Scriitorul zilei: Matilda Cugler-Poni,  n. 2 aprilie 1851- d. 1931

Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler-Poni   este un nume pe care îl mai pomenim când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea de la Junimea, dar mai ales când se fac referiri nu  neapărat  academice  la îndrăgostirile savantului  A. D. Xenopol şi ale lui Mihai Eminescu. A fost căsătorită   cu un  Burlă, iar după un  timp cu savantul Petru Poni,  chimist, profesor  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă  nu i-a fost de ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă  în literele româneşti. 

Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, adresându-se unor cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l cităm pe G. Călinescu), sunt poezii clasate, aparţinând istoriei literare.  Citite acum, se observă mai clar faptul că nu sentimentul, oricât de onest sau chiar puternic, e cel care face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului şi o magie lingvistică pe care am convenit să le numim har poetic, talent.

 

Alţi scriitori:

Lucian Dumitrescu, n. 1923

Ion Gheorghiţă, n. 1939

 Poezia zilei, Matilda Cugler-Poni

  Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 

Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 

O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 

Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 

Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 

Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 

Cât e de uitătoare inima omenească... 

Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 

1873

Gabriela Adameșteanu

         

Prozatoare de primă linie a literaturii noastre contemporane, poziție asigurată cu nu multe cărți, ba dimpotrivă, însă scrise la cel mai înalt nivel, atent construite, migălos strunite stilistic, GA s-a născut la Tg. Ocna, 2 aprilie 1942, tatăl său, Mircea A., profesor de istorie, provenea dintr-o familie preoțească având nu mai puțin de 8 copii, toți cu studii superioare, iar unul dintre aceștia, Dinu A. , arheolog, s-a făcut remarcat prin studii de specialitate în Italia, unde a înființat și un  muzeu, care acum îi poartă numele.  Liceul la Pitești, Filologia la București, absolvită în 1965: Un provizorat de 3 ani, apoi redactor la Ed. Enciclopedică, 1968-1984, de unde trece la Cartea românească, până în 1989. Din 1990 redactor, apoi redactor-șef la revista 22, vreme de 13 ani, de intensă prestație publicistică, politică și culturală.
Scriitorul de substanță este de cunoscut din/prin cărțile sale. Prea puține date biografice, cu atât mai puțin de exegeză veți găsi pe Wikipedia, nici măcar pe Crispedia.ro. Vedeți aici:
http://www.crispedia.ro/Gabriela_Adamesteanu_-_biografie 
Unele mărturisiri de viață aflăm din interviul publicat în Formula AS:
http://www.formula-as.ro/2010/933/lumea-romaneasca-24/marea-doamna-a-prozei-romanesti-gabriela-adamesteanu-scrisul-vindeca-traume-12830.
Sunt semne că am putea găsi amănunte autobiografice în volumul Cele două Românii, 2003, conținând fragmente memorialistice.
Deși cu studii filologice, GA nu ni se prezintă ca atare, nesemănând într-aceasta colegilor săi care au debutat în volum încă de pe băncile facultății și au ținut-o tot așa, chiar când resursele de talent nu i-au slujit până la capăt (un Ion Crânguleanu, din aceeași generație, ar fi exemplul de la celălalt pol.) S-a încercat în critica literară de rutină, fără a dovedi însușirile necesare. Colegă de redacție cu poeta Nora Iuga, i-a arătat un text prozastic, ce avea să devină parte din primul ei volum, romanul Drumul egal al fiecărei zile, 1975. Încurajată de poetă, s-a prezentat cu textul la revista Luceafărul și Sânziana Pop a debutat-o în ianuarie 1971. Cu îndatoriri de servici și de familistă, a scris din greu la primul ei roman, desigur autobiografic: formarea unei tinere (Letiția Branea), în condițiile cumplitelor privațiuni pe care le știm, ale comunismului de impunere moscovită și de factură dâmbovițeană. În 1979, este reeditat Drumul egal..., dar îi apare și volumul de proze scurte Dăruiește-ți o zi de vacanță; apoi, la intervale de 5-10 ani, cât pare să dureze la GA gestația unei noi cărți, îi apar romanul Dimineața pierdută, 1883, cu un succes ieșit din comun, ceea ce o propulsează în topul prozatorilor momentului (varianta teatrală, 1988, sub bagheta Cătălinei Buzoianu nu poate fi neglijată în rețeta acestui succes de durată..), și un nou volum de proze scurte Vară-primăvară, 1989. La sfârșitul perioadei comuniste, GA, membră USR din 1981, acum în vârstă de 47 de ani, avea la activ patru cărți importante. Sunt de numărat pe degetele unei singure mâini cazurile de prozatori care cu la fel de puține titluri s-au impus în literatura vremii. George Bălăiță ar fi un exemplu.  După ”evenimente”, prinsă deplin în activitatea publicistică, revine la literatură abia în 2003, cu romanul Întâlnirea, care nu a prea convins; următorul apare abia în 2010: Provizorat, început cu mulți ani în urmă. Convingerea autoarei fiind că omul, ”ființă povestitoare”, departe de a se sacrifica pentru scris, găsește aici o bucurie fără egal. Dar mai întâi musai să găsească acel timp de însingurare la masa de scris... Și tare e bine ca scriitorul să aibă timp pentru sine! În cazul anume al autoarei noastre, după 2003 începe avalanșa reeditărilor, cu deosebire la Polirom, dar și numeroasele traduceri ale cărților sale în străinătate, în mai toate limbile europene care ne vin în minte. Fără a face proba unei creativități speciale, autoarea revine asupra textelor, le reface, uneori fără mari câștiguri, cum se mai întâmplă. 
Cu un prestigiu literar cum rar se întâmplă pe la noi, este simptomatic faptul că GA nu este receptată fără rezerve de marii critici și istorici literari ai vremii. Mefient, Marian Popa strecoară exprimări precum: ”prea mult s-a vorbit despre”, ori ”mult supralicitat” etc.  Mai permisiv, N. Manolescu îi acordă 4 pagini, din care sacrifică o primă parte pentru considerații generale privind noua falangă de prozatori optzeciști. Remarcă deosebite calități de construcție și de stil Drumului egal..., iar Dimineții pierdute îi acordă o atenție specială, făcând referiri la Scrinul negru, la Istoriile lui Mircea Ciobanu, cu ”pagini extraordinare”. Consideră romanul Întîlnirea, prelucrare în trei variante a nuvelei cu același titlu, o scriere ratată, negăsind de altfel cine știe ce însușiri literare nici celor două culegeri de proze scurte.  Iar concluzia ar fi că, prozator adevărat fiind, să ajungi pe mâna istoricilor literari acum, când tirajele, difuzarea, critica și cititorii sunt în cădere liberă, pare a fi un adevărat ghinion. Întrecut, ce-i drept, doar de celălalt ghinion: de a nu te afla nicicum în vederile istoricilor literari...


