vineri, 23 octombrie 2015


Bacovia - 130, Amurg Violet - Recită Lidia Lazu şi Petre Moraru, Tinerimea Română - 2.


CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:                                 





Scriitorul zilei: Aurel P. Bănuţ, n. 23 oct. 1881- d. 28 iulie 1970

Fiu de ţărani din Rupea-Braşov, face şcoala primară în satul natal, liceul început la Făgăraş îl termină la Blaj. Se înscrie la Drept în Cluj şi continuă la Budapesta, unde va desfăşura o intensă activitate culturală, inclusiv la revista Luceafărul, pe care la plecare i-o trece lui Octavian Goga. Între 1905-1908 urmează Conservatorul de Artă teatrală din Bucureşti. Va deveni directorul unei societăţi care instruia artişti amatori, 1908-1914. În timpul războiului, dezertează din armata imperială şi se înrolează voluntar în armata română, din nou un fervent militant pentru activităţi culturale, în primul rând teatrale. Publicist, autor de proze satirice şi de piese de teatru, a cultivat umorul enorm, comedia de limbaj, satira, scontând pe diferenţa dintre ce se spune şi ce se face, tipic balcanică, cum se observă şi din titlurile cărţilor sale; supranumit printr-o exagerare "un Caragiale al Ardealului".

Opera literară:   Achim „Filăru". Despre lume şi oameni, Braşov, 1913;  Elocvinţa frackelui Ladislau. Cartea părintelui Reteveiu, Sibiu, 1923; Lămurirea ucenicilor. Raportul docintelui ambulant  în penziunea Ierofteiu Cucu despre activitatea Comitetului teatral din Ardeal şi în jur, Sighişoara, 1924; Eroii din „Hinterland", Sighişoara, 1925; Gheorghe Cârţan, Sibiu, 1927; Tempi passati, Bucureşti, 1931; Oameni de ispravă, Sibiu, 1939; George Dima, Bucureşti, 1955; Tempi passati. Evocări, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965; Scrieri, îngrijită şi prefaţă de Petronela Negoşanu, Bucureşti, 1974.


Poezia zilei: Ioan Viştea
Ioan Viştea imagine
                                   O sută de ani mai târziu                               
                                                                       lui DAD, la o aniversa
                                 Strada suia pe scripeţi la cer împreună cu plopii.
                                 Îi ştiam fără soţ, eram sigur de asta. Totuşi,
                                 în aşteptarea ta care întârziai cam de-un secol la întâlnire,
                                 m-am apucat să-i înnumăr. O dată, de două, de nouă ori. Hopa,
                                 plopii nu-mi ieşeau la socoteală şi pace!
                                 De fiecare dată se încăpăţânau să rămână cu soţ.
                                 Nu se poate!,îmi ziceam. Să se fi strecurat o erată în peisaj, în biografie?
                                 Fluieram a pagubă pentru că din oricare capăt al străzii înnumăram,
                                 lumânările plopilor scuturau din coroane numai cifre rotunde, cu soţ.
                                 Şi doar era strada ta, nu-ncăpea îndoială, dar schimbată cu totul.
                                 Numai pietrele caldarâmului rămăseseră aceleaşi,
                                 şi plopii, plopii care mă trădau fără remuşcări, fără jenă
                                 de parcă aţi fi fost fraţi de cruce…
                                 Era un cartier vesel. Muncitoresc şi drăguţ. Cu pomi văruiţi proaspăt.
                                 Cu muşcate în cutii de conserve, câini răi în spărturile gardurilor.
                                 Cu pisici costelive în streşini, cu  macaturi aerisite pe sârmă.
                                 Prin respiraţia toamnei auzeam voci, auzeam muzici.
                                 Muzici, marşuri înălţătoare, fanfare, asurzitoare alămuri.
                                  Un copil recita cu fereastra deschisă o poezie tâmpită:                                                     
                                  “Dă-mi tăticule şi mie mie
                                   O lopată şi-o mistrie
                                   Cu mâînuţele-astea două
                                   Să clădesc o ţară nouă!”
                                 Altul striga cât îl ţinea gura de tare: “Înainte! Înainte!
                                 Pâna la victoria finală! Tot înainte!”, dar unde înainte, am vrut să întreb,
                                 căci toate drumurile ricoşau de curbura Carpaţilor,
                                 dar care victorie căci tocmai biruisem la Plevna...                                          
                                 Priveam în lungul străzii – nici urmă de tine.
                                 Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, nu apăreai de niciunde, dragostea mea.
                                 Ai fi putut să auzi vocea zdrahoanei de după gard:
                                 “Măi, vedeţi că e unul dubios în drum. Săracul,
                                 pesemne c-a rătăcit busola, minţile, veacul
                                 pe strada noastră roş-galben-albastră!”        
                                 Ai fi văzut clipa când mi-a trântit poarta în nas
                                 şi-am tresărit speriat,  m-am ridicat în capul oaselor lac de sudoare,
            treaz, năuc şi confuz, o sută de ani mai târziu 



