Scriitorul zilei: Romulus Vulpescu,, n. 5 aprilie 1933 - d. 18 septembrie 2012.  

 

Născut la Oradea, se mută cu familia la Bucureşti şi face liceul Gh. Şincai, apoi Facultatea de Filologie, promoţia 1955. Va fi secretar literar la un teatru, apoi îndeplineşte aceeaşi funcţie la Uniunea Scriitorilor, redactor la Manuscriptum, din 1970.

A debutat în 1954 cu poezii, iar în volum, cu Poezii, în 1965, după care, la intervale, i-au apărut alte volume de poezii, reeditări, dar şi proze, dar şi traduceri din literatura franceză: Francois Villon, Rabelais, Alfred Jarry, poezia Pleiadei, un autor tradus cu asiduitate fiind Charles d' Orleans. 

Personalitate plurimorfă, scriitor, filolog, editor, a avut totdeauna o prestaţie spectaculoasă, fiind propriul personaj, cu care a luat mereu faţa asistenţei; de un mare rafinament stilistic, cu o capacitate de invenţie neegalată, lingvist acribios, filolog de largă cuprindere, romanist, toate i se trag dintr-o iubire nesfârşită pentru carte, pentru universul scriptural. Nici un aspect al meseriei de scriitor nu i-a scăpat, dimpotrivă, a atins excelenţa în toate aceste domenii, stârnind entuziasmul şi admiraţia confraţilor români dar şi a francezilor, atunci când cărţi de-ale sale, de sine îngrijite şi traduse în franceză au apărut la Paris. Versiunile sale din marii francezi sunt bijuterii bibliofile. Notele de subsol dublează pagina, ele reprezintă tot ce se poate şti - şi ceva în plus - despre obiectul interesului traducătorului, om cu o curiozitate lingvistică insaţiabilă.

A pus umărul în modul cel mai eficient pentru revenirea în literatura postbelică a poetului pe atunci interzis Ion Barbu, mai întâi publicându-i traducerea din Shakespeare Richard al III-lea, apoi şi opera poetică Joc secund, ediţie anastatică, în condiţii grafice performante. Într-un tiraj ce a fost pe-atunci o mare îndrăzneală: 150.000 exemplare, dar care astăzi ni se pare fabulos, incredibil...

Poezii: Poezii, 1965; Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970; Arte & meserie, 1979; Armura noastră - cartea (30 de poezii scrise şi rostite de autor), disc, "Electrecord", 1986; Versuri (1948 - 1993), Colecţia Poeţi români contemporani, 1995; Vraiştea, 2004; Vechituri & novitale, Editura SemnE, 2005 (ediţia a doua, 2007).

Proză: Proză - Exerciţii de stil (proză şi teatru), 1967;Procesul Caragiale-Caion (teatru-document), 1973;Hîncu - ba! (două volume de polemici, de opinii şi de controverse: Zodia Cacealmalei si Praznicul puşlamalelor), 2002;

Citeşte mai mult: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-03-11/noile-ispravi-ale-lui-romulus-vulpescu.html

 http://www.romlit.ro/romulus_vulpescu_la_75_de_ani

http://ro.wikipedia.org/wiki/Romulus_Vulpescu

*

Nu am fost un apropiat al lui Romulus Vulpescu, asta este sigur, dar pe de altă parte îmi dau seama că ar fi suspect, chiar descalificant pentru un scriitor să pretindă că nu-l cunoaşte pe R.V., prezent în avanscena vieţii literare încă din anii 60. Îl vedeam la Uniunea Scriitorilor, mereu ocupat, mereu în discuţii aprinse sau confidenţiale. Uneori la restaurantul scriitorilor, cu vreunul dintre vicepreşedinţi, cu diretorul Fondului literar Traian Iancu. Respectul meu pentru autor mă ţinea la mare distanţă. Îi citisem cărţile, traducerile, ediţiile îngrijite cu inegalată pasiune pentru cuvântul cu măiestrie strunjit, pentru cartea ca obiect al maximei iubiri pentru Artă în general. De câteva ori a intrat la serile cenaclului Labiş, (fie că era în bune relaţii de moment cu Eugen Barbu, fie că se pregătea o reconciliere...), unde au poposit şi câteva păsări rare ale vieţii literare: Theodor Pâcă, Maia Belciu, Ben Corlaciu, Florin Pucă... Ba chiar a citit în două rânduri: poezii ce-mi păreau a la maniere de...şi apoi proze din Exerciţii de stil. Aceste ieşiri la scenă deschisă sunt rememorate în Himera literaturii,2007, la capitolul dedicat special mişcării de la Cenaclul Labiş. Prestaţiile de la restaurantul scriitorilor, unde descindeam în rol de observator sunt semnalate în Scene din viaţa literară, 2005. Am fost prezent şi la câteva lansări de carte ale poetului, traducătorului şi editorului. Un adevărat eveniment editorial a fost apariţia lui Ubu Roi, de Alfred Jarry. Numai Marcel Gafton mai reuşise cărţi la acest nivel, al excelenţei, la care scriitorul de rând nici măcar nu visa...

Apoi, după Evenimente, l-am scăpat din vedere, aflând că s-a raliat celor de la România Mare, pe care i-a şi reprezentat în Senat, în prima legislatură, 1990-1992. Nu toate alegerile de viaţă ale unei personalităţi sunt bune ca atare şi e preferabil să te întorci doar spre acele aspecte care l-au înălţat pe actant la cele mai ridicate cote ale omenescului. În cazul lui R.V., desigur, aceste mari patimi-iubiri se numesc: cartea, cuvântul, poezia...

Poezia zilei, Romulus Vulpescu  

În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare, 
Si nu bagam de seama ca, în loc, 
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac, 
Însingurati în doi, din lasitate, 
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu, 
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu, 
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare, 
Si nu bagam de seama ca, în loc, 
Ramîne un desert de disperare.

Poezia zilei: Tudor Cicu, n. 5 aprilie 1852

  

Vorbe întoarse 
(lui Ion Lazu)

 „De ce e dulce cântu-n cimitire?”
Spre tine, Hamlet – gândul vrea să-nşire
Ca şirul de mărgele inegale,
Din neîmplinirile vieţii sale
Un tâlc. Şi totu-i amăgire!

„Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul”
Şi-s singur ca Ofelia şi Timpul
Găsind un lunecuş spre moarte…
Ori teama de trezire ne desparte?
Un tâlc. Dar suflă, numai Vântul.

„Ci când în marmură-ai săpat cuvinte”
Ca Mama, care trece la morminte
Parc-ai întoarce ochii-n veşnicie
Trăind intens aceeaşi nostalgie;
Un tâlc. Şi, ruga ţi-e fiebinte.

„Un tâlc e-n asta, însă tace mâlc
Ca flinta atârnată la oblânc”
O, Doamne! Sunt bătrân – nu în uitare –
Că toate mi-au fost date, din născare
Să-ţi scormonesc în rană. Şi, adânc!

Alţi scriitori:

Fănuş Neagu, n. 1932

V. Fanache, n. 1934

George Arion, n. 1946

Ilarie Voronca, n.19 dec. 1903 - m. 5 aprilie 1946

Tudor Cicu, n. 5 aprilie 1952

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

(partea finală a interviului la Alfa  TV:)
I.L.: …iar peste 2-3 ani, revenind ca geolog în aceeaşi comună, am aflat despre o dramă care tocmai se întîmplase şi aceasta a devenit subiectul următorului meu roman, Capcana de piatră, în care Gh. Purcărescu figurează ca personaj.

M.D.: Da, ne-am aprins, dar timpul ne presează. Să ne concentrăm asupra lucrurilor pe care le scrieţi acum…

I.L.: Aştept să-mi apară la editura Albatros romanul Ruptura, scris acum 11 ani, deci lucrurile nu stau mai bine nici acum! E un mic roman de dragoste despre o întîmplare din vremea studenţiei... Am vrut să văd dacă se pot recupera într-un roman nişte amintiri fulgurante de acum 30 de ani. Între timp lucrez intens la un roman care se va intitula Sălbaticul şi care se întîmplă în lumea geologilor, a minerilor şi a sătenilor din zona Banatului, din Ocna de Fier-Dognecea-Bocşa.

M.D.: Interesant. Ei, acum daţi-mi voie să închid paranteza aşa cum am deschis-o, cu romanul Veneticii şi anume cu fragmentul din final, care are o semnificaţie deosebită în construcţia cărţii – este o preluare de ştafetă: aţi venit cu generaţia dumneavoastră din Basarabia, ajungeţi în Regat şi acum sunteţi…

I.L.: …sunt singurul supravieţuitor al acelui clan basarabean…

M.D.: …şi predaţi ştafeta fiului, în această secvenţă care este foarte scurtă şi pe care am să încerc să o citesc cît mai clar. Se cheamă Visul în oglindă:

“Murisem şi Adrei mă privea cu drag, neţinînd nicicum seama de faptul că eu nu mai eram în viaţă. Mă privea ca şi cum aş fi fost încă viu, ca şi cum nimic iremediabil nu s-ar fi întîmplat şi nici n-ar fi putut să se întîmple. Moartea nu avea nici o putere asupra noastră, asupra legăturii de dragoste dintre tată şi fiul său. Acea privire ataşată, dăruită, frenetică, totală – pe care i-o ştiu din copilărie, de la Bocşa Montană. SFÎRŞIT.”

Domnule Ion Lazu, vă mulţumesc încă odată pentru participare, discuţia a fost interesantă şi departe de a se epuiza. Doamnelor şi domnilor, a fost la această ediţie a Bucătăriei de carte prozatorul şi poetul Ion Lazu. Deşi de meserie geolog, deşi a purtat barbişon de cînd se ştie, nu a candidat şi nu va candida desigur niciodată la vreo demnitate înaltă în România. Demnitatea domniei sale este cea a obîrşiei basarabene şi aceea, mai importantă, a vocaţiei scrisului, împlinită şi în curs de împlinire. Pînă la următoarea ediţie a Bucătăriei de carte, vă spun la revedere şi toate cele bune!

Va urma

Fotografii de primăvară...