Scriitorul zilei. Al. George,  n. 6 aprilie 1930. – d. 28 sept. 2012 

   
S-a născut în Bucureşti. După liceu s-a înscris la Filologie, 1949 ,dar în al doilea an de studii a fost exmatriculat pe motive politice. A lucrat ca desenator tehnic, în construcţii, apoi ca bibliotecar la Academie.

A debutat în Luceafărul, la 39 de ani, cu o povestire, 1969, iar  în 1970 în volum cu proze scurte: Simple întâmplări cu semnul la urmă şi cu Marele Alpha, o exegeză argheziană.(Prin debutul întârziat şi prin modul de abordare a prozei, se consideră ca făcând parte din Şcoala prozatorilor de la Târgovişte.) A urmat să scrie eseuri, critică şi istorie literară, povestiri şi romane; a îngrijit ediţii, a tradus din marea literatură a lumii.

Mereu foarte bine informat şi exprimând opinii strict personale, indiferent de subiectul abordat, Al. George s-a individualizat ca personalitate inconfundabilă în peisajul literar contemporan. Fără a izbuti să răstoarne percepţia consacrată cu privire la marii scriitori pe care îi discută, temeinicia cercetărilor sale de critică şi istorie literară nu a putut fi contestată de nimeni; a adus de fiecare dată nenumărate observaţii şi interpretări care au întregit imaginea scriitorului discutat.

Capodopera sa, romanul Oameni și umbre, glasuri, tăceri, are el însuşi un adevărat roman al elaborării şi publicării; este, după mărturisirea autorului, un roman total, singura carte pe care ar fi vrut să o scrie, începută la prima tinereţe şi în care s-a străduit să consemneze tot ce crede despre lume; bolnăvicios la tinereţe sau doar ipohondru, dorea să lase o mărturie, înainte de prematurul sfârşit. Destinul a pus la cale o frumoasă ironie, căci autorul, acum la 82 de ani, este încă în plină efervescenţă creatoare. Nu neapărat un fervent al vieţii literare de reprezentare, a participat la unele întâlniri scriitoriceşti şi s-a implicat în discuţii. Până de curând deţinea rubrici permanente în revistele Luceafărul şi Litere ( de la Târgovişte), alături de alţi venerabili precum Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu etc.

Studii critice: Marele Alfa, eseu critic despre opera lui Tudor Arghezi, 1970 (ed. a II-a, 2005); Semne şi repere, 1971; În jurul lui Lovinescu, studiu monografic, 1975; Mateiu I. Caragiale, micromonografie, 1981; La sfârşitul lecturii, I-III, 1973-1980; Caragiale, 1996

Povestiri: Simple întîmplări cu sensul la urmă, nuvele, 1970; Clepsidra cu venin, 1971; Simple întîmplări în gînd şi spaţii, povestiri, 1982; Petreceri cu gîndul şi inducţii sentimentale, povestiri, 1986; Paşii unui fantasticist. Povestiri, 2009

Romane: Caiet pentru..., 1984; Dimineaţa devreme, 1987; Seara târziu, 1988; Într-o dimineaţă de toamnă. Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, 1989; Oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  2003; Simplex, , 2008.

Publicistică: Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Bucureşti, 1994; Pro libertate, Bucureşti, 1999; În treacăt, văzând, reflectând, Târgovişte, 2001; Constatări în curs şi la fine, Târgovişte, 2002; Litere şi clipe, 2007.

Citeşte mai mult:  http://chestiilivresti.blogspot.com/2008/01/capodopera-necunoscut-lui-alexandru.html

ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_George‎

***

Perceput ca lup singuratic, neîncadrat vreunei grupări, cu impulsul de a se delimita de părerile altora, de cele general acceptate din comoditate, din spirit de echipă etc, s-a angajat în destule controverse, a contestat, a combătut, a venit cu noi argumente şi a lăsat impresia că se ocupă de istorie literară din contrarietatea că proza sa nu este favorabil percepută.  În ultimele decenii, mi s-a întâmplat să-l întâlnesc în cartierul Balta Albă, unde schimbam fraze convenţionale, fără să am convingerea că îmi cunoaşte numele. Am consemnat în Jurnalul meu câteva din discuţiile noastre. Şi mărturisirile sale de la Sala oglinzilor, în cadrul programului Să ne cunoaştem scriitorii. L-am consultat cu privire la adresele unor scriitori cărora doream să le punem plăci memoriale. Văzuse câteva prin oraş, i se păreau cam stereotipe. Dar ce-ar trebui să scriem?, l-am întrebat. S-a eschivat să-mi răspundă. 

Cu câţiva ani în urmă, la o întâlnire pe scările USR, mi-a mărturisit că s-a mutat în alt cartier; nevoit să vină pentru cumpărături în Piaţa Amzei, pentru că în zonă nu sunt magazine alimentare. Ceva îmi spunea că îi cam lipseşte simţul practic. Dar cine e perfect?!

Alţi scriitori:

Petru Poantă, n. 1947

Poezia zilei: Nichita Danilov, n. 1952

*

Arunc zarurile pe trupul unei femei
si pierd. Si astfel trupul ei
se acopera încet de cenusa.
Ea ma priveste si plânge.

Îsi acopera cu mâinile fata si plânge.
Îi simt pieptul cum urca si coboara
în aerul greu si vâscos.
Îi aud oftatul adânc
împrastiind cenusa.

