consemnări, poezii, eseuri

RÂMNICU VÂLCEA - 600 !
Lidia Lazu: Clipe vâlcene de neuitat

Primul contact al meu cu vâlcenii a fost cu...cântec. (Dar foarte curând au urmat și cântecele!) Era în vara lui 1979 şi am fost invitată să particip la Festivalul Oierilor, - Învîrtita Dorului de la Vaideeni. Trebuia să iau un tren de ora 13.00 şi, fiind sâmbătă, m-am învoit. Dar, ajunsă în ultima clipă pe peron, i-am văzut coada... Cu sufletul eram deja la Vîlcea, aşa că am fugit, de-adevăratelea, la autogara Filaret şi am luat autobuzul de Râmnicul Vâlcea. Numai că eu nu am ştiut că erau două autogări la Vâlcea şi am coborât la prima, pe când Ionu mă aştepta la a doua, care era mai aproape de destinația finală. Am pornit-o voiniceşte, întrebând încotro este Vaideenii, şi mai cu un tractor, mai cu o căruţă, dar mai mult pe jos, am ajuns în centrul satului şi am întrebat de domnul Lazu. Am fost îndrumată spre casa de cultură unde erau toate notabilităţile satului, câţiva scriitori vâlceni dar şi câţiva bucureşteni, dintre care: Ioana Postelnicu, îmbrăcată într-un costum popular din Mărginimea Sibiului, Mihai Şora, Radu Cârneci, George Anca, Ion Iuga cu soţia, Radu F. Alexandru, şi marea traducătoare a lui Eminescu şi a lui Tagore, doamna Amita Bhose, îmbrăcată cu un sari foarte frumos şi cu un zâmbet fascinant. Ionu, evident, nu era, pentru că el mă aştepta pe mine...la autogară... Festivitățile au început. Am recitat două poeme din Rabindranath Tagore şi această doamnă micuţă, plină de bunăvoinţă, m-a sărutat. La restaurantul împodobit cu tot felul de lucruri de la ţară, am fost invitată să stau lângă Ioana Postelnicu şi în faţa Amitei Bhose. Era o atmosferă foarte veselă, pentru că Ioana Postelnicu era un izvor de energie şi o sursă de inspiraţie pentru noi toţi. Eu eram cu spatele la intrare, dar, când s-a înnoptat, s-a auzit uşa deschizându-se şi eu m-am întors brusc, ştiind cine a intrat. Ionu venise de la Horezu pe jos, pentru că nu a întâlnit nici măcar o căruţă, tot drumul. El nu putea lipsi de la această întâlnire între vîlceni şi bucureşteni, invitat mereu de directorul bibliotecii judeţene Ioan St. Lazăr, un om atât de prietenos, cu nişte ochi mari, rotunzi şi calzi, plin de solicitudine față de invitați și care nu stătea o clipă.

De-atunci, din când în când, mai ales după 1989, am fost invitaţi la Vâlcea, la diferite manifestări culturale. Prin 1996, după apariţia primului meu volum de poezii, prietenul nostru, poetul Felix Sima, ne-a chemat să facem o lansare la Biblioteca Judeţeană, unde lucra el și unde, în timp, Ionu își lansase romanele sale. La sfârşitul recitalului meu, o fetiţă de cam patru anişori, mi-a făcut semn să mă apropii de ea şi mi-a şoptit, cu un aer foarte doct, cum numai la acea vărstă se poate lua, şi mi-a spus că eu pot să zbor:"Ascultă-mă pe mine, nu mai amâna, tu poţi să zbori!" şi a micşorat ochii, de parcă se aştepta să mă zărească plutind uşor pe lângă ea. A fost cel mai emoţionant moment pentru mine ca artistă şi totodată cel mai mare compliment.

Tot la Biblioteca din Vâlcea, un doctor bătrân şi foarte bolnav, cum mi-a spus apoi Carmen Sima, s-a apropiat de mine, la sfârşitul recitalului, cu ochii în lacrimi şi cu un mare buchet de flori. Am simţit nu doar bucuria firească a celui care dăruieşte, dar şi nostalgia celui care se pregăteşte de marea plecare.

