miercuri, 28 ianuarie 2015

Scriitorul zilei: Martha Bibescu , 28 ian. 1889 - 28 nov. 1973
http://ilazu.blogspot.ro/2014/01/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina_28.html

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

7 ianuarie, continuare:  Prin clasa a şasea la școala Ionaşcu din Slatina a fost transferat în clasa noastră, sau abia venise din altă localitate (iar după un an a fost mutat la o clasă paralelă, cu multe fete), un băietan mai năltuţ, blondiu, cu faţa prelungă; fiu dintr-o familie de adventişti. Răzleţit prin condiţia de sectant, a părut că vrea să se ataşeze de mine, probabil simţind că nu sunt agresiv, băşcălios etc. Cred că făceam figura unei perechi prea delicate, suspecte; în fapt, din instinct sau din vocaţie, încerca să mă atragă spre secta lor; a început să-mi vorbească de credinţa în Cristos şi după cum mi-e felul nu l-am bruscat. La un moment dat, cînd s-a sunat de recreaţie, m-a luat de braţ, m-a dus la tablă şi acolo, punînd mîna pe cretă a desenat un drum larg din care doar o îngustă secţiune se continua în linie dreaptă iar restul executa o cotitură şi asta sugera îndepărtarea celor mulţi şi păcătoşi de la linia dreaptă. Băietanul m-a privit o clipă cu intensitate şi am observat că era încîntat de inspiraţia lui sau poate de acea parabolă la care se gîndise îndelung, înainte să mă abordeze. Ştefan şi nu mai ştiu cum, un băietan care mi-a adresat această atenţionare-somaţie; ca nu mult după aceea să se mute în altă clasă, dacă nu cumva în altă localitate, lucru care nu mă miră cînd e vorba de sectanţi adventişti. Mesajul era deosebit de clar: numai prin credinţă vei fi salvat şi vei intra în Paradis. Prin strîmta poartă pe unde nu au acces păcătoşii, oamenii ignoranţi, de rînd…
Or, schema aceasta deja fucţiona în mentalul meu, aşa că ideea nu m-a luat prin surprindere. Vecinii, consătenii, ţăranii care intrau în prăvălie la tata, colegii, toţi erau oameni de rînd, le lipsea harul. Nu păreau nici aleşi, nici că ar dori să aleagă ei înşişi. Iar ca să fiu sincer pînă la capăt, mie pe atunci nici calea mîntuirii nu mi se părea o mare tentaţie, care să-mi absoarbă toate energiile sufleteşti. Însă de salvat trebuia să mă salvez în vreun fel, în această privinţă n-aveam nici o umbră de îndoială.Nu prea știam ce aș avea de salvat, însă nu mă îndoiam nicio clipă că va trebui să măp radicalizez, cu un termen despre care pe atunci n-aveam habar. Cum? Nicio bănuială. Citeam dezlănţuit. Şi nu voiam nicicum să mă amestec în această gloată amorfă, care se lăsa dusă de valurile vieţii. Vreo patimă cumplită, demenţială, care să merite sacrificiul unei vieţi? Să obţin în acest fel satisfacţia supremă? Nu găseam în mine nici impulsul, nici pierderea de sine-nebunia corespunzătoare, fără de care nu te poţi arunca cu capul înainte, în vreo patimă oarbă, totală. M-am făcut trepăduşul cărţilor, ucenicul scriitorilor, aşteptînd un semn, o sugestie. Aşa mi-a trecut adolescenţa şi prima tinereţe, căutând un altceva neprecizat ca atare, fără să ştiu cumva ce o să se întîmple cu mine, însă dorindu-mi din tot sufletul să nu mă pierd în masa neisprăviţilor din jurul meu. (Căci pe vremea studenţiei, împărţeam semenii în oamenii adevăraţi şi neisprăviţi; şi aveam o teamă grozavă să nu mă las dus de val în tagma neisprăviţilor. Ne-isprăvit mi se părea un cuvânt care te condamna definitiv la nemernicie, la nefiinţă.) Iar de la un timp, Adevărul şi Frumosul au devenit stelele mele călăuzitoare. Am început să-mi notez unele gânduri, să scriu. Ca să mă salvez din gloata anonimă. Cu o altă fire, m-aş fi călugărit, din aceeaşi teamă de a nu împărţi soarta ignobilă a celor din jur.
Aşa am început să scriu, să mă refugiez în imaginar. Să mă însingurez, să mă baricadez cu scrisul meu. Ce n-aş fi vrut însă cu niciun chip era să măsluiesc adevărul, să prezint realitatea cosmetizată, din oportunism. Să mă înfățișez cu o falsă aură. Căci nu doream să fac din scrisul meu un mijloc de afirmare, de căpătuială, ci era vorba de un demers identitar. Cînd am prezentat la redacţii primele mele poezii, apoi primele proze, ele nu au dat gata pe nimeni. Nu descoperisem o nouă formulă literară, un procedeu insolit, care să atragă atenţia, să impresioneze. În cel mai bun caz, redactori precum G. Bălăiţă, citindu-mi încercările în proză, simţeau că eu caut să spun adevărul, că nu-l truchez, că nu măsluiesc, că lucrez cinstit, cu modestie şi bună-credinţă. Ba şi cu oarecare emoţie, în preajma miracolului vieţii. În aşteptarea revelaţiei, a cîntecului. Dar analiştii politici, ideologii, criticii cei isteţi n-ar fi putut spune despre prozele mele decît că sunt rezultatul unei tendinţe evazioniste. Injust, căci eu nu evadam din faţa realităţii ignobile, ci evadam din faţa minciunii care căuta să cosmetizeze chipul realităţii. O tentă de evazionism exista totuşi: eu nu făceam niciodată referire explicită, directă la orînduirea socială, la socialismul totalitarist; eu scoteam din ecuaţie acest termen, considerat inoportun, abuziv, vremelnic şi caduc. Nu era cea mai curajoasă abordare, însă era o formulă a supravieţuirii în totalitarism. În primul rând, respingeam arta cu tendință.
(din Lamentațiile uitucului, în mnuscris)
 Va urma



Poezia zilei: Ileana Mălăncioiu

Atunci am înţeles

Atunci am înţeles, tu erai singură
în cenuşiul mat al humii
eu însămi stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.
Preotul cânta slujba obişnuită
dascălii îngânau partea lor
mă uitam cum cad bulgării peste tine
şi mă miram cum nu mor.
Tata plângea, dar trăia mai departe
lacrimile mamei erau secate
copiii tăi nu ştiau încă să plângă
vântul nu ştia peste ce bate.
Legăna crucea de lemn pe care scria
că te-ai dus la treizeci de ani neîmpliniţi
cu liniştea cu care legăna
crângul de pomi înfloriţi.
Îmi amintesc bine, tu erai singură
în cenuşiul mat al humii
eu însămi stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.