Scriitorul zilei: Vintilă Horia,  n. 18 decembrie 1916 - d. 4 aprilie 1992   

              

S-a născut la Segarcea, şi-a făcut şcoala primară în Basarabia, liceul la Sf. Sava din           

S-a născut la Segarcea, şi-a făcut şcoala primară în Basarabia, liceul la Sf. Sava din Bucureşti şi a urmat Dreptul şi Literele.  Din 1940 şi-a început cariera diplomatică. În momentul întoarcerii armelor, aflându-se la Viena ca ataşat cultural, este arestat de nemţi; eliberat în 1945 de englezi, a refuzat să revină în ţara ocupată de sovietici, a locuit mai întîi la Paris, s-a mutat în Italia, în Argentina, apoi în Spania, ca profesor universitar de literatură comparată la Madrid.

Debutase în anii 30 şi colaborase intens la Gândirea şi alte reviste literare. În 1960 a câştigat premiul Goncourt, la concurenţă cu alţi 300 de romancieri, cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză - un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un "duşman al poporului" trebuia compromis imediat, redus la tăcere...); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc.  Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

Unul dintre cei mai reputaţii români ai exilului românesc, alături de Cioran, Eliade, Ionesco, Ştefan Baciu etc, nu a mai apucat să-şi revadă patria iubită cu ardoare, despre trecutul căreia a scris ca nimeni altul, murind în primăvara 1992.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/ultimul_mesaj_al_lui_vintil_horia

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale :

20 iulie 2008: (...) Merg apoi pentru Vintilă Horia în Pitar Moş, fost imobil al Ambasadei elveţiene, acum reprezentanţa firmei Renault, care nu are nici o firmă, ci stă ascunsă în spatele grilajelor, cu portari cerberi la intrare; paznicul îmi spune că azi nu am cu cine vorbi, îmi dă numele şi orarul managerului, să revin. Tot pe Pitar Moş transcriu placa memorială a lui Radu Petrescu, la nr. 23 şi pe a lui Mihail Sadoveanu exact vis-a-vis, foarte sobră, deasupra cu o efigie de zimbru: „În această casă a trăit scriitorul Mihail Sadoveanu”. Constat că pe atunci plăcile se făceau groase de 4-5 cm, chiar nemuritoare.

(...)

21 iulie 2008: Merg în Pitar Moş 12, sun la poartă, vine paza, spun, cheamă secretara, mă bagă în curtea inaccesibilă muritorilor, maşinişti sau pietoni, apare încă o tânără, intrăm în hol. Explic, tânăra urcă scările interioare şi repede coboară, spunându-mi că dl. manager e foarte ocupat, nu mă poate primi, aşteaptă un telefon important din Franţa, vezi bine – dar că nu agreează ideea unei plăci memoriale. I-aţi spus că e vorba despre Vintilă Horia, un mare scriitor care din 1944 şi până la moartea sa în 1982, deci preţ de 42 de ani, o viaţă de om a trăit la Paris şi că în 1960 a luat marele premiu Goncurt? Da, însă... Şi aflu că imobilul nu este al firmei, are un proprietar în străinătate, ei sunt doar chiriaşi... Înainte a fost imobilul Consulatului elveţian. Proprietarul vrea să păstreze aspectul, e un imobil de patrimoniu... (Dar au reuşit să instaleze aer condiţionat, deci au scos pe-afară respectivele cutii gen difuzor – mîine am să fac nişte poze, să se vadă că au modificat aspectul exterior al clădirii. Le repet că reprezint Uniunea Scriitorilor, iar N. Manolescu, preşedintele USR, este şi reprezentantul României la UNESCO- Paris. Va face demersuri acolo, ca de altfel şi pentru alte plăci memoriale pe care le vom pune în capitala Franţei, dar şi în Spania, Anglia, SUA; Italia, Honolulu etc. Firma lor este de dat la ziar. Noi am văzut totdeauna în Franţa un exemplu cultural, nicidecum unul de obstrucţionism. Fetele se duc din nou sus şi le văd revenind cu un domn neinteresant, ne-intelectual. Se prezintă, se scuză, precum că aşteaptă un telefon foarte important. Nu-mi puteţi acorda nici 3 minute? Nu acum, altă dată. Obţin promisiunea pentru mâine la orele 14. Tot e mai mult decât refuzul net, de la început. Mă voi prezenta bine pregătit şi gata de atac la baionette.

