Mihăilescu, orășean pursânge și fiu de avocat.)

De mirare pentru amândoi este faptul că nu ne-am apropiat încă pe vremea studenției noastre, nici măcar mai târziu, căci ambii am frecventat cenaclul Labiș, cenaclul Junimea...  Apoi, fără salturi spectaculoase, relaţiile amicale dintre noi au intrat pe făgașul dorit și fapt este că notele mele de jurnal de după 1980 îl semnalează mereu pe Florin Mihăilescu, vezi volumul Scene din viața literară, vezi și Himera literaturii și vezi mai ales Odiseea plăcilor memoriale, unde sunt consemnate măcar câteva dintre întâlnirile noastre din anii 2007-2009. Ne-am dat cărți cu autograf, ba chiar ni le-am și citit!, lucru care din păcate nu se prea întâmplă nici între prieteni de-o viaţă (nu stau acum să analizez cauzele...), am participat în ultimul deceniu la nu mai puțin de 5 susțineri de doctorate pe care le conducea prietenul FM, relatând despre ele pe-al nostru blog, postând imagini de la evenimentele respective (nu e chiar puțin lucru, într-o vreme a excesului de imagine, a sute de fotografii care se fac în astfel de ocazii, dar pe care nu le vei vedea niciodată -, șterse parcă printr-un simplu Delete...; ne întâlnim și facem mici plimbări, vorbind cu fervoare şi absolută bună credinţă despre cărți, despre aspecte ale vieții literare, despre Slatina adolescenței noastre (care ne-a gratulat cu titlul de Cetăţeni de onoare şi ne convoacă la evenimente culturale), peripatetizând copios, despre câte toate, ca doi oameni care se respectă și nu au nimic de împărțit (ci de împărtăşit atâtea impresii de lectură!). Ar fi multe de spus despre acest ultim al meu prieten întru literatură, altfel om de o delicateţe infinită, sincer, neagresiv, comprehensiv, colocvial, de-o onestitate intelectuală mai degrabă imposibil de egalat... Este pentru mine, mai înainte de orice, bucuria şi liniştirea de sine, prin simpla confirmare a faptului că oamenii adevăraţi și de aceea cumva @anacronici”, căci părând neadaptați, n-au dispărut definitiv de pe faţa pământului...

După ce pe rând, marii mei prieteni întru literatură s-au retras din peisaj: Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru, Constantin Popovici, Pan Izverna...(spun asta cu jale), iar alţi cîţiva, prea puţini, au devenit impracticabili din motive de sănătate, este un dar nepreţuit al vieţii să poţi ridica receptorul şi să-i spui din inimă prietenului din Drumul Taberei, la Aniversară: ”La mulţi ani cu sănătate, drag prieten Florin Mihăilescu!”

Opera

• E. Lovinescu și antinomiile criticii, Minerva, 1972
• Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Minerva, 1975
• Analize și interpretări literare, 1975
• Conceptul de critică literară în România, Minerva, vol. I-II, 1976-1979
• Mircea Eliade et les horizons de la culture, ed. Universite de Provence, 1985
• Introducere în opera lui Mihai Ralea, Minerva, 1997
• Extemporale critice, Floarea darurilor, 1998
• Critice și metacritice, ed. Viața românească, 1999
• De la proletcultism la postmodernism, Edit. Pontica, Constanța, 2002
• Reconstituiri critice, ed. Universitară, 2007
• Critica sau judecata fără sfârșit, Fundația culturală Libra, 2008
• Amendamente la ideile critice, Ed. Vinea, 2012

A îngrijit antologiile critice:

• E.Lovinescu, interpretat de..., 1973
• Tradiție și inovație, ed. Eminescu, 1975
• Semnificațiile criticii contemporane, ed. Eminescu, 1976
• Aestesis carpato-dunărean, ed. Minerva, 1981
• N.Iorga interpretat de... 1979
• Mihai Ralea, Scrieri 4,5,6,7., ed. Minerva, 1988-1989
• Eminescu: Luceafărul și alte poezii, 1995
• Titu Maiorescu, Critice (antologie și comentarii), 1997

 Radu Anton Roman, n. 9 aug. 1948 - 29 aug. 2005

   

Din oraşul Făgăraş, unde a terminat liceul, a descins la Bucureşti, făcând facultatea de ziaristică, după alţi doi de drept, nefinalizaţi. Tânăr frenetic, a schimbat nenumărate îndeletniciri: învăţător, pedagog, chituitor la blocul Intercontinental, gardian de noapte, bibliotecar, redactor, director la Televiziunea Franco-română, consilier editorial, realizator TV şi în tot acest timp: turist, pescar, vânător, fotograf artistic.