La Biserica Sfântul Nicolae, am recitat din Lucian Blaga şi am cântat aşa, ca o măicuţă care se simte la ea acasă. Printre ascultători erau şi Ioan Barbu cu doamna Silvia, minunata lui soţie, pe care i-am simţit aşa de mişcaţi şi aşa de impresionaţi încât, la sfârşit m-am dus către ei şi i-am îmbrăţişat.

La Muzeul de Artă, din casa Şimian a poetului Ştefan Baciu, am recitat din poeziile mele, cu improvizaţii folclorice, ca de obicei. Mă rugase o profesoară de teatru, de la Teatrul Tineretului din Vâlcea, pentru că voia să mă vadă şi studenţii ei. Pe la jumătatea unui cântec, am auzit o bufnitură. Mi-am continuat recitalul; apoi mi s-a spus că o fată căzuse pe spate, ca un popic - din cauza emoţiilor prea puternice. Parcă văd şi acum exponatele de pe pereţii albi ai muzeului, pianul din colţ şi grădina interioară plină de flori, dar şi acel grup de tineri, de la care primeam mai mult decât dădeam.

La Biblioteca Judeţeană cea nouă şi foarte frumoasă, mai ales cupola ei şi sălile pentru lectură şi cele pentru lansări, mergem ca la noi acasă, întrucât am dat mai multe recitaluri şi chiar am dormit de câteva ori, în camera de oaspeţi. Aici I-am sărbătorit pe Eminescu, Blaga, zilele poeziei mondiale, alături de scriitorii şi artiştii vâlceni. Doamna directoare Constantinescu ne-a primit, de fiecare dată, cu multă căldură şi amabilitate.

Am sărbătorit 80 de ani ai radioului, la Muzeul de Istorie de la Râmnicul Vâlcea, în clădirea aceea veche, dar atât de frumoasă şi aşa de bine renovată.

În parcul mare, am asistat la toate manifestările organizate de Ziua drapelului şi ne-am simţit aşa de aproape de toţi vâlcenii, veniţi acolo, cu mic cu mare, minunându-ne împreună de toate acele lucrări artizanale, expuse atât de bine, în căsuţe de lemn.

Peste tot am întâlnit oameni foarte receptivi, deschişi, curioşi, buni, la care ne întoarcem cu mare drag, ori de câte ori suntem invitaţi la Rîmnicu Vîlcea.

Scriitorul zilei: Adi Cusin, n. 26 ianuarie 1941 - d. 21 aprilie 2008

S-a născut din părinţi de origine română, Ioan şi Aurelia, în localitatea Gleiwitz, pe atunci în Germania, de fapt localitate poloneză. Pe timp de război, nevoiţi să se întoarcă în România, stau în lagăr un an de zile. Tatăl, cu studii de drept, dar fără licenţă, urmează cursuri de perfecţionare şi se califică şef de gară. Vor urma peregrinări prin multe localităţi. Tr. Severin, Craiova, Slatina, dar şi Adjud, Câmpulung-Moldovenesc etc. Fiul face şcoala secundară la Câmpulung, apoi liceul la Iaşi, urmând facultatea de Filologie, secţia română-franceză. Este perioada 1960-1972, a boemei studenţeşti şi literare, împreună cu Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu, Cezar Ivănescu, iar în fapt o formă de nealiniere la poezia socialistă, cu lecturi din marea poezie a lumii.

Debutase cu poezii în 1957, iar în volum cu A fi, 1968, când devine membru al USR. Din 1972 se stabileşte în Bucureşti, cu un intermezzo în Bucovina, 1975-1977. Va lucra la Flacăra, apoi la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate.

Îi apar, la intervale mari volumele Umbra punţilor, 1970, Starea a treia, 1974, apoi, la distanţă de două decenii, Ţara Somnului, 1994. La spartul târgului, 2008, volum îngrijit de poet pe patul de suferinţă şi apărut postum; ca în anul următor să apară integrala poeziilor lui Adi Cusin: Umbra punţilor, 2009, la Princeps Edit, Iaşi.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adi_Cusin