Notă: În  decurs de doar o lună, am reuşit să pun placa memorială pentru Vintilă Horia.

Notă din 2013: Făcându-mi rondul pe la diferite adrese unde am pus plăci memoriale, constat că a dispărut cea din Pitar Moş nr. 12. Sun la poartă, întreb, este chemată secretara, altă persoană, care îmi spune că  nu ştie din ordinul cui a fost scoasă, nici unde au dus-o. Oricum, personalul s-a schimbat, managerul, dar şi administratorul clădirii.  Mai apare o tânără, mă recunoaşte, îmi dau seama că este cea căreia i-am spus să facă poze cu placa memorială din vecini, a lui Pan Vizirescu, pentru a le trimite factorilor de decizie de la Firma Renault Paris. Din câte a auzit ea, motivul scoaterii plăcii a fost faptul că Vintilă Horia fusese legionar... Duhul neadormit al revanşarzilor de dreapta sau de stânga...

Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 decembrie 1966

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde predau profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folklor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic"..

S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu al popoarelor învecinate, îndeosebi  interferenţa cu folklorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.

Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folklor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya", selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.

Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.

Din Ion Lazu: Intruşii.Odiseea plăcilor memoriale5 mai 2007:

(...) Trec bulevardul, ajung în Ghica-Tei, caut numărul 22, pentru Valeriu şi Ştefan Ciobanu, prof. univ. de ist. lit. vechi, cândva Ministrul Culturi şi Cultelor, unul dintre cei 6 care s-au opus, cu N. Iorga, Inculeţ, Pelivan etc. semnării Ultimatumului. Văr primar cu bunicul meu matern, pre numele său  Timotei Ciobanu. Iar lui Valeriu C. i-am scos post-mortem un volum antologic de poezii la Minerva, în 1984. Haina de brumă. „Mi-a pus poezia pe umăr / O haină de brumă...” Ar trebui să-i caut mormântul, undeva în spatele Spitalului Colentina, şi să-i citesc această poemă teribilă, din frumoasa-i antologie, care totuşi nu a stârnit nici un singur ecou în presa literară festivistă, ticăloşită, a ultimilor ani ceauşişti, nici măcar din partea colegilor de la institutul G. Călinescu, unde fusese unul dintre cei mai reputaţi cercetători. Căci divinul critic îl oculta ca poet, din prea omenească invidie, altfel cum?! Vorbesc cu fam. Nicoară, rudă cu Sandu Mancaş, soţul Allei, sora mai mare a lui Valeriu; doamna N., altfel bine trecută, vrea să ştie: de ce nu pun placa dincolo, la Dorel Mancaş, de ce face pe scorţosul şi inaccesibilul? Dar Valeriu, unde a locuit, pe vremuri? Aici, desigur! L-am găsit în arhiva Institutului, cum altfel...(Forţez nota, dar ce-mi pasă!) Îmi dau seama că sunt probleme de-ale lor, de rude care se freacă între ele, din orgoliu, din interese divergente. Intrigat de atitudinea rudelor, totuşi mulţumit că au acceptat punerea plăcii memoriale.

Alţi scriitori:

Ion Breazu, n. 1901

Lucian Vala, m. 1992

Poezia zilei, Vintilă Horia

Exil

O sabie-nfiptă-ntr-un pământ străin,

Pe-o coastă aspră, ruptă de puhoaie,

Aşteaptă să se spele de venin

O toamnă grea ţesută-n fir de ploaie.

Tremură-n brize trupul de oţel,

Cu-n strop de sânge pe tăişul supt.

O frunză moartă lunecă pe el,

Un vis, cald încă, piere dedesubt.

Cad raze reci din seară pe tăiş,

E un amurg această spadă vie

Iar toamna care latră din frunziş

Se teme să se-arunce în câmpie.

Un braţ, departe, caută mânerul

Care vibrează-n vânturi ca un crin.

Spada-i departe. Sumbru, cavalerul

Îşi sparge pieptu-ntr-un pumnal străin.

