sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2005
26 aprilie. Ce ziceţi de această năsărîmbă? S-au dus numiţii Eugen Simion, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu să-l reabiliteze pe Marin Sorescu la Craiova. Implicit să-l facă pe Gabriel Chifu să-şi ceară scuze public pentru a-l fi alungat pe MS din redacţia Ramurilor, ceea ce l-a îmbolnăvit de ficat. Dar prietenul lor Pleşiţă iese să-şi ceară scuze publice? Dar Andrei Ştefan, dar Atanase Stănculescu, cu care F. Neagu a venit de braţ la sala Oglinzilor, unde apoi a strigat că bunicii lui au fost împuşcaţi de liberalii lui Dan Amedeo Lăzărescu, la răscoala din 1907 – cînd în alt loc scrisese că dînşii au murit în război…
După ce te rupi şi pleci dintre ai tăi, nimic din ce ţi se întâmplă nu se mai întîmplă deplin: nici nu vii de tot, când vii la ai tăi, nici nu eşti atent şi prezent cu adevărat, nici nu aştepţi în serios adunarea clanului, nici nu speri cu adevărat, nici nu te raportezi cu exactitate la tot ce-a fost şi a mai rămas – iar adevărata revedere, cea după care tânjeai, se amînă sine die. E un jind, o neîmplinire, prelungită cît puterea noastră sufletească.
În totalitarism te simţi ca atunci cînd ai fost tîlhărit la drumul mare: sub ameninţarea cuţitului, a armei, a puterii cu care nu te poţi măsura. Taci şi rabzi insulta/umilința/minciuna şi vezi cu ochii cum ţi se ia agoniseala din față. Ce simţi? Frustrare. Revoltă în genunchi. Umilinţă, înjosire, profanare. Asta la tîlhăria de moment. Sub dictatură, batjocura e o stare continuă, generalizată. Simţi jenă, ruşine, umilinţă. Şi îţi cauţi vini personale: n-am făcut ce trebuie, n-am fost prudent, prevenitor etc. Dar trebuie să trăieşti mai departe. Şi trăind, te iei cu altele, uiţi…
Ciudat? Cînd descrierea unei scene este rău făcută, atunci ea dă impresia unei copii după realitate – și nimic mai mult; însă dacă descrierea este iscusită, meşteşugită, scena pare dintr-o ficţiune.
Unele defecte morale ale cunoscuților noștri sunt aşa de flagrante, că par nişte defecte fizice…
Ingredientul: Simplificând lucrurile, pentru mine scrisul este ingredientul care face mîncarea pasabilă.
Ce reprezintă visul pentru mine? Sunt mai multe feluri de vise, despre unele nu ştiu ce să spun, eu mă voi referi numai la visele care au structura unui text literar. Sunt vise în care eu / sau altcineva, spun/spune un text, sau îl ilustrează cu imagini expresive. Vise care mă tulbură şi mă ţin sub stăpînirea lor. Însă nu e vorba de coşmare, ci de punerea în cauză a unor suferinţe de-ale mele, a unor frustrări, speranţe şi temeri, a unor sentimente şi impulsuri din adînc, neconştientizate sau da; şi e vorba mai ales de revelarea unor dependenţe şi legături pe care le ignoram şi care cu această ocazie devin evidente, umplîndu-mi fiinţa de bucuria trăirii adevărate, cu mare intensitate, a ceea ce în trezie îmi refuz sau mi se refuză. De parcă în trezie aş trăi numai surogatul, rumeguşul, în timp ce trăirea adevărată, deplină, la întregul ambitus ce-mi este îngăduit prin fire nu se poate realiza decît în vis, uneori. Poate sunt inspiraţiile pe care alţii le au ziua, dar care mie îmi sunt interzise, dintr-o incapacitate a mea de a mă aduna – şi atunci bine că-mi apar măcar în vis. Ca o atenționare, ca un reper.

De aici, la mine, ideea că şi ceea ce scriu ar trebi să aibă structura şi tensiunea şi misterul pe care mi-l transmite un vis. Textul scris trebuie să rămînă misterios şi copleşitor, ceva greu de dibuit, insinant, uneori chiar malefic…
Va urma



Poezia zilei: Lidia Lazu

*
oamenii de pe uliți
mă privesc cu ochi de porumbei
și eu
îmi culeg zilele din prăfuite calendare
cu un gest jalnic și tăcut

le atârn cunună la poartă
ca smicelele de salcie
la Florii

și le aștept să-nmugurească
la adierea unui cântec
pe care-l ispitesc cu drag

să mă aline și
să mă vindec

26 12. 1987