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

 (continuarea interviului TV luat de Marian Drăghici)

 M.D.: Abia după 1990, într-o amplă antologie a poeziei sale au apărut toate aceste detalii biografice puse la punct. Acum suntem în preajma debutului dv., cum s-a întîmplat debutul dv , cel publicistic mai întîi?

I.L.: Trebuie să vă spun că nu am venit spre literatură cu hotărîrea de a ieşi în faţă şi să public imediat, ci am venit ca un pătimaş cititor de literatură şi apoi, treptat, prin emulaţie, am început să scriu şi eu.

M.D.: După ce am văzut peretele acela blindat, de cîţiva metri cubi de manuscrise, nu ştiu dacă mai este cazul să vorbim cu atîta modestie despre rostul nostru în literatură! Modestia asta este puţin jucată?

I.L.: Nu, nu este jucată, ci foarte sinceră şi ea dă seamă despre înalta preţuire pe care o acord eu scriitorului şi menirii sale printre semeni. Nu m-am considerat un reprezentant al celor mulţi, ci doar unul care încearcă să depună mărturie.

M.D.: Aţi avut maeştri?

I.L.: Da, am învăţat de la toţi marii scriitori pe care i-am citit cu frenezie, încă din adolescenţă – clasicii literaturii ruse, engleze, franceze, spaniole, italiene, - de la fiecare am învăţat ce mi s-a părut mai important.

M.D.: Ateneu, 1964…

I.L.: …debutul cu poezii în Ateneu, o revistă în care m-am simţit foarte bine, eu sunt un poet elegiac…

M.D.: Aveţi 3 volume de poezii şi toate sunt elegii. Aţi publicat în paralel 6 cărţi de proză, un lucru pe care trebuie să-l specificăm.. Haideţi să punctăm debutul editorial.