A debutat ca poet, dar şi-a diversificat în modul cel mai spectaculos posibil, fără egal la noi, paleta scripturală, publicând reportaje lirice, cronici teatrale, romane, cărţi de turism, vânătoare şi pescuit, cărţi de ... bucate. S-a făcut remarcat ca teleast, deţinând o emisiune despre obiceiurile culinare ale provinciilor româneşti, cu accent pe bucătăria tradiţională, dar cu incursiuni culturale în istorie, antropologie, ritualuri.... Imediat după decembrie 1989, când în România se traducea pe capete din orice literatură străină, R.A.R. era poate singurul autor român tradus copios în Franţa, în Anglia, poate şi în alte ţări.  Pe tarabe găseai ediţii de mare lux de R.A.R., cu abundenţă de ilustraţii, despre Bucătăria românească, lucrări legate, copertate, în casete de 6-7 volume, pe care lumea le cumpăra într-o veselie.

A fost primit bine la debutul în poezie, apoi personajul s-a lansat în televiziune, colindând ţara, cu emisiuni care parcă voiau să-l concureze pe Păunescu, de la „Antena vă aparţine”.  Aceste emisiuni, vizionate de milioane de români, au devenit cărţi, au devenit casete video. A realizat filme documentare privind Delta, a deschis expoziţii de fotografii artistice, a făcut din arta culinară o formă de cunoaştere empatică a spiritualităţii româneşti.

Am citit cu mare interes În Deltă cu Jacques Yves Cousteau, care în mintea mea, (din tot ceea ce citisem şi mai ales văzusem la televizor şi la cinema: Lumea adâncurilor, în două serii, etc), reprezenta personalitatea cea mai proeminentă a secolului XX. Un personaj despre care RAR ştia desigur mai multe decât mine şi îl admira pe măsură, deci a ţinut morţiş să se ataşeze echipei Cousteau, în aventura ei din Deltă, imediat după 1990. Mare cunoscător al Deltei şi al oamenilor ei, lipoveni şi lipovence iubeţe, mari pescari şi la fel de mari băutori, el însuşi pescar inveterat, autor de reportaje în domeniu, deja scriitor cu platformă constituită, totuşi JYC nu a acceptat să-l angajeze ca ghid, cu toate insistenţele unora din echipă, susţinători ai lui RAR, ci ca interpret-translator. Se făceau aprovizionări abracadabrante cu alimente şi băuturi, pentru mintea unui român de pe-atunci; se gătea excelent, iar RAR se afirma pantagruelic, răzând 6-7 porţii la o masă.. Se trăia bine pe vas, căci JYC avea fonduri incredibile, de la fundaţii şi sponsori din lumea largă, la care nimeni n-ar fi sperat să acceadă. Însă era teribil ritualul prin care JYC îşi făcea apariţia pe puntea vasului, în zori, filmat şi fotografiat de 4-5 angajaţi speciali şi exclusivi, care nu aveau voie să-l ia în cadru decât pe Corifeu. Numai el exista, numai el descoperea, numai el vorbea şi făcea planuri pentru tot mapamondul...Apariţii regizate, ţinute sub cel mai sever control; întâlniri cu şefi de state, preşedinţi de Academii, etc. Vasul a parcurs de 6 ori distanţa Tulcea- Sulina, în aşteptarea premierului Roman, care uitase să specifice locul descinderii din helicopter... JYC neobosit în a-l aştepta pe premierul României, încă un triumf personal... Nimic nu era precupeţit pentru a fi pus în pagină fascinantul personaj.  Care avea acasă o soţie fidelă, devotată de 5 decenii, iar pe vas avea o amantă şi pe fiica rezultată din relaţia cu aceasta. Iar pe fiul Philippe, fotograf talentat, îl ţinea la mare distanţă şi nu i-a dat nicicum şansa să se afirme, la rându-i. Dispărut în nu mai ţin minte ce accident naval? Sunt cutremurătoare şi pline de amărăciune consemnările lui R.A.R., constrâns să-l coboare pe idol de pe piedestalul pe care atâţia alţii, mai puţin scorţoşi, i-l lustruiau, cu metodă (Văzuse Lumea adncurilor de 15 ori...). Aş vrea să regăsesc cartea, plutitoare prin apartament, şi să dau câteva citate edificatoare.