Ea sta în fata mea si plânge.
Îi privesc parul greu si bogat,
acoperind întreg câmpul.
Îi simt trupul tânar si obosit
cum se zguduie de plâns
si-mprastie cenusa.

Arunc zarurile peste trupul unei femei,
ea ma priveste si plânge. 
(preluare de pe internet)

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

Replici cu Niţu Marin: Tu te auzi ce spui, după 16 ani de la evenimente?, îi zic. El: Gripa aviară este un sabotaj al ungurilor, să nu intrăm în Europa etc. Tot el: Îţi aminteşti că îmi luai bilet la cinema? Apoi o trântește: Am vrut să mă însor cu soră-ta, aveam 15 ani. Nu m-am căsătorit decît la 29, cu una din sat, de gura părinţilor: Tu nu te mai aduni de pe drumuri? I-am spus fetei că mă însor de probă, să vadă ce greu e cu un miliţian. Îl întreb: Înţeleg că fiul tău e tot ofiţer de poliţie. De ce nu vă înţelegeţi? De ce te încăpăţînezi în convingerile tale ceauşiste, găunoase? Are pensie 20 milioane, i-a dat în judecată şi a mai obţinut vreo 3 milioane. Te-a oprit cineva să te faci şi tu ofiţer de poliţie?, mă întreabă el, şmechereşte. Nu m-a oprit, că n-am încercat, zic, dar e sigur că m-ar fi respins la dosar.  Dar tu, în cunoștință de cauză, de ce l-ai nenorocit pe viață pe fiul tău dându-l la poliție? Una peste alta, Niţu e un capsoman, un încăpăţînat; fire duplicitară, gândire scindată. Ce-o fi mai rămas din inteligenţa lui vie de licean? O carieră ca a lui te poate mutila definitiv. Spune că l-au dat şef la Motru ca să scape de el. Că le cam stătea în gît. Probabil că fondul lui cinstit îl făcea incomod pentru şefi, la început.

Discuţie cu Niţu: Italia e mai frumoasă decît România? Prietene, România e foarte frumoasă, cred că nu mai trebuie să/ți subliniez că eu sunt dintre puţinii care au bîntuit-o prin toate cotloanele şi o cunosc în amănunt. Omiţi acest aspect? Vorbeşti cu un ins care cunoaşte ţara asta din manuale, din discuţii, ori prin parbrizul maşinii, venind în inspecţie la judeţ? O cunosc, de la creasta Făgăraşilor pînă la malul Mării. Chiar după vizita în Italia am făcut un drum pe valea Oltului, sunt aspecte fără egal, frumuseţi sălbatice, spaţii dezgrădite, unice. Dar ce-am văzut eu timp de 3 săptămîni în Toscana este altfel de frumuseţe naturală, este vorba de o grădină a raiului pe pămînt: îngrijită palmă cu palmă, cu o grijă tandră, cu gust şi delicateţe, un relief umanizat. Ca să nu vorbim de tot ce înseamnă cultura lor, Renaşterea de la 1200 pînă la 1500 - palate, tîrguri, catedrale, poduri, picturi, lucrări de artă, statui, faţade în plăci ormamentale etc. Cînd te întorci în România, primul lucru care te izbeşte şi te doare, dacă eşti un om de bun simţ elementar, este neîngrijirea, murdăria, faptul că două treimi din cel mai bun teren agricol al Europei este lăsat în paragină, nelucrat, nearat etc. Gunoaiele, deşeurile înfundînd cele mai tainice cotloane ale pădurilor. E o pecingine, e o ofensă adusă bunei cuviinţe. Aşa se prezintă România celui ce-i trece graniţa, străinii se uită intrigaţi, nu înţeleg de ce am lăsat totul paragină şi mergem să lucrăm la spanioli. Cît poate să ne ajute Europa, dacă noi ne-am luat mîna de pe acest teren ultraproductiv şi aşteptăm să ne dea alţii bani pentru ce? Pentru trai nineacă...

Niţu: La Baia Mare, un fost, X, chemat să-şi depună arma de vînătoare, pleacă în munţi. Bandit! Au vrut să-l prindă, a reuşit să împuşte 8 soldaţi… Ce vină aveau tinerii ăia?!

Omul hăituit fără motiv se apăra, ştia că îl aşteaptă moartea, că doar nu desfăşuraseră potera ca să-l felicite pentru acte de vitejie… Bandiţi erau consideraţi toţi aceşti duşmani ai poporului, după criteriile javrelor cominterniste: Chișinevski, Lotar Rădăceanu, Pauker.  Uneltea pentru răsturnarea regimului roșu un Dinu Pillat, care a primit o carte de la Eliade, un Vasile Voiculescu, medic fără arginți, N. Şteinhardt, Iuliu Maniu, Mircea Vulcănescu, cea mai mare capacitate intelectuală românească a secolului trecut - toţi care au murit în închisorile comuniste. L-ai auzit pe torţionarul de la Sighet, director de penitenciar, spunea că închisoarea avea munți de medicamente? că puşcăriaşii se eliberau dolofani… Ai citit Închisoarea noastră cea de toate zilele? Ai citit Fii binecuvîntată, închisoare? Jurnalul fericirii? Sigur că nu… Tu dai cu gura, tu te încontrezi, oltenește...
Va urma


Fotografii de primăvară...