Scriitorul zilei, Simion Mehedinţi, n. 16 oct. 1868 - d. 14 dec. 1962   

                           

Al unsprezecelea şi ultimul copil al unui dascăl bisericesc din Soveja-Vrancea, dintr-o familie cu tradiţii preoţeşti, viitorul mare savant geograf, pedagog, academician, politician şi scriitor a făcut şcoala primară în comuna natală şi în cea vecină Vidra, a mers la Seminarul teologic din Roman, s-a mutat la cel din Bucureşti, a ajuns la Liceul din Focşani şi a reuşit să-l termine la Sf. Sava din Bucureşti, cu bacalaureatul în 1888. Mereu premiant, mereu neajutorat material... Se înscrie la Facultatea de matematici, căci se remarcase ca elev strălucit, dar e nevoit să abandoneze. Apoi câştigă o bursă la Şcoala Normală Superioară şi îşi poate continua studiile la Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia geografie. Licenţa în 1892, Magna cum Laude. Devine profesor la liceul din Focşani, dar o bursă primită la recomandarea lui Al. Odobescu îl ajută să-şi perfecţioneze studiile la Paris, 1892-1893, apoi la Berlin şi Leipzig, 1894-1896. Revenit în ţară, la recomandarea lui Titu Maiorescu devine profesor la catedra nou înfiinţată de Geografie, unde va fi profesor vreme de 38 de ani, până la pensionarea din 1938. A reorganizat învăţământul în domeniul geografiei, practic la toate nivelele şcolare; a scris manuale pentru fiecare treaptă de învăţământ.

Geograf de talie mondială, geopolitician, pedagog, creator de şcoală în Geografie. S-a ocupat de geografia istorică, de antropologie, de etnografie. Începută în 1900, cercetarea sa în domeniul ştiinţei geografice a fost desăvârşită printr-o lucrare monumentală Terra, 1930, care nu este un curs, nici doar un tratat, ci o întreprindere de mare anvergură, deschizătoare de drumuri, căci valorificând toate cuceririle ştiinţei geografice din Apus şi găsind răspunsuri în premieră la multe din problemele acestei ştiinţe. I-a definit domeniul, compartimentele, a insistat asupra faptului că este vorba despre o interacţiune dintre cele patru geosfere: pământul, biosfera, oamenii şi atmosfera. Există o geografie fizică, una economică, una istorică, una demografică etc. A creat o pleiadă de discipoli geografi, printre care numim pe George Vâlsan, C. Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Ion Simionescu.

Autor a peste 350 titluri în cercetarea ştiinţifică, a fost un literat de mare clasă, căruia Titu Maiorescu nu a ezitat să-i dea în grijă revista Convorbiri literare, unde S.M. a fost director din 1907 până în 1921. A condus revista Duminica poporului, între 1914 şi 1933. Mereu dedicat ideii de a ridica poporul prin cultură, ştiinţă, dar și prin legi şi instituţii corespunzătoare; în 1918 devine Ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice în România Mare. Academician din 1915, şi-a ţinut discursul de recepţie abia după război, cu o temă din etnografie: Caracterizarea unei naţiuni prin uneltele de muncă. Ştiinţa, şcoala şi profesorul, viaţa, munca, familia, au fost mereu în atenţia sa. A fost unul dintre organizatorii învăţământului în România, a ţinut numeroase conferinţe. A vorbit despre civilizaţie dar şi despre cultură; despre şcoala muncii; despre importanţa asimilării învăţăturilor din Evanghelii. Academizant, tradiţionalist, a fost unul dintre luminătorii naţiunii, a aderat la Mişcarea legionară. În 1946 a ţinut ultimul discurs la Academie. Tot în 1946 a publicat o carte de confesiuni: Premise şi concluzii la Terra. Ca scriitor s-a remarcat prin volumul Oameni de la munte, 1920. A lăsat o moştenire culturală de excepţie, în cel puţin patru direcţii diferite: în domeniul ştiinţei, o monografie inestimabilă despre Titu Maiorescu (probabil cu date furnizate chiar de acesta), o lucrare Primăvara literară despre cei mai mari scriitori de la Junimea şi amintilele confesiuni, cu întoarceri la tărâmul mirific al satului Soveja, unde îşi au obârşia opţiunile de-o viaţă ale acestui mare român. După instaurarea regimului comunist (era deja octogenar!), a fost marginalizat, până la moarte (trecuse de 96 ani…), trăind pe sponci, schimbând domicilii; studiile, manualele i-au fost interzise.  Numai conștiința faptului că își pusese întreaga râvnă de-o viață în slujba națiunii sale îl va fi întărit în restritea destinului.  Unul dintre eroii culturali ai românilor.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Simion_Mehedin%C8%9Bi

