Scriitorul zilei: Octavian Goga,  n. 1 aprilie 1881 - d. 6 mai 1938

      

Fiu al preotului Iosif Goga din Răşinarii Sibiului, ce colabora cu articole la Telegraful român şi al învăţătoarei Aurelia Bratu care scria versuri, Octavian Goga şi-a făcut clasele primare în satul natal, a continuat la liceul maghiar din Sibiu, dar în urma unui conflict cu dascălii săi a trebuit să se transfere, împreună cu colegul său Ioan Lupaş, viitorul mare istoric, la liceul din Braşov. Şi-a făcut studiile universitare la Budapesta pe care le-a desăvârşit la Berlin. Din 1905 făcea parte din redacţia Luceafărului din Sibiu, unde debutase. În acelaşi an primeşte premiul Academiei pentru volumul Poezii. A publicat sub mai multe pseudonime, explicabil datorită faptului că Ardealul era sub stăpânirea Imperiului bicefal. A participat ca voluntar, împreună cu fratele său Eugen, la luptele din Cadrilater.

După Unirea cu Ţara, a făcut mare carieră politică, a fost de mai multe ori ministru, pentru scurtă vreme chiar prim-ministru. A decedat la doar 57 de ani, la reşedinţa din Ciucea, unde acum se află o casă memorială.

Poetul "pătimirii noastre", a cărui poezie a avut un imens impact asupra cititorilor din epocă, a fost un om politic controversat, într-o perioadă de mare fierbere a ideilor naţionale, nu doar în România interbelică, ci care încingeau spiritele întregii Europe unde fusese lichidat imperiul Austro-ungar şi  se căutau formule statale conforme graniţelor nou create. Ca poet, a fost marcat de ceea ce trăise în satul transilvan, a cântat suferinţa plugarului asuprit de honvezi şi, pe urmele lui Coşbuc, a căutat să dea glas aspiraţiilor celor mai arzătoare ale conaţionalilir oprimaţi de secole în străbuna vatră a românismului. Ca şi Rebreanu, ca şi alţi mari ardeleni, a militat pentru idealurile sociale ale ţăranului transilvan. Adolescent fiind, în gazdă la Sibiu, îl zărea uneori, de la fereastră pe poetul George Coşbuc, pe atunci director al revistei Luceafărul şi s-a identificat cu idealurile luptei pentru emancipare şi Unire.

Activitatea sa politică, ideile pentru care militase l-au făcut dezagreabil pentru regimul pro-bolşevic instaurat după 1946. Pentru motive propagandistice marile personalităăţi ale interbelicului au fost radiate, fie că se mai aflau în viaţă, fie că părăsiseră scena vieţii. S-a dorit o tabula rasa, în loc fiind instalaţi reprezentanţii Cominternului, alogeni alăptaţi la Moscova şi care veniseră să facă o carieră sigură la vârf, pe de-a gata.

Se întâmplă însă în literatură/în artă un fapt minunat, dincolo de conjuncturi, de resentimente, chiar de greşeli şi vini omeneşti, greu de trecut cu vederea de contemporani: anume că ideile acelui timp şi-au încheiat jocul lor istoric, acţiunile lui Goga, care pe mulţi îi nemulţumiseră, s-au prescris - omul politic, aruncat la mal de evenimente se retrăsese, dezgustat, la Ciucea - şi disconfortul sufletesc i-a grăbit sfârşitul. În schimb poeziile sale, pornite din sentiment, din iubirea sinceră de semenii săi năpăstuiţi au rămas valabile şi se citesc cu omenească implicare. Omul are destinul său, mereu "sub vremi", în schimb opera se supune altor legi, ale frumosului etern.

 dați dublu clik pe chenar...

Poezia zilei: Octavian Goga

 Noi

La noi sunt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sunt,

Şi-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,

La noi, bătrânul soare,

De când pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare..

La noi de jale povestesc

A codrilor desişuri,

Şi jale duce Murăşul,

Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,

Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng

Şi tata, şi feciorul.

Sub cerul nostru-nduioşat

E mai domoală hora,

Căci cântecele noastre plâng

În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi

Când zboară-n zări albastre,

Doar roua de pe trandafiri

E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi

Îşi înfioară sânul

Spun că din lacrimi e-mpletit

Şi Oltul, biet, bătrânul...

Avem un vis neîmplinit,

Copil al suferinţii,

De jalea lui ne-au răposat

Şi moşii, şi părinţii...

Din vremi uitate, de demult,

Gemând de grele patimi,

Deşertăciunea unui vis

Noi o stropim cu lacrimi...

 ***

Gheorghe Pituț, n. 1 aprilie 1940 – d. iunie 1991

 

Stare

Acum cea mai înaltă școală

A mârșăviei mi se pare

c-ar fi să povestești de-o floare

ce nesperat parfum exală

Ca și cum lumea-i o greșeală

Pe lângă-această suspendare

A simțurilor în mirare

Perpetuă lângă-o petală.

