19 octambrie: Scriitorul zilei, Ion Iuga, n. 10 ian. 1940 - 19 oct. 1993

                                                                                               

Opera lierară: Tăcerineprimite, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; Almar, Editura Albatros, Bucureşti, 1970; Ţara Fântânilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971; Irosirea zăpezilor, Cartea Românească, Bucureşti, 1974; Cămaşă patriei, Editura Albatros, Bucureşti, 1975;  Din Marmaţia, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977; Conştiinţa revoluţionară, Editura Politică, Bucureşti, 1979 (colaborare cu Andrei Sida); Binecuvântata civilizaţie, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Casa poemelor, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Ieşire din vis, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982; Fântâni pentru bronzul eroilor, Editura Militară, Bucureşti, 1983; Povara umbrei, Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Cântece, Cartea Românească, Bucureşti, 1989.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Iuga

Poezia zilei, Ion Iuga:

Autoportret

Un cântec alb pahare îngheţate mov

răspund cenzurii care mă dezmiardă

firav ghioc pe jilava mea palmă

şi sfântă iarbă în alcov brumatul cântec

în mersul meu cădelniţă şi rugă

cine-n mări alin să-l fiarbă

când salcia ţâşnită prin jocul grav de pântec

e schilav policandru o vai pe-o clapă oarbă

şi doarme-n sine somn al meu

mai vânăt iarăși și mai clar

ca un cuvânt

pedestră rarişte uitată-n mine

pe unde-am fost pe unde sunt

acelaşi Ion Iuga rug prea sfânt

din sfântul Gheorghe coborât albastru

şi sclavele în mine se fac un nou mormânt

în sabie m-aşază de ceaţă rele chipuri

odihnă-n semn pe unde trec proscrişii

tăiş să-mi fie scrumul osu-mi blestemat

pe fir de plumb în jos

pe alba-mi zodie 

Bărbatul din nord

Sunt cel mai frumos bărbat din nord

cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru

- păduri de bălţi -

Sunt cel mai frumos bărbat din nord

cu trupul descojit de arbori

zvelt, unduit de aspre vânturi,

brăzdat de trăsnete şi-asemeni crud,

port brâie de lumină fulgerată

să plac şi cerului şi fetelor deodată.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord

latin la vorbă, turbure în sânge;

cânt şi păduri boreale hăuie

sufletul meu printre stâncile ţării.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord;

port pe chip ceaţa bunilor mei,

între pleoape hârburile lumii viitoare,

inima în româneşti cuvinte

se mistuie neagră

ca un soare.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord

pizmuit asemeni munţilor frumoşi... 

Ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale 

25 mai 2006, vineri. La prânz la Ion Murgeanu, ieşim împreună, fac poze la adresele  Ion Iuga şi Ion Frunzetti, ambii pe strada Toamnei. Zice Murgeanu: să-i facă placă memorială Uniunea lor, că a scris despre toţi pictorii şi sculptorii. Zic: Dar nu ne-a dat el nouă minunata traducere a iscusitului hidalgo Don Quijote? Nu ne-a dat el traducerea din Război şi Pace? Nu e deajuns pentru literatura română? Iar Uniunea artiștilor se ocupă de orice, numai de plăci de marmoră nu... Murgeanu spune că l-a vizitat cândva pe Ion Iuga, la etajul II, într-un apartament foarte luxos, de vreo 5 camere. Probabil că soţia nu mai stă aici -, de unde bani să plăteşti o asemenea chirie-întreţinere? Intrăm în imobil, cu tot curajul. Dna Ştefănescu de la et. I, în vârstă şi amabilă, aflând că venim de la USR, ne invită înăuntru, se uită în cartea de imobil, vede că Ion Iuga a murit pe 9 sept. 93, dar nu ne poate preciza data intrării în spaţiu. Murgeanu mirat că reuşesc să intru în astfel de imobile şi să mă fac agreat de oameni necunoscuţi, chiar suspicioşi, bătrâni. Se miră şi de Frunzetti, în ce vilă a stat, numai el a nimerit în ţigănie... Îi plac aceste case de pe Tunari, luxoase, tihnite. 