Opera literară: Ohaba, ţara asta, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972 (poeme).Ţările de sus ale merilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.Călătorie spre nord, 1976; Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Editura Paideia, 1998. În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau, Editura Paideia, 2001. Zile de pescuit, 1984, (ed. a II-a, Editura Paideia, 2002) (roman). Des poissons sur le sable, Éditions Noir sur Blanc, 2002 (traducerea în franceză a romanului Zile de pescuit). Savoureuse Roumanie, 2004.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Anton_Roman

www.romlit.ro/radu_anton_roman

 http://stiri.kappa.ro/actualitate/30-08-2005/aseara-radu-anton-roman-s-a-stins-din-viata-78571.html

*

Filă de Jurnal cu RAR: 21 octombrie 2008, marţi. Pe cea mai frumoasă lumină de toamnă. Încep lectura la R.A.R. cu J.Y. Cousteau în Delta Dunării. (Poate se va înţelege că acţiunea plăci memoriale, pe lângă multe altele asupra cărora nu mai revin, mi-a prilejuit reluarea unor lecturi din scriitorii români, iar în câteva cazuri cunoaşterea mai în profunzime a operei, nu doar a vieţii scriitorilor.). R.A.R. se dovedeşte în mare vervă, zice: Lumea tăcerii mi-a schimbat viaţa, L-a văzut de peste 20 de ori. Printr-o tânără ziaristă pe care o cunoscuse altcândva, intră în echipa lui J.Y.C., însă  nu  ca ghid, căci cunoştea Delta de 20 de ani, ca mare pescar şi prieten cu toţi lipovenii; iar J.Y.C. n-ar fi admis să se ştie că altcineva îl conduce pe el în descoperirea Deltei, - nu, toate iniţiativele şi descoperirile erau în exclusivitate ale lui! L-a angajat nu ca ghid, ci ca translator. Tot ce se filma de către operatori, tot ce se fotografia de meseriaşi, musai să-l aibă totdeauna în centrul imaginii pe JYC, de preferinţă singur în faţa miracolelor pe care le dezvăluie lumii...

Poezia zilei, Radu Anton Roman

*                                                                        

Busuioc pe colţul mesei tale

mirosind a toamnă şi a brad.

Tu ca o zăpadă, eşti făptura

care va pleca în nordul florii

unde cerul e-mbăiat cu miere

picurând albine moi, de jad.

Drumu-acesta lung te va răpune

Eu am să aştept sub o cetate

alb şi îngheţat în ape albe

unde mrenele de lapte sângerează.

Am să bântui singur printre ziduri

ca un vânt de gheaţă peste sate

Dac-ai să te-ntorci, ţinutul florii

se va umple de o toamnă sură

Te voi întreba unde ţi-e trupul,

pleoapa ta ca o zăpadă pură.

Voi şopti încet să te apropii.

Carnea mea, gemând, va îndura

noaptea, sărutându-mă pe gură.

