Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2005

  
Scriitorul, precum Noe la Potop (atunci cînd Dumnezeu nimicise umanitatea, nu însă şi lumea) se angajează din iniţiativă proprie (voluntariat – acesta este cuvîntul de ordine într-ale scrisului!), se sumeţeşte deci să apere un sistem de valori pe care singur l-a adoptat, nesilit de nimeni. El poate rămîne singur, răzleţit de semenii săi, însă mereu solidar cu sistemul de valori pe care s-a hotărât să le slujască. Ca om, ca muritor şi ca ins supus slăbiciunilor şi greşelilor, el ne apare ca ins discutabil, controversat, însă şi în acest caz el trebuie înţeles ca om slab însă bineintenționat, care se pune în slujba unui ideal mai bun decît sine. Dacă e bun meseriaş, va face treabă onorabilă.

Un intelectual care se respectă trebuie să ţină jurnal, asta ar fi definiţia şi dovada că respectă ideile, și că are rigoarea de a le nota şi comenta, coexistînd cu ele zilnic.

Iar până la urmă ”relieful” artei tale este determinat de substratul tău uman, tot astfel cum morfologia reliefului este determinată de geologia regiunii.

N-am stat la gazde dintre fruntaşii satului, ci la oameni nevoiaşi care se bucurau să cîştige un ban. Din modestie, căci m-am mulțumit mereu cu minimul necesar supraviețuirii, însă şi din atracţie spontană faţă de omul simplu.

Omul moral va avea probleme de conştiinţă grave: a crezut în ceva cu tărie, apoi îşi dă seama că s-a înşelat amarnic. Problema lui este el însuși, prin raportare la principiul moral. Pe cînd omul care nu-şi urmăreşte decît interesele, ce probleme de conştiinţă să aibă?! El nu are decît probleme concurențiale, de raportare la ceilalţi, care pe moment i-au luat-o înainte. Însă omul nostru nu se lasă, iar asta îi ocupă toată viața.

A publica o carte azi echivalează cu a rata o şansă. Te simţi prădat, păcălit pe termen lung.

Ne citim între noi, e cuvîntul de ordine între scriitori. I-am auzit inclusiv pe Breban, pe Manolescu etc.  Însă eu constat că nici între noi nu ne citim. Întîi că prin statutul lui, un scriitor nu este un mare cititor. H. Hesse avea 100 de cărţi în bibliotecă; alţii au rafturi întregi, ceea ce nu înseamnă neapărat că le şi citesc. Multe dintre ele sunt cărţi primite cu autograf, necitite – sunt chiar cărţile la care mă refeream la început, cele despre care declarăm că le citim. Dimpotrivă! Bogza avea această vorbă:  Tinere, cărţile cu autograf nu se citesc. Observaţie justă, pe cît de crudă. Scriitorii de vîrf nu se coboară să dea cărţi cu autograf colegilor; dau cărţi cu autograf marginalii, care speră să fie luaţi în seamă, să atragă atenţia asupra saltului calitativ făcut în creaţie. Însă alde Bogza nu catadicseşte să-i citească, tocmai pentru că deja şi-a făcut o părere mediocră despre inșii în chestiune şi nu are nici un chef să-şi schimbe părerea, să le acorde alt statut.

Va urma

Poezia zilei: Lidia Lazu


*
iluzia s-a tocit
mai ceva decât pragul casei
ferestrele au căpătat
cearcăne adânci

lumina ca de piele moartă
ce răzbate prin ele
ar vrea să ne încălzească

dar oglinzile din noi
s-au decojit
și numai timpul cel iscusit
adună din nou iubirile
și le răsădește

fără habar 
și fără alegere

în visul străinilor

26 dec. 1987