http://www.crispedia.ro/Adi_Cusin

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale

28 sept. 2008: (...) Într-o zi anterioară căutasem adresa lui Adi Cusin, aproape de staţia de metrou Crângaşi. După ezitări, conchid că scara căutată e cea de pe colţ. Din nou obstacolul interfoanelor, dar mă vede cineva dinăuntru şi îmi dă drumul. Sunt trei tinerei, unul din bloc, n-a auzit de vreun poet Adi Cusin, nici de soţia lui Fraga, ziaristă şi traducătoare – nu mă mai mir, pe tineri nu-i interesează nicicum generaţia noastră. Dar trece cineva şi aflând, spune să-l aştept pe administrator, e ieşit în piaţă şi vine în curând. Urc la 3, sun la apartamentul lui Adi, acolo nu răspunde nimeni, cobor, tinerelul e tot acolo, acum singur, îmi spune că administratorul n-a apărut. Intră cineva cu un câine negru, uriaş, tocmai când din lift dădea să iasă o doamnă cu un alt câine. Se retrage în pripă, urcă cu liftul. Cineva îmi spune să sun la etajul 4, la Ionescu, erau prieteni cu familia căutată de mine. Urc din nou, sun, iese un domn: înalt, cărunt, în picioarele goale; mă invită înăuntru, căci îi spusesem de Adi Cusin. Au fost buni prieteni de-o viaţă, soţia acestui domn a fost colegă de facultate la Iaşi cu Adi C., pe care şi eu tot pe-atunci l-am cunoscut, adus de Adrian Păunescu la cenaclul Junimea de la Filologie: ni l-a prezentat ca pe un mare talent. Apoi, pe când lucram la Câmpulung Moldovenesc treceam zilnic pe lângă casa unde trăise cu ai lui, pe vremuri. Practic, deşi am ascultat atâţia poeţi citind sau recitându-şi versurile, încă de pe vremea cenaclului Labiş - şi să nu-i spui cumva poetului că nu-şi recită bine poeziile! - , nici unul vreodată nu m-a impresionat atât de tare. Amfiteatrul Odobescu, unde prin anii 60 se ţineau şedinţele cenaclului Jinimea amuţise - şi doar erau acolo, în afară de Păunescu, care ni l-a prezentat, atâţi alţi poeţi sau aspiranţi încrezători în talentul lor... Nu pot explica în ce consta secretul recitărilor sale, pentru că oricum nu recita ca un actor, oricât de talentat. Nu ridica vocea, nu clama, nu şoptea şi totuşi te prindea ca într-un vârtej emoţional. Era şi surpriza unei prestaţii excepţionale din partea unui tinerel puţintel la trup, mustăcios, dar care suferise o bruscă transfigurare... Se producea un eveniment de comunicare nemijlocită, simplă, omenească, un spectacol de mare emoţie. O îmbinare de Labiş cu Esenin. De curând, recitindu-i poeziile, îmi dau seama că mi le amintesc aşa cum le recita el, la cenaclul Junimea...

Da, recita grozav, zice amfitrionul meu. Şi aflu că Adi C., om minunat, discret, vecin nepreţuit, a avut cancer de colon, a făcut metastază, dar nu a spus la nimeni, nu s-a plâns, ca să nu deranjeze. Îl mai suna soţia, noaptea, ca să-i dea ajutor. Dar acum şi ea a căzut în bucătărie, şi-a frânt piciorul, nişte coaste etc. şi e la spital de luni de zile, nu se reface, nu se simte deloc bine. Îmi dă telefonul ei mobil, dar să o sun în prima parte a zilei, când se simte ceva mai bine. Seara, dl. I. Emanoil îmi comunică acceptul colocatarilor, pot să vin să pun placa memorială. Îi spun scena cu câinele maidanez, era vorba despre soţia lui, care îl scoate zilnic la plimbare, dar câinele are ciocuri pe coloană şi n-are voie să coboare pe scări, de aceea îl duc în braţe. Iar fiara cea neagră e de spaimă, l-ar mânca pe maidanezul lor, dacă ar putea... Acest domn I.E., un om deosebit de blajin şi ataşant, îmi mărturiseşte că abia dacă mă vede, este de ani buni în tratament, o boală mai ciudată, degenerarea retinelor...

Poezia zilei, Adi Cusin

Traversând

Ce poeme de seamă se scriu,

Ce vieţi mai tot ies la iveală,

Încât nu ştii de tu eşti cel viu

Ori acelea sunt vii din greşeală.

Şi ce luptă-ntre două culori

Şi ce verde dispus să respire!

Moarte cu nume de flori,

Fructe născând din uimire.