*

Am pus placă memorială pe fațada imobilului din str. Louis Blanc, nr. 21-A, casa de pe colţul cu str. Paris, S.I. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

Alţi scriitori:

Claudiu Moldovan, n. 1921

Romulus Cojocaru, n. 1934

Florin Mihăilescu, n. 1937

Ion Marin Iovescu, m. 1977

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

17 decembrie. Duminică. Aseară termin Caraion, ar fi să scriu o suită de recenzii la jurnalele-memoriile pe cere le-am citit în ultimele luni şi să le dau, de exemplu, la Cafeneaua literară, pentru că la Argeş am serialul cu scriitori.  Caraion se iluziona poate că prin delaţiunile lui mai mult ajută scriitorimea în ansamblul ei decît face rău vreunuia sau altuia dintre scriitorii pe care îi încondeia. Ignora faptul că orice cuvînt despre ei, orice dată, chiar neutră, poate fi folosită de secu întru stresarea şi presarea actanţilor? Îşi tot dădea cu părerea ce s-ar putea face, cu cheltuieli nu prea mari, cu o atitudine mai suplă-înţeleaptă faţă de scriitori, aceste fiinţe orgolioase, slabe, cu mentalitate de slugoi etc, ca să li se închidă gura – el chiar credea că s-ar putea aplana lucrurile şi zîzaniile, inclusiv posibilele ieşiri de tip Goma, dîndu-li-se scriitorilor mici şi necesare satisfacţii: casele de odihnă luate, sediile revistelor şi editurilor, să nu li se plafoneze veniturile, să nu li se ia pensia de sănătate, să se mai creeze 2-3 edituri şi 2-3 reviste care să dea de mîncare scriitorilor şi să absoarbă producţia literară. Dădea exemplul lui Lăncrănjan, care ameninţînd că-şi publică Drumul cîinelui în vest, i s-a tipărit aici. Şi ce-a fost? Statul nu s-a clintit, zice Caraion, o mică supapă e preferabilă unei explozii în vest etc. Pare că nu ar realiza faptul că produce delaţiuni/trădări, vânzări de frate; pare a da impresia că este vreun consilier cultural, pe lîngă cine ştie ce ştab care ar ţine seamă de sugestiile lui, de analizele lui amănunţite, alambicate etc. Iar în străfundurile lui, acest ins perfid-naiv, nu spera decît că prin zelul său bine pus în pagină, prin praful pe care credea că li-l aruncă în ochi culturnicilor, o să stîrnească încrederea deplină a sistemului, a cadrelor, astfel ca în final să obţină cele 3 paşapoarte, pentru el, soţie şi fiică – şi să o poată şterge definitiv în vest, acesta fiind scopul lui ultim, în vederea căruia a acceptat să facă jocul murdar al secu, să trădeze, să-i dea pe mîna duşmanului pe cei mai buni prieteni ai lui. Fără milă pentru Cassian, pentru Preda, pentru Ov.S. Crohmălniceanu, pe care îl folosea spre a afla ce se întîmplă, ce s-a discutat, acela fiind mai bine plasat printre cei din vîrful Uniunii. Iar faptul că, fiind printre cei 2-3 care a citit în manuscris Jurnalul fericirii, a avut inima-neinima să-l toarne pe N. Stainhard, astfel că i s-a confiscat manuscrisul şi insul a ajuns la puşcărie, asta, dacă se confirmă că este adevărat, căci nu rezultă decît din nota celui care îl lucra, fapt ce ar putea fi pus la îndoială, o notă măsluită, care să ne pună pe piste greşite – faptul în sine trebuie cercetat în arhivă şi stabilit fără putinţă de tăgadă. Atunci într-adevăr Caraion s-a umplut de cea mai mare ruşine, de neşters în vecii vecilor. Chiar dacă preţul trădării era propria scăpare. Dar nu asta este trădarea, dintotdeauna?!

Multe delaţiuni sunt din ’68, alt grupaj este din ’72, altul din ’77-’78, altul din ’81-’82; întrebarea este dacă selecţia s-a făcut din întreg dosarul informatorului, sau mai există şi alte dosare? Este de observat că de la şedinţele scriitorilor la vîrf sau din intrevederile cu NC , informatorul nu relatează decît din ce-i spun alţii, probabil că nu făcea parte din acele selecţii. S-a spus că se cunoştea personal cu NC şi că la o ocazie i-ar fi spus că au muncit împreună. Se pare că i s-a promis nu numai publicarea cărţilor lui IC, ci şi restituirea manuscriselor sechestrate, altfel nu se explică de unde a putut apărea în 2 ani cu 8-9 cărţi, după spusele lui N. Manolescu.

 Va urma 

Fotografii... 

Adăugaţi o legendă