Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2005

 Am găsit în jurnalul meu cam 100 pagini cu însemnări din călătoria în Luxemburg, octombrie 1979. Să le trec pe calculator pentru Vreme închisă? E un text precum cele ale lui Radu Tudoran din călătoriile lui, livrate nouă ca romane.

Altă întrebare se leagă de albumul cu pietre. Să-i ataşez o addenda cu Oameni pe care i-am întîlnit? Legătura ar face-o poza cu femeia şi piatra. Fotografia vieții mele, de altfel.

Ce le lipseşte colegilor noştri? Le lipseşte mai ales nobleţea. Nobleţea este puterea sufletească de a te ridica deasupra situaţiei. De a nu te plînge tot timpul de împrejurări, de vitregia vremurilor, de cei din preajmă, de prieteni și rude, de familie mai ales. Nobilul se sumeţeşte cînd ar fi să facă referire la starea lui precară, o consideră de moment, e pregătit pentru a înfrunta vicisitudini, în numele spiţei sale istorice. Eşti sărac? Dar cumpără o carte, un bilet la un spectacol, intră la expoziții, mergi într-o excursie. Vei constata faptul stupefiant că în voiaj ai cheltuit mai puţin decît dacă ai fi rămas acasă. Temător, prudent, meschin de fapt. Nobilul nu lasă să se vadă mereu cît e de strîmtorat materialiceşte. Şi nu face caz de eşecurile sale sentimentale. Un nobil nu e strîmtorat niciodată, ci mereu generos şi curajos, el bravează independenţa în gîndire şi în acţiune. Or, aceşti convivi ai noştri nu sînt mîndri, demni, ci doar au pusee de orgoliu, au arţag; ei tot timpul se plîng, se vaietă, poate şi din teama de a nu stîrni invidii, represalii, atacuri banditeşti. Şi răzbunarea zeilor. Oameni cu capul plecat, minţi învăţate să ascundă ceva – este o modalitate de a supravieţui, de a se strecura. Iar comunismul a validat acest fel de a fi al omului de duzină. Iar a fi nobil, cu dosar sau fără,  devenise o pacoste.

Spre sfîrşitul vieţii nu facem decît să ne… franţuzim? Se mai scriu cîteva litere, însă nu se mai citesc…nu se mai aud…

 Va urma


Poezia zilei: Lidia Lazu

*
fluturele cu o singură aripă
a trecut nespus de încet
prin fața mea

toate florile se făceau
că privesc în pământ
lipsite de vlagă

fluturele cu o singură aripă
nu s-a oprit
nici cât să-și tragă suflarea

petele de pe aripă
își schimbau culoarea
și în final a rămas
o flacără alb gălbuie
pârjolind văzduhul

1 oct. 1986