(din Poezia românească din exil, Ed. Institutul Cultural Român, 2006)


Tatiana Rădulescu, n. 4 aprilie 1954



*

Cruce pe pâine, pe carte,

Pe-această filă pe care înscriu

Între mine și tine un drum de nemoarte

Tresare din viață – izvor argintiu

Icnește sub pietre să iasă-n lumină

Privesc peste umăr spre noapte, spre zi

Cum zici să-i spunem întâmplării de vină

Când omul își plânge de soartă-n pustii?

Cruce pe pâine, pe oase zapis

Cenușă nu-i zborul s-oprești peste gând

Cu o fragedă mână în iad te-am proscris

Tot cu ea înzecit mi te mângâi plângând

(din Latinitate amară, ed. Vinea, 2008)

Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917

Trei lacrimi

Să-i lăsăm pe alții să-și spună genii sau doar poeți
Noi, filelor goale, rămânem aici, în urmă,
Între acești bănuitori pereți
Ca într-o urnă.

Poate nu s-a întâmplat nimic și continuă viața obișnuită,
Poate sunt alții care beau din cupe pline,
Poate sunt eu rătăcitul, singur printr-o lume chinuită.

Pe cine să-l doară amurgul deșartelor mele zile?
Trei lacrimi mi-au căzut pe file.

Pentru alții sunt numai stropi de apă sărată,
Pentru mine cel mai sublim poem
De boem ce nu vrea milă.

Alții să-și spună poeți sau genii
Rotunjind lacrimi de cristal milenii. 



Atavism

Anii săpau cuminte înainte
Eu așteptam să vină lumină senină
Jonglau drumeții cu cuvinte
Iar cucul năruia primăvara liiștea din grădină.

Huhurezii beți dansau în noaptea argintată

Iar greierii morți susurau

Viețile cumplite de altădată

Cu viețile viitoare se jucau.

Venin

Argintul din lună
E mai sus, e mai sus decât aceste străzi și ogrăzi
Decât cântecul poetului apăsat
Trecute parăzi
Oamenii trec apăsat.

Argintul din lună
A făcut la colțul străzii o dună
Nu-i pentru mine și totuși parcă
Inexistentul o să se întoarcă.

Din jalea de dincolo de muritori
Norii strâng razele ca niște măturători
Neexistentul a fugit ca un iepure fin.
Pe strada tăcută curge venin.


Măscărici

Disperarea și a înfipt colții
În burta pământului și-n sânii bolții
Măscăricii fără număr
Mi-au cântat peste umăr.

Trilurile lor, spade, bice
Au treierat spice.

Măscăricii n-au simțit, erau beți
Iar ancora s-a înfipt în malul altei vieți.

(din volumul Haina de brumă, ed. Minerva, 1984, antologat de Ion Lazu)

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

Interviu luat de Marian Drăghici la Alfa TV, Continuare, V: 

M.D.: Să ne repliem pe drumul literaturii dumneavoastră  şi al devenirii dv şi să spunem că la un moment dat s-a întîmplat să cunoaşteţi un editor care a lăsat urme serioase în literatura română a ultimelor decenii, este vorba de regretatul Mircea Ciobanu. Este o experienţă care v-a marcat, nu-i aşa?

I.L.: Este vorba într-adevăr de cel mai bun prieten al meu din acea perioadă şi a fost pentru mine efectiv un om providenţial. Pentru că după episodul 1971-78 cînd n-am publicat nimic, am mers la Mircea Ciobanu cu un manuscris de proză şi el mi l-a publicat foarte repede – volumul de proze scurte se numeşte Blana de viezure. A apărut la Cartea românească, în 1979 şi după aceea am mai scos la aceeaşi editură încă două romane. El a avut în mine ca scriitor o încredere pe care nu mi-am putut-o explica, neintervenind în nici un fel în textele prezentate.

M.D.: Aici voi face o paranteză. În 1979 se întîmpla să fiu în Slatina şi trecînd prin faţa librăriei din centrul vechi al oraşului, am văzut spre surprinderea mea un grup, nu mare, un grup în care se distingeau 3 persoane: dv., M.C. şi un alt poet, recent dispărut şi el, Nicolae Ioana. În 1979 eu nu vă cunoşteam, publicasem mai tîrziu şi fără insistenţă şi fără să caut întîlniri cu personalităţi ale scrisului. Aşa încît v-am privit, v-am admirat, v-am invidiat pentru că eraţi între astfel de prieteni. Public nu era nici pe-atunci să dea pe dinafară, însă librăria avea un farmec deosebit, era cea mai veche din oraş.

