Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2005
25 aprilie, continuare: Totuși, poetul se află într-o postură foarte diferită de prozator, primul trebuie să mizeze pe faptul că există un numitor comun între el şi ceilalţi – el vorbeşte de parcă ar fi singur; prozatorul e constrîns să admită că în el se află mai mult decît un singur om, că unele trăiri, observaţii, intuiţii, gînduri pot fi ale cuiva, iar alte trăiri ale altcuiva. Personaje și destine.
25 aprilie, continuare: Totuși, poetul se află într-o postură foarte diferită de prozator, primul trebuie să mizeze pe faptul că există un numitor comun între el şi ceilalţi – el vorbeşte de parcă ar fi singur; prozatorul e constrîns să admită că în el se află mai mult decît un singur om, că unele trăiri, observaţii, intuiţii, gînduri pot fi ale cuiva, iar alte trăiri ale altcuiva. Personaje și destine.
Jurnalul ca modus vivendi, ca fel de a fi şi a
rezista.
Îţi spui: important este să scriu, să nu pierd
legătura cu firicelul creativ din adîncul fiinţei mele; ceea ce depinde de mine
este să scriu. Sigur, ai dori confirmări, de la publicul cititor, de la
critici, chiar şi premiile n-ar strica… Existau înainte de Decembrie cîteva
edituri, cîteva reviste și asociaţii, în fiecare se constituise un staf, o
ierarhie, în care eu n-am contat nicicum, fiind un ins care apăream şi
dispăream, fără să mă ataşez vreunui grup. Nu-mi pot concretiza cum aş fi
reacţionat la premii. Presupun, cu mare emoţie. O mare încurajare. A fost,
totuşi, premiul pentru subiecte de film, dar nu s-a făcut cine ştie ce caz,
Studioul Buftea ne-a dat banii cuveniţi, dar a bătut în retragere, simțind că a
greșit… Însă nimeni şi nimic nu te ajută
să scrii o nouă carte, să o începi şi să scrii la ea în plin (niște luni, niște
ani) şi să o duci (cu bine) pînă la capăt.
Nici un articol în presa comunistă; ceea ce vedeam şi
gîndeam eu nu era pe linie, ştiam asta, aparteurilor mele le-am făcut loc în Jurnal, însă cu prudenţă.
Se confundă acum cititorul cu psihanalistul. Pe acela
îl plăteşti, te ascultă cît de cît, e profesiunea lui, a ales-o pentru că-i
aduce bani. Diagnosticul ţi-l pui singur, vorbind sincer, confesându-te. Sunt
atîţia care au conflicte cu lumea – sunt și conflictele cu ei-înşişi. Dar
cititorul de ce-ar fi obligat să ia în piept asemenea defulări?! Vindecarea autorului
prin actul creaţiei, precum şi vindecarea cititorului prin actul lecturii ar
trebui să rămînă în limitele transcedentalului. Cred că mărturia-defulare e o
modă, acest impas va fi depăşit, sper.
Poate că magia scrisului e mai simplă decît o bănuim.
Poate şi de aceea că înşine ştim că ne-am consolidat interior nu numai din
contactul cu ceilalţi, cu părinţii, profesorii, colegii, prietenii, iubita, ci
poate mai mult încă din contactul cu o carte, cu nişte cărţi. Poate că-mi amintesc mai multe scene din
cărţile citite decît din întîmplările vieţii trăite.
Va urma
Ion Lazu: Poezia zilei
Cântec
la marginea apei
Ion Lazu: Poezia zilei
Cântec
la marginea apei
Lidiei
Pe malul apei, scund
Într-o raclă de prund
Să ne iubim – orbi
De lumina din plopi
Şi de frunza ce scapă
Sau licăre-n apă.
Noi, pierduţi, fără chip,
În culcuş de nisip
Astupaţi între maluri
Cu timpanele-n valuri
Încleştaţi să ne doară
Desfăcuţi în afară
Duşi prin vad mai departe
De-acest râu fără moarte.
1975,
Alexandria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu