Scriitorul zilei: Adrian Maniu,  n. 6 februarie 1891- d. 20 aprilie 1968

      

Din părinţi ardeleni, s-a născut la Bucureşti. Şi-a făcut studiile la 

liceele Gh. Lazăr şi Matei Basarab. A urmat Dreptul, probabil la 

insistenţele tatălui său, profesor universitar la Drept, dar nu a 

practicat niciodată. 

Colaborator la publicaţiile interbelice, mai întâi simboliste, apoi 

avangardiste (cu Ion Vinea, cu Tristan Tzara, apoi tradiţionaliste,  

ereu în căutarea formulei lirice personale; a debutat cu versuri  

simboliste: Figuri de ceară, 1912. A făcut parte din gruparea  care 

a fondat revista Gândirea, împreună cu Lucian Blaga, Nichifor  

Crainic, Cezar Patrescu etc. A scris şi proze fantastice, strânse în  

două volume: 1930 şi 1935.

A tradus intens din scriitori francezi, dar şi din marii ruşi: Puşkin,  

Lermontov,Griboedov. A ţinut rubrici de actualitate literară şi 

cronică  plastică, a colaborat intens la radio, a fost  şi regizor de 

teatru la  Craiova, inspector al teatrelor etc.  

Opera: Salomeea, 1915; Lângă pământ, 1924; Drumul spre stele, 

1930,  Cartea ţării, 1934; Cântece de dragoste şi moarte, 1935.

S-a creat o oarecare vâlvă în lumea literaţilor la mijlocul anilor 60, 

când poetul a fost recuperat,  apărându-i o antologie de versuri, 

apoi Scrieri, I  şi II. Cam în aceeaşi perioadă când reveneau Blaga 

şi Voiculescu. Prilej de  supralicitări, de speranţe lirice doar în parte 

confirmate.

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale 

17 aprilie 2007:(...) Revin la staţia dinspre Panduri, iau pe 385 în 

sens invers, de la Izvor plec pe cheiul gârlei pe jos, ajung la Sf. 

Elefterie, merg pe stradă în sus şi ajung la nr. 26, asta înainte de

biserica veche, rămasă în mijlocul străzii; o vilă gard în gard cu o 

şcoală de  cartier, interbelică după stil, cam ca a lui Pompiliu 

Constantinescu, însă mai mare, în imobil este o firmă de 

instrumentar medical.

Sun, merg la subsol, mi se spune că patronii sunt şi proprietari – 

iau telefonul lor, fax, e-mail. Fac poze cu vila unde a locuit poetul 

Adrian Maniu, atâta vreme ocultat de regimul roşu. Dau ocol 

bisericii, tot Sf.Elefterie, dar cel vechi, de curând renovată. Din 

păcate închisă la această oră. Ies la staţia metrou Eroilor şi revin 

acasă. O zi nu chiar aşa de rodnică, îmi spun. Şi nici măcar nu am 

trecut de jumătatea listei.  

 1 mai 2007: (...)În str. Plantelor 9, vreau să pozez de aproape placa 

lui  Eminescu, dar la fereastră se mişca o tânără şi observând ce 

vreau să fac l-a chemat îndată pe taică-său, un domn nu prea tânăr, 

foarte gras. Vin ambii la fereastră, se inflamează, mă alungă de acolo,

 precum că nu pot fotografia decât cu acordul lor. Să te cruceşti, nu 

alta! Să se fi adăugat încă o pagină la cumplitul dosar al năpăstuirii 

poetului naţional? Nu voisem decât să adast puţin în preajma locului 

supliciului său. Şi această izbucnire ignobilă... Cine sunteţi voi, 

troglodiţilor, ce legătură aveţi cu poetul naţional şi cu ce drept îmi 

interziceţi să fotografiez placa lui memorială?! 

Trec pe la nr. 50 de pe str. Plantelor, socotesc unde să-i punem placa lui Adrian Maniu, desigur nu la intrare, lângă firma de vinuri, ci spre intersecţie, într-un loc bine ales, căci imobilul are în acea parte dinspre răscruce o formă semicirculară, neobişnuită. Familia s-a împotrivit din răsputeri variantei cu placa memorială în Sf. Elefterie: Înţeleg că acolo poetul a trăit în a doua parte a viaţii, cu o altă soţie, pe când prima soţie şi cei doi copii au rămas în Plantelor 50. Ca de altfel şi sora poetului, pictoriţa Rodica Maniu, cu soţul ei, tot pictor, Samuel Muntzer.

Poezia zilei,  Adrian Maniu

Alt cântec

Sufletu meu, nufăr pe ape,

Gându de-acum, val moleșit,

Viata-n zadar vrea sa mă-ngroape.

Totu-i sfârșit.

Dragostea mea, apa înceată și verde

Intre nămoalele moi,

sufletu meu, albele foi își pierde,

albele foi ...

Cad înserări, triste,-n târziu lâncezite;

palide zări. Soare rănit

trimite nopții pe nesimțite

somn vestejit.

Stelele, vechi luminițe de ceară,

doru trecut din pierdut înnoiesc,

moarte destine din tine-au să ceară

jocu firesc.

Sufletu-nfrânt – intră ca nufăru-n ape,

Tot mai adânc, în el adâncit ;

Totu-i departe, totu-i aproape ... tot

In sfârșit.

Alţi scriitori:

Dan Horia Mazilu, n. 1943

Mircea Florin Şandru, n. 1949

Monica Lovinescu, m. 2008

RÂMNICU VÂLCEA - 600
 Biserica Buna Vestire

Ion Lazu: Râmnicu Vâlcea - inima mea !

O împrejurare fericită a făcut ca Râmnicu Vâlcea să devină un oraș hotărâtor în formarea mea ca om și ca scriitor.  Și s-a întâmplat ca întâlnirea mea cu Orașul să aibă loc exact în momentul hărăzit unor astfel de opțiuni esențiale. Să-i fac și Slatinei, orașul meu de adopțiune, după refugiul din Basarabia,  meritul cuvenit? Cred că e potrivit să o fac. În 1970 Întreprinderea geologică bucureșteană la care lucram a fost nevoită să organizeze niște formațiuni teritoriale, care să ajute exploatarea pe plan local a resurselor minerale. Ca șef al formațiunii Slatina, care trebuia să-și desfășoare activitatea de teren în județele de la vest de Olt, am fost numit eu, pe considerentul deja amintit. În următorii vreo 15 ani am efectuat cercetări în Mehedinți, în Gorj, însă adevărul este că studiile s-au concentrat asupra părții nordice a județului Vâlcea. Așa încât, în oricare localitate din județ mi-aș fi stabilit sediul de campanie, măcar o dată pe săptămână ”dădeam o fugă” la Rm. Vâlcea, în primul rând pentru aprovizionare (vă amintiți dificultățile insurmontabile ale acelor ani?), dar și pentru preocupările mele culturale. Întâmplarea/norocul a făcut să fi cunoscut cu câțiva ani în urmă un tânăr poet vâlcean de mari promisiuni, pe Felix Sima, prezentat mie de prietenul și fostul coleg de liceu Ion Andreiță, freneticul ziarist. Un al doilea cunoscut de pe vremea studenției fiind poetul și dramaturgul Doru Moțoc. Descins în capitala județului, primul drum era la poștă, spre a-mi ridica salariul, al doilea drum era la piață și prin magazine, după care o luam spre Biblioteca județeană Antim Ivireanul, unde Felix era bibliotecar. Imediat m-a introdus în cercul prietenilor lui, i-am cunoscut pe Ioan St. Lazăr, pe atunci și în următorul deceniu directorul Bibliotecii județene, un om de inițiative culturale inepuizabil, pe Gh. Deaconu, pe Lucian Avramescu, George Țărnea, Petre Tănăsoaica, dar și pe Ioan Barbu, redactorul șef al ziarului local, dar și pe pictorița TIna Popa, pe actrița Elena Gârțoman, pe Cristi Sima, pe Laurențiu Mărgineanu, pe alți actanți ai vieții culturale vâlcene, inclusiv pe cei de la echipa de teatru, păstorită de magicul domn Marinescu. La sfârșit de săptămâna erau nenumărate activități culturale, lansări de carte, expoziții, cenacluri literare, reprezentații teatrale și eu participam trup și suflet la toate aceste acțiuni, asimilat în mod minunat de acești vâlceni plini de solicitudine. Desigur, rolul principal și-l asumase fără rest poetul Felix Sima, care m-a adoptat frățește și care în modul cel mai firesc mă găzduia în noaptea de sâmbătă spre duminică. După care, reveneam pe teren, pentru treburile mele geologice. Și în sâmbăta următoare, din nou la prietenii mei vâlceni. Cu un ochi pe Olt, cu altul pe Malu Alb, pe Capela, pe Zăvoi, pe turlele bisericii Buna Vestire, pe zidul roșu al Sfintei Paraschiva a lui Pătrașcu cel Bun, pe șarniera Builei, pe vârful semeț al Coziei. Alfa și Omega sufletului meu de romantic inveterat.