Ion Lazu - O pagină de jurnal 2008


3 ian. 08. De ieri în zori ninge, iar de ieri după amiază şi până la ora asta ninge neântrerupt, potopind, aşa că se vor fi adunat cam 40 cm de zăpadă. Şi nu sunt semne că se va opri în curând. Poate revenim la normalitate, poate scăpăm de cele 7 vaci slabe care ne-au scârbit, le spuneam aseară celor cu care vorbeam la telefon: dna Graciov, Caius, Pencu, Nana, Radu Cange.
Nu m-aş mira ca amicul C. și ceilalți de mai sus să fie nemulţumiţi de relatările mele. Însă, de cele mai multe scene nici nu şi-au reamintit până acum, ce ar fi de mirare ca versinunea mea să-l ia prin surprindere? Ca să nu spun că eu însumi, recitind, am nu puţine surprize, cu menţiunea că mie nu-mi pare niciodată rău în astfel de cazuri, ci îmi spun: ce bine că am notat, altfel aş fi ignorat complet aceste aspecte.
Discuţie imaginară cu C. Ai vorbit serios cînd ai spus că e un abuz folosirea numelui tău? Da, în principiu. Păi nu în principiu, ci în cazul tău anume. În cazul meu nu-ţi pot spune deocamdată, pentru că nu am citit. Ei, ai să citeşti... sau mai degrabă nu, te priveşte. Și totodată definește relațiile noastre, nu? Dar iată ce experienţă concretă am avut eu. Citesc nişte fragmente de jurnal de Mircea Ciobanu. Şi, cum se întâmplă, nu flatează pe nimeni, căci nicidecum nu e ăsta scopul unui jurnal, scopul lui e defularea, chiar dacă recunoşti sau ba. Îi încondeiază pe unii. Pe mine mă pomeneşte printre mai mulţi cu care s-a văzut în ziua cutare. Atât, numele meu. Mă uit în jurnalul meu, spre confruntare. Şi eu consemnez întâlnirea, însă intru în multe detalii, relatez cam ce am spus fiecare. Nu-l încondeiez. Fireşte, dar ce rost ar fi avut să-l laud neapărat, într-un jurnal care îndeobşte rămâne în sertar cât protagoniştii sunt în viaţă. Ei, ce ar fi de înţeles din acest simplu fapt? Că pentru el întâlnirea cu mine a fost printre altele, de serviciu, nu mi-a dat o importanţă specială, nu l-am impresionat cu nimic, n-a dorit să consemneze amănunte, pentru un pro-memoria. Pe când eu am notat o mulţime de detalii. Pentru că acea întâlnire a avut importanţă în mintea mea. Acum, să mă supăr eu că el m-a trecut printre alţii? Să se supere el că eu i-am dat o atenţie specială, fie şi critică? Nu cred că ar avea acest drept. Ar însemna să dea abia acum importanţă unor lucruri pe care le-a considerat atunci neimportante, nesemnificative. Este şi cazul tău, dragă C. Iar în privinţa citării numelor, nu ţi-am dat numele de la catalog, aşa că n-ai să spui că eşti posesorul în exclusivitate al acestui apelativ. Sigur, toţi avem tendinţa să ne considerăm unici, de neconfundat etc. Dar să ştii că am folosit şi în romanele mele numele reale ale unor personaje, unii chiar colegi, care au citit şi nu au comentat în niciun fel. Ai fi primul care o face. O colegă de-a mea încă de pe vremea studenţiei, recunoscându-se fără dubiu, a avut abilitatea să o întoarcă: Înţeleg, ai avut nevoie de cineva în gura căruia să pui toate acele susţineri. Elegant spus... ea se văzuse înregistrată aproape cuvânt cu cuvânt, dar n-ar fi recunoscut în ruptul capului că a pronunţat asemenea fraze părtinitoare, suspecte chiar.
Citesc eseurile lui Oskar Wilde, şi-mi spun că de foarte multă vreme n-am citit un text mai dens, mai incitant. De unde la început mi se păruse prezumpţios şi desuet-romantic. Sigur, e un mare acroşeur, spune şi lucruri care să te contrarieze, chiar ciudate, de ce nu? Cu care să-l şocheze pe cetitor, dar impresia generală este de ins foarte special, cuprinzător. Pătrunzător, vizionar. Un geniu realizează cu uşurinţă, mereu şi pe spaţii largi lucruri de înaltă valoare, ceea ce un om obişnuit nu realizează decâr arareori şi punctual, în cele două-trei momente de graţie, de har, de norocoase intuiţii. Din păcate, omul obişnuit, nefiind atent la aceste semnale, de cele mai multe ori ratează momentele de graţie, pierzându-le irecuperabil.

Aseară, dându-i telefon fostului coleg Traian Cocoş, răspunde soţia lui, care se dovedeşte foarte avizată cu privire la realizările mele din ultima vreme, probabil cei doi discută aceste lucruri, chiar dacă numai el vine la lansări. Îi spun că abia acum, după pensionare am avut timpul strict necesar ca să mă ocup de lucrurile care cu adevărat mă interesează. Zice: Totuşi, meseria de geolog v-a dat sursa pentru toate scrierile. Aici are dreptate, desigur; o şi spun dealtfel, în Himera. Îi notific că nu public aceste cărți pentru a-mi câştiga gloria, pentru succes social, ci pentru mine şi pentru cei câţiva prieteni la a căror părere ţin. Dându-i de înțeles că și pentru ei, care se vede că mă citesc.
Va urma


Ion Lazu - Fotografii de toamnă...