I.L. Debut în proză, în 1070, la Editura Eminescu unde depusesem mai înainte şi un volum de poezii care din cauză că mi-au apărut în doi ani consecutivi volume de proză şi-a amînat apariţia – nu aveai voie să apari cu două cărţi în acelaşi an! În anul următor mi-a apărut romanul Despre vii numai bine, se pare că acest roman a făcut o bună impresie, s-a vorbit despre el la Europa liberă şi a survenit o teribilă interdicţie de publicare, în următorii ani nu am reuşit să mai public nimic, însă nu mi s-a spus nimic despre asta…

M.D.: Nu se spunea aşa ceva! Dar să ne aducem bine aminte ce s-a întîmplat în ‘71, după revenirea lui Ceauşescu din China, s-a strîns şurubul, după o perioadă de relativă liberalizare, de prin ‘65 pînă în ‘71. Aţi prins ani foarte buni, ani în care se făcea şi se putea citi literatură de calitate!

I.L.: Da, eu i–am citit cu mare atenţie pe colegii de generaţie şi am şi azi convingerea că în România, chiar şi în acea perioadă s-a scris o poezie la nivel european.

M.D.: S-a scris şi se scrie şi astăzi! Generaţiile noi, cei care vin, aşa că la publicaţia unde lucrez eu primesc un flux continuu de manuscrise de la adolescenţi, de 14-16 ani – avem un rezervor inepuizabil de literatură.. Acum, dle Lazu, ajungem la sfîrşitul anilor ‘70, cînd continuaţi să scrieţi şi să vă faceţi meseria de geolog, şi …să aveţi barbişon. Şi s-a întîmplat un lucru foarte intereant, aţi dat peste un subiect geologic care a oferit materialul fotografic al unui album publicat la editura Sport-Turism. În ce an se întîmpla asta?

I.L.: Albumul a apărut în 1984, îl depusesem în 1974, deci cu o întîrziere de 10 ani!

M.D.: Am să vă rog să vorbiţi despre acest subiect în timp ce eu am să răsfoiesc albumul în faţa camerei.

I.L: Am numit Mască acest element natural.

M.D.: Deci este o formaţiune naturală?

I.L.: Sigur că da! Este vorba despre nişte nisipuri care dacă se cimentează integral dau naştere la gresii, iar dacă cimentarea este doar parţială, rezultă aceste forme ovoidale, sferoidale, uneori cu aspect antropomorf. Vreau să menţionaz că acest album este rezultatul unei experienţe unice în viasţa mea, eu am intrat întrîmplător pe această vale care nu făcea parte din zona mea de lucru şi am dat peste aceşti trovanţi.

M.D.: Unde se află această vale?

I.L.: Se află la sud de oraşul Horezu, în comuna Oteşani din Judeţul Vîlcea, zonă în care eu am lucrat vreo 9 ani.

M.D.: Sunt forme brîncuşiene, nu? Spuneaţi că astfel de elemente au fost găsite şi în ograda lui Brîncuşi…Aveţi o explicaţie a formării lor?

I.L.: Ele s-au format simplu, în interiorul pămîntului, prin cimentarea incompletă a unor strate de nisip. Aici vedem Odihna modelelor, dincolo Amintiri din copilărie. Sunt foarte multe astfel de elemente în toţi Subcarpaţii României. Pe o astfel de vale, numită Gresarea, am intrat şi am găsit astfel de forme, am început să le fotografiez şi fapt este că timp de doi ani la rînd, de cîte ori aveam timp, intram pe această vale şi făceam fotografii. Interesant este faptul că niciodată nu am reuşit să avansez mai mult de 4-500 de metri, aşa că practic eu nu ştiu ce se află în partea de obîrşie a acestei văi. Şarpele fantastic. Maternitate. A rămas o enigmă pentru mine, sper să ajung cîndva pînă la capătul ei…

M.D.: Spuneţi-ne ce impact a avut această expoziţie, am înţeles că aţi ajuns cu ea pînă în Luxemburg…

I.L.: Da, e adevărat, am ajuns cu ea acolo în 1979. În paralel prezentam imagini cu oameni, nimeni nu m-ar fi lăsat să fac o expoziţie numai cu acest subiect…

Va urma

Fotografii... de mai an...