I.L.: Într-adevăr, nu eram mulţi, dar nu lipseau profesorii mei de la liceu şi se afla de faţă familia mea, iar în afară de scriitorii deja menţionaţi de dv mai era şi Dumitru Alexandru, un foarte bun prozator şi un mare prieten al meu, dispărut şi el pretimpuriu…

M.D.: Deci iată Blana de viezure, volumul despre care vorbeam, apărut sub redacţia lui Mircea Ciobanu.

I.L. Cu el am mai scos apoi încă două romane, unul fiind Rămăşagul…

M.D.: Da, Rămăşagul este o carte cu o poveste foarte interesantă, vă rog să ne-o relataţi pe scurt.

I.L.: Într-adevăr interesantă! Cum vă spuneam, eu am lucrat mult timp ca geolog în judeţul Vîlcea şi cîndva am stat în gazdă la un bătrîn de 84 ani care m-a impresionat mult, în primul rînd ca persoană…

M.D.: Cum adică?

I-L. Sunt în lumea aceasta puţini oameni pe care să-i respect la fel de mult ca persoane cum l-am respectat pe acest ţăran, căruia nu i-am găsit nici un cusur din punct de vedere uman.

M.D.: Cum se numea acest bătrîn?

I.L.: Gheorghe Purcărescu. Şi cu acest om discutam cum aş discuta cu un filozof. Niciodată nu m-a interesat dacă un om are sau nu studii superioare, ci m-a interesat dacă el gîndeşte corect, dacă are simţul moral, dacă în sufletul lui există acea candelă, care înseamnă să nu faci răul, să nu căşuni asupra cuiva care nu te-a nedreptăţit vreodată. Şi printre lucrurile pe care le aduna acest bîtrîn, care apucase alte timpuri şi era un anticomunist convins, - el decupa diverse articole, informaţii, documente, iar pe altele le transcria pentru că nu avea posibilitatea să le pună la dosar – în acel dosar al lui am dat peste un fragment de cronică de pe la 1500 şi ceva, de pe vremea lui Vlad Vodă. Şi acest document, transcris pe o jumătate de pagină, se referea la un litigiu de hotar între un boier de pe malul Oltului şi vecinii săi ţărani; de la prima lectură, acest text mi s-a părut extraordinar, scris într-o limbă aşa de frumoasă, expresivă şi întîmplarea atît de simplu prezentată că am văzut dintrodată acolo scenariul unui film, înţelegeţi? Practic era vorba de 5-6 persoane care se înfruntau pe un deal. Ce se întîmplă? Bătrînul acelui sat l-a atras într-o cursă, (într-o prinsoare, un rămăşag) pe boierul din vecinătate, care tocmai căpătase o sfoară de moşie de la Vodă dar o ţinea părăginită pentru că nu avea oameni cu care să o lucreze, dar nu voia să vîndă. Şi atuncea moşul, cu viclenia omului care nu mai are ce pierde, i-a zis: Boierule, nu vrei să ne vinzi, dar ce ar fi să ne dai din moşia dumitale doar atît teren cît am să pot eu duce în spinare un sac cu pămînt de greutatea pe care o am eu? La care boierul Groza, zice acest manuscris, (tradus la 1790 din slavoneşte de călugărul lavrentie) s-a prins în rămăşag, crezînd că moşul nici măcar n-o să poată ridica sacul. Dar bătrînul a ridicat sacul de pămînt în spinare şi l-a purtat peste deal o zi întreagă, luîndu-i boierului aproape jumătate din moşie…

M.D.: Totul este o poveste fabuloasă…

I-L-: Povestea a devenit scenariu, însă n-a putut să-şi găsească un loc în cinematografia românească. Şi atunci, în disperare de cauză, am scris romanul omonim!

M.D.: Un subiect într-adevăr captivant….

I.L.: …iar peste 2-3 ani, revenind ca geolog în aceeaşi comună, am aflat despre o dramă care tocmai se întîmplase şi aceasta a devenit subiectul următorului meu roman, Capcana de piatră, în care Gh. Purcărescu figurează ca personaj.

Va urma

Fotografii de primăvară...