Şi pe buze ce pete de-amurg,

De polen susurând, de uitare,

Semne din care decurg

Fapte, lumini schimbătoare.

Şi pe trepte femeia râzând,

Şi în casă un roi de ispite.

Locul tău ar putea fi oricând,

Să nu sperii, faci semne grăbite.

Şi poeme, poeme se scriu,

Ca lumini ies vieţi la iveală

Încât nu ştii de tu eşti cel viu

Ori acelea sunt vii din greşeală.

Lumina veche

Ce trist e la ora amiezii

În gang, când se toacă mărar,

Când stâlpii acelor familii

Adorm lunecând sub ziar.

Dar când se mai trag mari obloane

Şi varul trezit cade jos,

Şi-un cal angajat la sifoane

Aşteaptă în stradă pios.

Această tristeţe aparte

Ce-aproape devine un har,

Căzând ca un ban pe o parte

În mâluri ghicindu-se doar.

Şi-apoi o lumină cu care

Îţi vine pe trup să te speli,

Lumină cu litere clare

Necunoscută-n cerneli!

***

Alţi scriitori:

Vasile Conta, m. 1882

La Sala Calderon, Florentin Popescu - 70
O sală plină la refuz cu scriitori bucureșteni și nu numai, cărora li s-a adresat cu căldură dna directoare a Casei Calderon, rezumând pe cât s-a putut o prezentare a scriitorului multilateral desfășurat Florentin Popescu. Moderator, poetul Petru Solonaru, manevrînd cu diplomație spre a-i rândui la cuvânt pe foarte numeroșii vorbitori, Unii la prezidiu, alții în sală, începând cu Ion Dodu Bălan, profesor universitar și pe vremea studenției lui FP, critic literar ce a sprijinit debutul multor aspiranți ai Poeziei. Iulia Paloda, prin excepție, căci în familie s-a stabilit să nu se laude unul pe altul!, a recitat o poezie de-a soțului iubit, urându-i La mulți ani! S-au succedat: Margareta Labiș, îndatorată că FP a scris mereu despre Nicolae, drept care l-a invitat de câteva ori la Festivalul Labiș; Coman Șova, copărtaș la editarea revistei Bucureștiul literar și artistic, Nicolae Dan Fruntelată, coleg de an cu sărbătoritul, citind două tablete la obiect, cu referiri la o nouă carte a lui FP, Redacțiile prin care am trecut, considerate un fel de ”universitățile mele”, trimitere la de-acum pe drept uitatului Maxim Gorki; Petru Solonaru, abil mânuitor de microfon și de vorbiri cu tâlc; Geo Călugăru, un scurt text imnic-omagial, Ion Arcudeanu, citind un fragment dintr-o piesă de FP, Șerban Codrin, un alt coleg de-al sărbătoritului (”toți am încercat, el a reușit!”), citind una dintre Baladele sale gustate de ascultători: ”La Catacomba, unde se-adunau poeții...”, evocatoare pentru o întreagă generație lirică, fiecare strofă încheindu-se cu versul acroșant: ”Iar Florentin Popescu v-a citit pe toți”; alt coleg de facultate: eminescologul Nicolae Georgescu, urmat de maestrul Radu Cârneci, care i-a găzduit la Ateneu începuturile poetice, iar la finalul alocuțiunii îi dedică mai junelui confrate întru poezie una dintre celebrele de-acum poezii ale sale:” Ea era cea mai frumoasă / Eu am fost cel mai nebun”.... Urmează la microfon Dinu Ioan Grigorescu, apoi din sală alt coleg de studenție: Ștefan Mitroi; tot din mijlocul sălii, dar ajutat de microfon, Neagu Udroiu, mărturisind că el însuși a împlinit, tot pe 3 aprilie, vârsta de 75 ani; actrița Doina Ghițescu, citind un alt scurt fragment dramatic; regizorul Nicolae Cabel, despre infatigabilul condeier FP. La final, sărbătoritul, recunoscând că nu merită decât parțial laudele nesfârțite ce i s-au adus și mulțumind tuturor și fiecăruia în parte, își îmbie invitații la o tratație, din care nu puteau lipsi Pietroasele...
Îmbrățișări, felicitări, vorbe bune, multe fotografii... Vești despre noi cărți, noi lansări...

Fotoreportajul: