Scriitorul zilei: Damian Stănoiu, n. 3 aprilie 1893 - d. 1956

    

Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km de Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate, întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie, poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în portul german Hamburg, pentru o traversare a Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova, paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa, muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la Mrea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la Mrea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la Mrea Cernica; îl găsim slujind la Mrea Antim, în 1926. Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932, avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una specifică, neegalate de altcineva.

De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, 1929.  În acelaşi an, Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa stareţului;  Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie, 1933;  Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.

Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, este redarea sensibilă a atmosferei din schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând, crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere dar şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de atins, în lupta zilnică dintre trup şi suflet, dintre aspiraţie şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de zidurile mănăstireşti. Iar în fapt nu este vorba decât despre faptul că şi în nevoinţa călugăriei tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale. Vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura. Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu personaje puternice: O parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.

 Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze,  să devină industrios, repetitiv, scriind literatură de scandal, cu intrigi facile, din  zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie, cosubstanţială naturii umane în sens profund.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alegere_de_stare_damian_stnoiu_1932

 http://www.crispedia.ro/Damian_Stanoiu

Din  Ion Lazu: Intruşii. odiseea plăcilor memoriale

4 august 2008: (...)  Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă, din motive de zugravi, mă întâmpină pe palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă  acest  Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. 

Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul. Înapoi la operă!

Alţi scriitori:

Ion Pop, m. 1905

Neagu Udroiu, n. 1940

Florentin Popescu, n. 1945

Poezia zilei: Florentin Popescu, la Aniversara 70

 (n. 3 aprilie 1945)

    

Grifonul

Clipa mea sub formă de inimă

neliniştită, adâncă

îmi adastă-ntre gene

şi vine grifonul

şi mi-o mănâncă;

suie din piatră şi stâncă

cireşul cu gânduri

şi vine grifonul

şi mi-l mănâncă;

peşti de argint şi de aur

fulgeră-n râul din mine

ca o iubire, ca o patimă-adâncă

ori ca un dor de albastru

şi vine grifonul

şi le mănâncă.

Singur, de tăcere-argintat

strig, copac singuratic sub lună:

Grifonule, fugi şi nu mă mânca!

dar numai ecoul

târziu îmi răspunde:

Grifonul, grifonul e-n inima ta!

ELEGIA CAILOR PIERDUŢI (I)


şi se face c-ascultăm în vise
trist şi dureros şi mustrător
cum e goana mânjilor ucisă,
cum ne ceartă caii-n graiul lor

fii de iarbă, singuri în cetate
pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii
şi se face că-i gonim pe înserate
şi se face că sunt caii vii

sunet lung ne lunecă prin sânge
- tropotul şi coamele-n alai
şi se face că pământul plânge
într-un dor nepotolit de cai

şi se face, se mai face că-n cetate
adăstând câmpiile cât zarea
dau năvală-n noi ca o dreptate
caii dăruindu-ne iertarea   



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

 Interviu luat de Marian Drăghici la Alfa TV, IV

M.D.: Şi cum v-a venit ideea să faceţi aceste fotografii?

I.L.: Ah, a fost o pasiune a mea dintotdeauna!

M.D.: Nu avea nici o legătură cu meseria?

I.L.: Nu avea nici o legătură! Din totdeauna m-a pasionat arta fotografică, vizualul, inclusiv am scris scenarii de film, din aceeaşi pasiune pentru aspectul spectacular al lumii…

M.D.: Ştii de ce te-am întrebat, dragă Ion lazu? Pentru că ai venit în studio cu o seamă de fotografii extraordinare din punct de vedre artistic.

I.L.: Ele fac parte din celălalt ciclu amintit: Oameni pe care i-am întîlnit. Nimeni nu mi-ar fi dat voie să deschid o expoziţie numai cu acest subiect şi atunci eu le-am intercalat printre fotografiile cu pietre (iar de ramele fotografiilor erau lipite o seamă de poezii de-ale mele, olografe, nişte elegii scrise în acelaşi context, în Nordul Olteniei.).

M.D.: Iată, cum se numeşte această  fotografie?

I.L.: Se numeşte simplu: Biografie şi este biografia acestei bătrîne din zona Vîlcea.

M.D.: Este dintr-un sat vîlcean?

I.L.: Sigir, toate persoanele fotografiate sunt din regiunea respectivă. Pe deal. O femeie cu bota în mînă şi cu 2-3 vite, la păscut…

M.D.: În ce perioadă se întîmpla asta?

I.L.: Între 1973 şi 1979, cît am lucrat eu în acea zonă.

M.D.: Vă daţi seama că aceste persoane sunt acum în altă parte? Avem însă aici o persoană în floarea vîrstei. Este o cunoştinţă?

I.L.: Nu, sunt oameni pe care-i întîlneam întîmplător, pe dealuri…

M.D.: Aici este cineva din familie, mi se pare, cumva o nepoţică?

I.L.: Nu, este o nepoţică a personajelor care se zăresc în planul secund, gazdele mele - o fetiţă în opincuţe – este vorba de oameni dintr-un sat de la capătul lumii, din satul Izverna, judeţul Mehedinţi. Aşteptare. La poartă. Treceam pe uliţele din acele sate, mergeam pe deal şi întîlnind oameni la lucru, îi fotografiam, unii dintre ei nici nu ştiau asta. Acesta este un om care a făcut întregul război, şi spre est şi spre vest şi acum locuia singur într-o căsuţă prăpădită dintr-un cătun din nordul Olteniei, iar la poartă avea numărul 13. Viaţa cu numărul 13, i-am spus.

M.D. Mai arătăm ceva, este interiorul unui autobuz… I.L.: Autobuzul de Colibaşi! Şi se pot vedea bine figurile “fericite” ale oamenilor despre care se vorbea atunci în România ca despre raiul pe pămînt! Oameni oprimaţi şi foarte amărîţi…

M.D.: Şi care şi azi trăiesc la fel de amărîţi… dar mă întorc la această Biografie, la această imagine cutremurătoare, prinsă cu multă-multă iscusinţă şi fineţe artistică. Mai aveţi aparatul cu care aţi făcut aceste fotografii?

I.L.: Da, îl mai am, este vorba de un Smena pe care l-am cumpărat din primul meu salariu de geolog! M-am folosit de el ani mulţi şi pot să vă spun cu oarecare mîndrie că am reuşit fotografii cu care am putut participa la expoziţii foarte serioase, pentru că se pare că este adevărat că fotografiile cele mai bune depind de omul care se află în spatele aparatului şi nu de aparat…

M.D.: Aşa, de ochiul care vede! Vreau să ştiu, fotografia care se află pe coperta Veneticilor vă aparţine?

I.L.: (Multe din cărţile mele au apărut cu fotografii făcute de mine însumi, însă) aceasta este făcută de editorul meu.

M.D.: Să vorbim puţin de editorul dv, să spunem despre el cîteva lucruri de bine, pentru că le merită!

I.L.: Este vorba de Nicolae Ţone, deci despre foarte meritosul şi binecunoscutul director al Editurii Vinea, o editură mică, însă foarte ambiţioasă şi care şi-a făcut un loc de onoare în peisajul literaturii actuale…

M.D.: O editură care s-a specializat în publicarea de poezie, cu dv  se pare că a făcut o excepţie…

I.L.. Da,  am publicat la editura Vinea şi două volume de poezii: Poemul de dimineaţă şi Cuvinte lîngă zid, dar editorului meu i-a făcut o bună impresie acest roman, de fapt 4 sau 5 fragmente apăruseră deja în diverse reviste literare şi a mers pe mîna mea în publicarea acestui roman care aş zice că a avut o bună primire critică.
Va urma 



Fotografii... cu Primăvara de ieri