Mi s-au întâmplat multe lucruri minunate în acești vreo 15 ani, ca om și ca scriitor. Mai întâi că m-am întors deplin spre oameni și spre problemele lor de zi cu zi. Îi cercetam cu maximă atenție pe localnici, oriunde i-aș fi întâlnit, intram în vorbă cu ei, le aflam poveștile, îi fotografiam, scriam despre ei. Am deschis expoziții fotografice cu Oameni pe care i-am întâlnit, cu Pietre (de pe Gresarea, zona Oteșani). Și încă un lucru demn de consemnat: de unde în cei 10 ani anteriori, lucrând în Carpații Orientali, vizitasem mănăstirile bucovinene cam la modul turistic-festivist, acum, în Vâlcea, cercetând mai cu luare-aminte mănăstirile din Nordul Olteniei și pătrunzându-mă de unicitatea lor specifică, am făcut un pas mai departe: am luat la rând bisericile din fiecare sat și cătun, le-am cercetat oarecum în felul lui Iorga, notându-mi inscripțiile, fotografiind, documentându-mă la fața locului, stăruind asupra vechilor hrisoave, asupra cărților bisericești tipărite cu veacuri în urmă la Govora; de data asta convins că zona nord-vâlceană este neîntrecută în această privință. Tot ce ține de credință, de obiceiuri, de folclor a devenit o preocupare constantă pentru mine. Am luat la rând toți meșterii olari, din Horezu: Buclescu, Mischiu, Vicșoreanu, dar și Dumitru Șchiopu din Vlădești, dar și Gheorghița Măleanu, dar și cojocarii din Bunești. Dar am participat și la săpăturile arheologice de la Buridava, ale celebrului Dumitru Berciu. Dar și la săpăturile arheologice de la Turnu. Poetul prieten, mai apropiat ca un frate Felix Sima era mereu dispus să mă poarte oriunde mă îmboldea interesul meu pentru cultura vâlceană. Am bătut împreună schiturile mai greu accesibile: Pahomia, Pătrunsa, Cheia, Jghiabu, Frăsinei, Surpatele. În acei 15 ani mi-am scris cărțile de căpătâi, apărute în mod onorant la editura Cartea românească, dar și albumul de artă fotografică despre trovanții de pe Valea Gresarea - Oteșani; iar bucuria mea cea mare a fost să le lansez de fiecare dată nu la București, nici la Slatina, ci la Râmnicu Vâlcea, cu sprijinul prietenilor literați de care vorbeam mai sus. Dar existau invitații pentru scriitorii din București la diferite evenimente, la lansări de carte, la Cocoșul de Horezu, la Învârtita Dorului din Vaideeni, la vizitarea mănăstirilor Horezu, Bistrița, Arnota, la casa memorială N. Bălcescu, la Muzeul satului din Bujoreni, la Cântecele Oltului, la Casa de sub pădure, la casa Anton Pann. Veneau: Ilie  Purcaru, Paul Anghel, Radu Cârneci, Cornel Regman, George Anca, Ion Iuga, dar și Ioana Postelnicu, dar și filosoful Mihai Șora. Îi cunoșteam din viața literară a Capitalei, însă aici la Vâlcea prieteniile se consolidau, căpătau o nuanță specifică, a locurilor. O spun fără ezitare: au fost anii cei mai fertili ai scriitorului ce sunt și au fost anii când am simțit că intru fără ezitare pe adevăratul făgaș al destinului meu. Și mai spun, cu deplină convingere și cu bucurie mereu nouă: sufletul meu este la Râmnicu Vâlcea!

Fotografii cu biserici din Jud. Vâlcea...