14 oct.06: Le spun pietrarilor să întoarcă, iar eu merg pe jos la numărul 6, găsesc poarta deschisă, urc la etajul I, vorbesc cu dna Ştefănescu: ea nu se implică, să merg deasupra, la preşedinte. Nu e acasă, soacra îmi vorbeşte prin uşă, are nepoţelul pe oliţă. Cobor, în curtea interioară văd o femeie sărăntoacă, îi spun; da, ea stă la parter, dar n-a avut bani de plată şi au debranşat-o de la gaze, acum şi de la lumină, tocmai a rugat pe cineva să-i aducă un electrician. Din nou la etajul I, soacra mă trimite de data asta la vicele Drăgan, la IV; sun, mi se deschide, acolo ziare pe jos, şantier de renovări, zugrăveală. Explic. Au auzit, dar... Nu s-a primit cererea de la Uniune? Nu s-a discutat în comitetul de bloc? Dar cine e acest Ion Iuga?, face soţia, figură de fetişcană-zgâtie. Dispare, revine şi îmi notifică: nu l-a găsit în Călinescu. Care Călinescu? fac, excedat. Păi un singur Călinescu avem... Zic: Doamnă, tocmai aţi făcut o mare gafă: G.C. a murit în 65, e drept, dar Istoria lui, pe care nu a reuşit să o reediteze sub comunişti, a apărut în primăvara lui 41. Or, poetul Ion Iuga era de seama mea, s-a născut în 40, a murit în 93. Nu ştie. Dar de Virgil Mazilescu ştiţi?, de Gh. Pituţ, de Mircea Ciobanu, de Nicolae Ioana, de Dan Laurenţiu, de toţi aceşti scriitori, născuţi în 40 şi deja plecaţi dintre noi aţi auzit? Nu. Dar de Cristian Popescu – Un tramvai numit Popescu - piesa care se joacă acum, autorul mort la 26 de ani?

O să caute cheia, o să coboare. Nu o mai aştept pe dna profesoară de română, cobor, cu gând să mă adresez alături, la o firmă de calculatoare; intru, explic, aranjez să ne dea curent; durează doar 5 minute... Dar imediat vine după mine unul dintre angajaţi, îmi cere aprobarea blocului – Şi fapt e că nu o am! Nu poate, au să-l ia la rost. Un pretext, vezi-bine, o falsă logică. Ce drept are el să ceară aprobări, ce drept au ăia să-i reproşeze? Dar...

Coboară doamna Drăgan: Am aprobarea blocului? Am delegaţie de la Uniune? Şi ne ducem iar la etajul I, sunăm, dna Ştefănescu precizează că da, am fost la ea, să mă informez. M-am prezentat cu delegaţia, cu Adresa, cu... Dar la preşedinte am fost, astăzi? Era doar soacra... şi se continuă discuţia penibilă, deşi îmi promiseseră că rezolvă cererea mea în şedinţa din 22, luna trecută. Au discutat? M-au anunţat? Tăcere. Cu un sadism demn de o cauză mai bună, soţioara vicelui, căreia îi arătasem toate tabelele, se încăpăţânează să facă anchetă. Că Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă. De unde ştiţi că nu îi ajută, chiar substanţial? Să-l ajute pe Cărtărescu... Adevărată sminteală în capul cucoanei! Păi, zic, are nevoie C. de ajutorul Uniunii? El, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America şi s-a tradus în nenumărate limbi străine. Poate că dimpotrivă, ar trebui ca el să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune... Etc.

Poezia zilei: Mircea Bârsilă, n. 19 oct. 1952


De vorbă cu arborii

Tot copil am rămas. Încă mai ţin, până la Paşti,
numărătoarea copacilor înfloriţi.
Umblu desculţ, fluier, nechez şi vă pun, adesea,
în ochi, la fel ca pe-o oglindă de buzunar,
întregul lan de floarea - soarelui de lângă cimitir.
Tot copil, dacă nu cumva visez.
Dacă nu cumva sunt beat sau vrăjit
sau pur şi simplu nebun. Stau de vorbă cu arborii
în limba arborilor. Stau de vorbă cu păsările
– atât de frumos colorate – ale verii,
în dialectul acestor păsări. Ouă de prepeliţă
şi floarea de volbură. Câtă recunoştinţă în rândul
gâzelor, în sufletul lipsit de păcate al vrăbiilor
şi al sfintelor sălcii
când le privesc în felul cum se uită copiii,
în recreaţia mare,
la colegele lor din clasele paralele.
Umblu desculţ prin apa din şanţuri. Prin iarbă.
Şi briceagul în formă de peşte. Şi cercul.
Tot copil, chiar dacă sunt lat în spate
cum tăietorii de lemne.
Tot copil, chiar dacă îmi las, uneori, capul
să-mi cadă, la fel ca un măr,
în poalele femeilor tinere.
O lampă al cărei centru se ascunde în soare:
copilăria.
O lampă de demult, cu picior, şi al cărei
soare se preface a nu mă fi cunoscut niciodată.


Capete în rugăciune aplecate

Capetele nostre în rugăciune aplecate,
ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei,
cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul,
cu mine, cu tine.
Cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie
tânără? Nu există nici o oglindă în care să apar
aşa cum aş vrea eu,
de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii,
întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice.
Capete în rugăciune aplecate –
şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre,
în timpul vijeliilor ivite din senin: acele scurte
vijelii interioare!
Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată
la câteva săptămâni, când toate felinarele aprinse
şi toate lămpile şi opaiţele din carnea femeilor
au fost înlocuite cu becuri electrice.
Plase de pescuit întinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu:
ultima pasăre
din fiecare cârd, identică în felul ei cu un sufix,
este biserica noastră, iubito.
La ora asta, undeva departe, cineva este aşteptat,
în zadar, cu două pahare – neatinse – de absint
sau poate doar de vin roşu,
iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri,
pe terenul de fotbal din pantoful meu din stângul ninge,
şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni,
şi tristeţea a toate acestea, frate nor. Plase de pescuit
azvârlite în apă – capetele noastre în rugăciune aplecate.


Ţinuturi arhaice


Aceste ţinuturi cu femei venite, odată cu berzele
şi cucii, din lumea cealaltă
şi plopi excelând prin scoarţa lor de aluminiu.
Nişte ferestre ale morţilor noştri: întunecatele scorburi.
Nişte icoane aprinse: înverzitele lunci.
Se tăvăleşte luna, pe arături,
în urma plugurilor, la fel ca un lup pe zăpadă,
şi, în fiecare primăvară, sunt ameninţaţi pomii
să dea roade
cu nişte instrumente arhaice – păstrate prin beciuri –
şi care imită înfiorătoarele mugete ale taurilor.
Aceste ţinuturi al căror refren este alcătuit din ţipetele
– de pasăre cu dinţi – ale secetei şi din repetatele vise
în care îl visăm pe Iisus:
e-atât de încruntat, atât de încruntat sărmanul,
de parcă nu ar fi avut mormânt! Aceste ţinuturi
şi râsul demonic al potcovarilor printre scânteile
din potcovării,
şi vântul de toamnă cu un bandaj negru
peste ochiul drept,
şi albul preistoric al cailor albi, în amurg.
Nenumărate găuri – de şopârle, de şerpi
şi de şoareci – îndreptate la fel ca nişte ţevi de puşti
către mine,
acoperişuri cu ţiglele fierte în sânge de cerb
şi părul lung, până la genunchi, al caselor părăsite.
Se minunează, ca-n paradis, puii de mierlă
când înfloresc, dintr-odată, la începutul lui iunie, salcâmii.

(preluare din revista România literară, 2014.)

Alţi scriitori:

D. Almaş, n. 1908

Aurelian Chivu, n. 1941





Ion Lazu - O pagină de jurnal 2007

30 dec. 07, duminică. Ieri la prima oră în acceleratul de Predeal. Lângă mine, o tânără, un domn lângă Lidia şi două fetişcane lăfăite pe fotoliile de la fereastră. Lidia îl îndrumă pe ins să le desfacă fotoliile. El vorbeşte de 2-3 ori la mobil într-o limbă guturală, poate în arabă, îmi zic. Totuşi, tânăra de alături nu pare să fie soţia vorbăreţului, căci nu poate fi mama celor două copile de 8-9 ani. Când insul iese pe culoar, o întreb în ce limbă vorbeşte acest domn. În ebraică, zice. Da, fac eu, pentru că dacă vorbea în turcă tot aş fi recunoscut vreun cuvânt, din turcă avem destule cuvinte uzuale, nu şi din ebraică. N-am înţeles decât şalom! Când ştii că ai a fece cu străini, începi să le găseşti trăsăturile distinctive: fetele sunt ochioase, au gura mare şi ceva asiatic în înfăţişare. Vecina mea îi arată cumnatului (?) un pliant cu preţurile excursiilor în Israel, probabil în continuarea unei discuţii dintre ei. O excursie Izrael-Egipt costă 890 euro, acum redus la 700 euro. Prea scump, zic. El, într-o românescă perfectă, căci aflu că a plecat acum vreo 15 ani: Turismul nu mai e ce-a fost acum 7-8 ani... Te duc în orice loc de pe râul Iordan şi îţi spun că acolo l-a botezat Ioan pe Iisus; te duc în orice loc de la Marea Roşie şi pretind că acolo a avut loc episodul cu Moise... I se adresează tinerei: să vină la el în Izrael şi îi arată el ce e de văzut cu adevărat. În Ierusalim sunt foarte multe de văzut, dar să ne înţelegem: vechiul Ierusalim avea o suprafaţă de doar 1 km patrat. Firmele de turism te duc pe Via Dolorosa... el n-a fost. Sau în grădina Ghetsimani, foarte mică. Nu pare să-l preocupe locurile de pelerinaj ale creştinilor. Dar îmi spune pe şleau: În Izrael este nazism! De ce? Evreii sunt 4 milioane, iar restul sunt musulmanii, puhoaie. Ăştia nu discută cu tine. Eşti musulman? Nu. Scot iataganul. Aşa că Izraelul a recurs la militarism. Spun Şalom, pace, dar mereu e război. Dă de înţeles că a venit în România ca să se relaxeze, să scape de marea tensiune. Bine că a împlinit 40 de ani, îmi spune, până acum în fiecare an era concentrat timp de o lună. Lidia îi spune că unii prieteni au fost în excursie la Ierusalim şi s-au întors dezamăgiţi. El părea de acord. Mă întreb la cine se referea Lidia, căci mie Maria Urbanovici mi s-a arătat foarte încântată, dar şi obosită, după urcarea muntelui Sinai şi coborârea pe trepte de la altitudinea de 2330 m.

Evreii coboară la Buşteni, noi la Predeal şi de acolo aţă spre pârtia de la Clăbucet-sosire. Închiriem o sanie şi ne dăm cu rândul, mai întîi prin fața cabanei Clăbucet-sosire, unde locul e cam îngust; apoi mergem mai sus, găsim o pârtie spectaculoasă, acolo ne dăm cu mare veselie, până spre ora 13, când ne retragem spre lizieră pentru o pauză de masă. Ne relaxăm puțin, apoi pornim pe pârtie în sus, trăgând după noi săniuţa, cu mici opriri, spre a-i privi admirativ pe schiori şi snowbordişti în vijelioasă coborâre, în trombă sau mai domol, dintre care foarte mulţi tineri, dar şi câţiva gândăcei de 4-5 ani, însă tare stăpâni pe ei, dacă te gândeşti pe ce traseu dur veneau, tocmai de la Clăbucet-Plecare. Urcăm în continuare, încântaţi să prindem sub priviri zone tot mai largi de pe vale şi de pe versanţi, pe vreme de-o extraordinară claritate, când se vede ca-n palmă abruptul Bucegilor, mai la dreapta munţii Piatra Mare dinspre Braşov, dar până la urmă şi masivul Piatra Craiului, copleşit de zăpadă.

Stăm şi privim pe săturate, apoi coborâm către capătul pârtiei, întârziind până se duce de tot soarele printre brazi. Furnicare de tineret, boburi improvizate pe folii de plastic, cu peripeţii de tot hazul, mare animaţie, toată lumea cu aparate de foto şi de filmat. Din păcate, de data asta, noi le-am lăsat acasă, ca mucea. Şi ne retragem de pe pârtie tocmai când avea loc o preselecţie pentru primul concurs de coborâre schi viteză; excluși de selecția nturală. În schimb, Lidia face o căzătură zdravănă, apoi eu o fac pe cea mai teribilă din viaţa mea, alunecând pe ghiaţa ascunsă sub zăpadă, cu ambele picioare în sus şi lovindu-mă cu ceafa de gheaţă – un test foarte sever pentru starea osaturii mele – care rezistă. De meditat la fraza: cazi când nici nu gândeşti.
Va urma



Ion Lazu - Fotografii de toamnă...