http://www.crestinortodox.ro/parinti/simion-mehedinti-savantul-geograf-pedagogul-crestin-97580.html

http://www.crispedia.ro/Simion_Mehedinti

Alţi scriitori:

Moldav, n. 1907

Lidia Bote, n. 1924

Valeriu Filimon, n. 1931

Gib I. Mihăescu, n. 23 aprilie 1894 - d. 16 oct.1935

Al. Claudian, m. 1962

Leon Leviţchi, m. 1991 




Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2007

20 dec. 07, joi. Plecăm de acasă la prima oră, ajungem pe peron cu doar 10 minute înainte de plecarea trenului cu destinaţia Predeal: Când intrăm între munți, văd că e vreme însorită, scăpărătoare, şi-i propun Lidiei să facem Poiana Stânei regale. Acceptă, coborâm în gara Sinaia şi luăm drumul văii Peleş până la castel. O tăiem pieptiş până în drumul de creastă şi de acolo tot la deal, minunându-ne de frumuseţi, pace, zăpadă, brazi, făcând poze, amintindu-ne aspecte din precedenta excursie. Trecem de Vulpărie, apoi întâlnim un singur om slăbănog urmat de o căţea neagră cu ugerele lăsate; ajungem la stânca Giony şi Ryan, aici e un pasaj mai abrupt; deasupra dăm de o variantă a cărării spre belvederea secretă. O vizităm din nou, pe trepte pospai de ninsoare şi... urme de urs, apoi multe altele, observate şi la coborâre; iar sus de tot, pe platforma cea mică, urme de cerb. Ce să fi fost: o urmărire? Dar urşii nu mai hibernează? Privim cu încântare valea Peleşului spre aval, dincolo Păstăvarul, în dreapta Bucegii- Furnica, Piatra Arsă.., brazii din jurul nostru și până în fundul văii, vârfurile încărcate de conuri, vrăbiile cântând în lumea lor paralelă.

Urcăm de voie spre Poiana Stânii regale, făcând frumoase poze. Trecem de izvorul captat, ieşim oblic în marginea poienii, aici imediat vedem nămeţi viscoliţi, bate vântul de pe creastă, urlând ca o cascadă. La barăci ne latră doi câini legaţi, urcăm cu greu cărăruia abruptă dintre stânci, prin zăpada pufoasă ajungem la belvedere, deasupra văii Prahova, acum devenită un fel de uluc despădurit, umplut de vile una lângă alta, de la Buşteni-Azuga-Zamora la Cumpătul-Sinaia. Plănuim ca data viitoare să facem drumul la Cabana Diham. De văzut ce poze au ieşit la temperaturi sub 0 grade. La plecare, am vrea să mâncăm o supă caldă, însă cabanierul abia a sosit şi trebuie să se mobilizeze pentru un grup care s-a anunţat peste vreo oră. Revenim la izvor, ne aşezăm pe un trunchi căzut de curând, încă verde şi mâncăm sandviciurile şi cele două mere. Acum se arată în cărare, urcând, două doamne mai vârstnice, una spre 80 de ani; ne spun că numai în week-end mai urcă turişti. Trecem a doua oară pe la belvederea ursului, adăstăm, privim, ne minunăm ce zi luminoasă, ca la comandă. Ce lumină frumoasă, dintr-o parte, lucrând în dantelăria crengilor de brad, ce par un decor minuţios. Şi vârfurile înalte, legănându-se adânc, ameţitor. Cerul de-o intensă albăstrime, deasupra crestelor înzăpezite, albe, strălucitoare. Zăpada scuturându-se de pe crengi, ca la un semn, prefirând fuioare scânteietoare în aerul opalescent.

Va urma