marți, 13 ianuarie 2015

Ion Lazu: O pagină de jurnal, 2005


... Scriitorul e om singuratic prin fire. Sigur că are puseuri de verbiaj, căci are nostalgia comunicării directe şi totale, însă tentativele lui ardente nu au dat rezultat niciodată, chiar cînd partenerul de discuţie este el însuşi scriitor. În pofia legendelor cu prieteniile literare, scriitorii duc existenţe paralele, nu se citesc între ei, ci se întîlnesc doar cînd vor să se deconecteze de la scris, să se relaxeze; sunt relaţii tampon.
Alt aspect ciudat: nu i-am văzut pe scriitori la şedinţele comemorative ale confraţilor de la Aula Academiei, precum nu-i văd la concerte, la teatru, la vernisaje, în librării, în expoziţii. E purul adevăr, dureros dar adevărat. În fapt, scriitorul e prea hăituit de propria meserie, cea mai grea din lume, fapt care explică de ce adevăratele izbînzi nu sunt regula ci excepţia de la regulă…
Tributul scribului este scrisul său. El nu reuşeşte, vai, să facă faţă deodată la aceste două solicitări exclusiviste: să trăiască de-a rîndul propria viaţă, răspunzînd punct cu punct îndatoririlor de familie şi de societate şi totodată să-şi scrie cărţile. Un hăituit, care jinduieşte după un răgaz de linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Totuşi, o precizare: s-a vorbit despre chinul de a scrie. Nu este un chin, ci o mare bucurie, de nimic egalată. Chinuitoare este starea de incertitudine-aşteptare-amînare-pregătire-nelinişte-indecizie în a ataca un subiect sau altul şi neîncrederea în forţele proprii şi în şansa reuşitei.
Critica literară este un lucru atît de uşor! Un om este inanalizabil, estimezi, interpretezi, aproximezi, faci similitudini, înaintezi în înţelegerea sa ca pe o pojghiţă de ghiaţă; pe cînd un roman îţi prezintă, la prima sau la a doua lectură absolut toate datele pentru o corectă estimare; imponderabilele s-au exclus, le-a dat de-o parte autorul! Trebuie doar să analizezi corect datele ce ţi-au fost supuse atenţiei, ca o operaţie matematică. În critica literară, cu puţină atenţie şi cu răbdare şi bună credinţă, s-ar putea obţine minuni de precizie (vorba lui Paul Zarifopol)! Însă criticii noştri actuali, câți mai funcționează, citesc pe deasupra, vor să fie mereu prezenţi cu articole, 2-4 cronici pe săptămînă… De unde atîta artă inefabilă, vorba lui Călinescu? Ar trebui să fie vorba, pînă una alta, de rigoare, de precizie – atîta timp cît absolut toate datele problemei preexistă în textul autorului.
Mi-ar plăcea să fiu critic literar, însă nu am destul timp pentru asta. Nici dotarea specială. Citesc încet, gîndesc greu. Mă mobilizez anevoie. Lectura unui roman durează la mine cam 2 săptămîni, iau note, redactarea materialului mi-ar mai lua încă 2 săptămîni. Aşa cum am făcut cu Orbitor I – au rezultat cam 25 pagini dactilo. Un eseu? Nu am luat nici un ban pe textul acela, publicat în Viaţa Rom.

De fapt, după ’89 am scris în presă, la început, însă nu am luat drepturile cuvenite. Însă, vorba lui Geo Vasile, trebuie să ne completăm pensia…
Va urma


Poezia zilei, Ion Lazu


Rug        

Toată noaptea mi-aş ţine capul
Pe cea mai rece piatră,
Căci perna pe care îl pun
Se-ncinge ca o vatră.

Toată noaptea îmi vine să fug
Din mine ca dintr-un stat
Lăsându-mi trupul pe rug
Ca un copac uscat.

Dimineaţa mă bucur că încă sânt
Dar mă tem de ce spuneam în vis.
Şi mă doare orice cuvânt
Ca un rai interzis.

1967