Scriitorul zilei: Ion Buzdugan
Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
9 ianuarie, continuare:De cînd am parvenit la înţelegerea a ce se întîmplă cu omul în viaţă, m-a preocupat să nu-mi ratez locul: să nu nimeresc într-un destin meschin, printre cei care nu lasă o urmă în trecerea prin lume. Pînă să-mi răspund convingător cu privire la nemurirea sufletului (sintagmă care în adolescenţa mea avea de fiecare dată o nuanţă ironică-blasfematorie), pînă să mă lămuresc dacă am vocaţie mistică, dacă sunt decis să mizez totul pe salvarea sufletlui în rai, cu bunul meu simţ care frizează lipsa de imaginaţie, m-am gîndit cît se poate de serios la locul meu printre oameni. Mereu foarte exigent, căutînd să aflu ce se ascunde după aparenţe şi declaraţii formale, am văzut destul de repede că omul este sluga propriei nimicnicii; se complace cu starea sa dependentă, mulţumit să aibă ce mînca şi ce îmbrăca, bucuros să supravieţuiască. Marile satisfacţii, triumfurile, jubilaţiile (iubirea, fericirea, consacrarea…) nu mi-au sărit în ochi, la aceşti oameni n-am văzut decît euforia bahică şi mahmureala de după aceea. De cum se scoală, omul îşi bagă grumazul în jug şi în această postură încearcă să facă faţă, uneori cu conştiinciozitate, cu rîvnă chiar. Iubirea? Aspitaţiile spre ideal, spre perfecţiune? Numai în cărţi se aducea vorba despre acestea.
Poezia zilei: LIDIA LAZU
*
ochii căprui ai minciunii
par și mai romantici în lumina
sângerie a credinței violate
n-au găsit decât urme
de fum și mai multe arme
de vânătoare pregătite pentru
cel mai mare spectacol
în aer liber
din Poezii de care uitasem, 1995)
ilazu.blogspot.com/2012/01/scriitorul-zilei-ion-buzdugan.html
Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
9 ianuarie, continuare:De cînd am parvenit la înţelegerea a ce se întîmplă cu omul în viaţă, m-a preocupat să nu-mi ratez locul: să nu nimeresc într-un destin meschin, printre cei care nu lasă o urmă în trecerea prin lume. Pînă să-mi răspund convingător cu privire la nemurirea sufletului (sintagmă care în adolescenţa mea avea de fiecare dată o nuanţă ironică-blasfematorie), pînă să mă lămuresc dacă am vocaţie mistică, dacă sunt decis să mizez totul pe salvarea sufletlui în rai, cu bunul meu simţ care frizează lipsa de imaginaţie, m-am gîndit cît se poate de serios la locul meu printre oameni. Mereu foarte exigent, căutînd să aflu ce se ascunde după aparenţe şi declaraţii formale, am văzut destul de repede că omul este sluga propriei nimicnicii; se complace cu starea sa dependentă, mulţumit să aibă ce mînca şi ce îmbrăca, bucuros să supravieţuiască. Marile satisfacţii, triumfurile, jubilaţiile (iubirea, fericirea, consacrarea…) nu mi-au sărit în ochi, la aceşti oameni n-am văzut decît euforia bahică şi mahmureala de după aceea. De cum se scoală, omul îşi bagă grumazul în jug şi în această postură încearcă să facă faţă, uneori cu conştiinciozitate, cu rîvnă chiar. Iubirea? Aspitaţiile spre ideal, spre perfecţiune? Numai în cărţi se aducea vorba despre acestea.
Va urma
*
ochii căprui ai minciunii
par și mai romantici în lumina
sângerie a credinței violate
n-au găsit decât urme
de fum și mai multe arme
de vânătoare pregătite pentru
cel mai mare spectacol
în aer liber
din Poezii de care uitasem, 1995)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu