Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2005

25 aprilie, continuare:  Totuși, poetul se află într-o postură foarte diferită de prozator, primul trebuie să mizeze pe faptul că există un numitor comun între el şi ceilalţi – el vorbeşte de parcă ar fi singur; prozatorul e constrîns să admită că în el se află mai mult decît un singur om, că unele trăiri, observaţii, intuiţii, gînduri pot fi ale cuiva, iar alte trăiri ale altcuiva. Personaje și destine.

Jurnalul ca modus vivendi, ca fel de a fi şi a rezista.

Îţi spui: important este să scriu, să nu pierd legătura cu firicelul creativ din adîncul fiinţei mele; ceea ce depinde de mine este să scriu. Sigur, ai dori confirmări, de la publicul cititor, de la critici, chiar şi premiile n-ar strica… Existau înainte de Decembrie cîteva edituri, cîteva reviste și asociaţii, în fiecare se constituise un staf, o ierarhie, în care eu n-am contat nicicum, fiind un ins care apăream şi dispăream, fără să mă ataşez vreunui grup. Nu-mi pot concretiza cum aş fi reacţionat la premii. Presupun, cu mare emoţie. O mare încurajare. A fost, totuşi, premiul pentru subiecte de film, dar nu s-a făcut cine ştie ce caz, Studioul Buftea ne-a dat banii cuveniţi, dar a bătut în retragere, simțind că a greșit…  Însă nimeni şi nimic nu te ajută să scrii o nouă carte, să o începi şi să scrii la ea în plin (niște luni, niște ani) şi să o duci (cu bine) pînă la capăt.

Nici un articol în presa comunistă; ceea ce vedeam şi gîndeam eu nu era pe linie, ştiam asta, aparteurilor mele le-am făcut loc în Jurnal, însă cu prudenţă.

Se confundă acum cititorul cu psihanalistul. Pe acela îl plăteşti, te ascultă cît de cît, e profesiunea lui, a ales-o pentru că-i aduce bani. Diagnosticul ţi-l pui singur, vorbind sincer, confesându-te. Sunt atîţia care au conflicte cu lumea – sunt și conflictele cu ei-înşişi. Dar cititorul de ce-ar fi obligat să ia în piept asemenea defulări?! Vindecarea autorului prin actul creaţiei, precum şi vindecarea cititorului prin actul lecturii ar trebui să rămînă în limitele transcedentalului. Cred că mărturia-defulare e o modă, acest impas va fi depăşit, sper.

Poate că magia scrisului e mai simplă decît o bănuim. Poate şi de aceea că înşine ştim că ne-am consolidat interior nu numai din contactul cu ceilalţi, cu părinţii, profesorii, colegii, prietenii, iubita, ci poate mai mult încă din contactul cu o carte, cu nişte cărţi.  Poate că-mi amintesc mai multe scene din cărţile citite decît din întîmplările vieţii trăite.

Va urma 



Ion Lazu: Poezia zilei

Cântec la marginea apei
                  Lidiei

       Pe malul apei, scund 

Într-o raclă de prund 

Să ne iubim – orbi

De lumina din plopi 

Şi de frunza ce scapă 

Sau licăre-n apă. 

  

Noi, pierduţi, fără chip, 

În culcuş de nisip 

Astupaţi între maluri 

Cu timpanele-n valuri 

Încleştaţi să ne doară 

Desfăcuţi în afară  

 

Duşi prin vad mai departe 

De-acest râu fără moarte.

1975, Alexandria.