Nicolae Jianu, n. 12 nov. 1916  - d. 15 oct. 1982

         

      

Fiul unui agronom (numele oficial Nicolae Popescu), s-a născut la Fălticeni, unde a făcut gimnaziul, aici a început şi liceul dar l-a terminat la Arad, bacalaureatul în 1939, după care s-a înscris la Litere şi Filosofie în Bucureşti, luându-şi licenţa în 1943, şi devenind profesor de filosofie la liceul Sf. Gheorghe din capitală. Din 1939 era redactor la Curentul, din 1944 devine redactor la Flacăra, apoi trece la Gazeta literară, Luceafărul, şi ajunge la Televiziune în perioada 1969-1970.

Debutase ca elev în 1936 cu poezii la Adevărul literar şi artistic. După instaurarea regimului comunist, scrie "pe linie" proze realist-socialiste-proletcultiste, temele fiind lupta de clasă cu reacţionarii fostului regim, construirea socialismului, eroul colectiv. Din 1962, cu volumul de nuvele Veneau din întuneric, abordarea se schimbă, personajele capătă individualitate, se pătrunde în psihologia omului în confruntare cu timpul, cu trecutul.  O impresie deosebită produce proza de factură realist-magică Muntele şi treisprezecele, bine condusă, sub semnul unei mitologii apăsătoare.  În rezumat, un prozator care la un moment dat a ocupat un loc în prim-planul literaturii, producând proze  ce răspundeau aşa-zisei comenzi sociale. În ultima sa fază, probabil influenţat de ideile naţionaliste ceauşiste dar şi de tendinţele romanului  apusean, a scris proze ce merită atenţia istoricului literar.

Opera literară:   Ucenicul Năsturaş descoperă viaţa, 1949;  Viforul, 1950; Acasă,1951; Cumpăna luminilor,   1952; Filonul 25, 1954;  Izvorul roşu, I,  1955; Fecior de suflet, 1956; Unul de la „Neptun", 1956;  Drumul spre cer, 1957; Veneam din întuneric,  1962; O întâmplare în munţi,  1963; Era ceaţă pe Tisa, 1965; Pământul era viu, I-II, 1966; Alge, 1967; Sfârşitul  Singurătăţii, 1967; Iubire, 1968;  Manechine,  1970;  Cvartetul alb, 1973; Timpul rămâne tânăr, 1973;  Echinox,  1977;  Mai erau câteva ceasuri,  1983.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Jianu

Poezia zilei: Radu Cârneci, n. 14 februarie 1928

Limba Domnitoare

... asemeni ierbii, pururea stăpână

mereu înţelepţindu-se, fântână

învăluind în sunete celeste

adâncul de putere şi aceste

lumini care-n lumina-i se adună

asemeni ierbii pururea stăpână...

...izvor de cer şi de pământ izvoare

noi am învins prin Limba Domnitoare

păstrând iubiri, rostindu-le-n iubire;

Cap-Voievod sfinţind în mânăstire

şi un cioban zidindu-se-n odoare:

izvor de cer şi de pământ izvoare...

...cale lactee stirpea mea latină

spirală împlinindu-se-n regină                                                  

mari frumuseţi în vârf cu nestemate

iar între ele imnele carpate

rotindu-se-n culoarea lor divină:

cale lactee stirpea mea latină...

1 decembrie 1987

 (din Biblioteca de sentimente, Ed. Anamarol, 2013)

Alţi scriitori:

Traian Lalescu, m. 1976

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2007

18 dec. 07, marţi. O zi mai luminoasă, chiar însorită de la un moment dat, numai bună de mers la pus plăci memoriale. Mă îmbrac de teren încă de la prima oră, însă pe la 10, Cătălin file de poveste mă sună, precum că le-au sosit în vamă nişte echipamente, deci... Rămâne pe mâine dimineaţă. A dus la Uniune cele 3 plăci, a lăsat cheia, dar Ionescu încă n-a vopsit ultimele 4 plăci din acest an.

Şi pentru că Lidia pleacă în oraş cu multe treburi, rămân eu acasă până spre 13:00, când ies la Romană, însă nu-l găsesc pe Andrei P. la Ideea europeană; merg la Apemin dar nici Boby nu este, bine că mi-a lăsat CD-ul cu pozele de la lansarea Himera. Duc la chioșcul MLR plicul cu cele 2 cărţi pentru Caius, intru prin librării, revin la Ideea... şi iau banii pentru cărțile corectate, stau la taclale cu cei doi fraţi. Aura povesteşte câteva scene la limită cu soţiile de scriitori, o specie bizară. Ce-am păţit eu însumi cu soţiile din Apolodor, Ana Ţic(nita). Trecând pe la colţul blocului lui Nichita, mă uit mai bine şi ce văd? Nici un ă, nici un ţ sau ş, deci Stanescu, deci viata. Şi atunci de ce mi se freacă ridichea de alde dna Mazilu, de dna Țic, de mai ştiu eu cine? Placa lui Nichita stă proţap în Pţa Amzei, în văzul tuturor, de vreo două decenii și nimeni nu se scandalizează, nu protestează, nu zice: inadmisibil! Primisem şi de la Gârbea un mesaj, precum că l-au asaltat cu cârteli şi proteste şi... Ce nervi mi-am făcut, tensiunea ridicată, supărare mare. De ce? îmi ziceam: dacă Ana Ţic mai pretinde că placa e fisurată, o tăiem de deasupra, rămâne fără Ţic et co., să venem ce mai zice atunci. O asemenea isterică ar merita aşa ceva, pasărea pe limba ei piere, nu? Dar ne punem noi la mintea unor psihopaţi?

Va urma



Ion Lazu - Fotografii de toamnă...