Dar cei ce ne vedem de treabă

Suntem nervoși cum să nu fim

Când munții strigă: Elohim

Și nimeni nu se mai întreabă

De știm din adevăr o boabă,

Parcă trăim doar să murim.

(din Sonete, 1995, ed. Albatros)

Alţi scriitori:

Mircea Florian, n. 1888

Al. Al. Philippide, n. 1900

Gh. Pituţ, n. 1940

Gabriela Adameşteanu, n. 1942

Ion Lazu: O pagină de jurnal, 2006

 Continuare, III: M.D.: Revenind la saga familiei. Suntem de-acum dincoace, este foarte bine descris, în amănunt refugiul, la modul fantastic, fascinant; eraţi totuşi un copil, cum de aţi reuşit să descrieţi atît de bine, de convingătior aventura asta a exodului şi a stabilirii în Oltenia, ca venetici, cum de altfel erau considerate şi celelalte familii care se refugiau în Regat? Primele amintiri din judeţul Olt, grădiniţa, şcoala primară…

I.L.: Grădiniţe nu erau pe atunci, imediat după război. Într-adevăr am descris cu foarte multe amănunte acest refugiu de pe malul Nistrului pe cel al Oltului şi anume implicîndu-mă intens în ceea ce a însemnat durerea şi frustrarea pe care o simte cel care, de nevoie, trebuie să-şi părăsească locul de baştină.

M.D.: Ei, cum era copilul de 4 ani, cum se resimţea el, probabil se contaminase de atmosfera aceea de jale, de bejenie, nu? Chiar dacă eraţi ocrotit de nucleul familiei…

I.L.: Dle Marian Drăghici, am ales să spun pînă la urmă povestea simplă a familiei mele, pentru că o ştiam cel mai bine. Şi dintotdeauna am vrut să povestesc această dramă, dar nu s-a putut. Pînă în ‘90 era imposibil să pronunţi măcar cuvîntul Basarabia, sau sintagme precum frontul de est sau să vorbeşti despre eroism şi sacrificii şi tot ce s-a mai întîmplat. Eu am încercat în toate celelale scrieri ale mele să strecor cîte ceva din nostalgia aceea, dar de fiecare dată mi s-a spus: Taie cuvîntul Tighina, taie cuvîntul Chişinău, înlocuieşte-l cu Iaşi, cu… Dar vreau să vă spun că pînă la urmă, dacă nu ai acel curaj, acea putere de sacrificiu, de a plonja în miezul însuşi al durerii pe care au simţit-o părinţii mei şi toţi cei care au trecut prin drama respectivă, dacă nu poţi să faci acest lucru, nu reuşeşti să scrii despre refugiu şi despre Teroarea Istoriei. Mama nu mi-a spus decît 2-3 fraze despre refugiul cu trenul: Am călătorit aproape 2 săptămîni cu voi trei şi într-o gară era să-l pierd pe Mihăiţă… Doar atît mi-a spus mama. Or eu am scris nu mai puţin de 16 pagini despre această călătorie cu trenul.

M.D.: Fragmentul acesta al călătoriei cu trenul este tulburător, realmente tulburător, cînd descrieţi pierderea fratelui într-una din gările unde oprise garnitura cu care veneaţi. Deci tatăl rămăsese, iar dumneavoastră călătoreaţi cu mama şi cei doi fraţi ai dv.

I.L.: Da, călătoream în tren, cu cei doi fraţi şi cu mama care era însărcinată în şase luni şi care după cîteva luni l-a născut la Cireaşov pe următorul nostru frate.

M.D.: Haideţi să evocăm anii de şcoală şi de liceu. Aţi făcut liceul la Slatina.

I.L.: Şcoala primară în satul de adopţiune, cea secundară la şcoala Ionaşcu din Slatina şi liceul la Radu Greceanu, împreună cu alţi colegi care s-au făcut cunoscuţi după aceea.

M.D.: Să-i numim atunci!

I.L.: Caius Traian Dragomir, Anton Vătăşescu, Ion Andreiţă, iar Dumitru Tinu şi Cornel Turianu erau cu un an mai mici ca noi, într-un liceu ca acela unde se adunau elementele cele mai bune dintr-un întreg judeţ şi din împrejurimi, căci altul nici nu mai exista…

M.D.: Aici depistez o similitudine de destin cu Cezar Baltag, care tot aşa, s-a refugiat în judeţul Olt.

I.L.: Da, el s-a refugiat cu familia din Bucovina, este coleg de generaţie cu mine, numai că C.B. fiind un talent de excepţie a reuşit să se impună imediat ca poet; însă nici el nu a izbutit să vorbească în vreun fel despre drama familiei lui, despre Bucovina lui, despre părinţi – era fiul preotului Porfirie…

Va urma 

Fotografii...de ieri.