Scriitorul zilei: Ioanid Romanescu, n. 5 oct. 1937 - d. 20 mai 1996

               

       

Dintr-o familie de moldoveni din comuna Voineşti (numele la naştere Valentin Tudose), a făcut şcoala primară în satul natal, a urmat Şcoala normală Vasile Lupu din Iaşi, apoi, după întreruperi şi reluări, Filologia ieşeană, 1962-1968. Între timp şi după aceea, a fost profesor de ţară, inspector la Casa de creaţie Iaşi, metodist, corector la revista Ateneu, iar din 1972 până la pensionarea medicală, în 1981, redactor la Convorbiri literare.  Debutase cu poezii în Iaşul literar, 1961, iar în volum cu Singurătatea în doi, colecţia Luceafărul, 1966. A publicat cu destulă consecvenţă aproape 20 volume de poezii, printre care câteva antologii de autor. A tradus în colaborare din poezia greacă contemporană: Odele mării Egee, 1990. A obţinut Premiul Academiei în 1986 şi Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova.

Un poet în linia lui Nicolae Labiş (dar de fapt un poet eminescian, terorizat de ideea că nu scrii decât când simţi "că pe cap îţi cade cerul", că trebuie găsit "cuvântul ce exprimă adevărul", lucru ce se pare că a scăpat exegeţilor), aspect ce s-a estompat în timp, ca de altfel şi influenţele din Esenin şi din Blaga. Dintru început pătruns de convingerea că este un reprezentant nesofisticat, de obârşie rurală, al naţiunii şi anume unul predestinat Cuvântului, a scris o poezie frustă, lipsită de flori stilistice, într-o strădanie obstinată de a pătrunde în misterele lumii lăuntrice, în ceea ce poezia are esenţial, de sorginte divină. A căutat "cântecul ce sacralizează" totul. A exclus din preocupările sale fleacurile, artificiile, mistificările de orice fel. Din aproape în aproape, prin decantări şi esenţializare, poezia sa s-a eliberat de anecdotic, de aspectele frustrante, brutale ale vieţii de fiecare zi, concentrându-se cu o anume modestie încrâncenată pe menirea celui care trebuie să mărturisească despre experienţa umană în general. Până la un punct, poeziile sale sunt "confesiuni crude şi insolite". Sensibil la forţa cuvântului inspirat (de unde şi titluri precum Presiunea luminii, Energia visului, Dilatarea timpului...), mai degrabă decât la frumuseţea cuvântului, a ajuns astfel la ideea ofrică, a "poetului orb",  eliberat de context, fascinat de misterele firii umane, ale cosmosului, de sensul prim al tuturor devenirilor.

***

L-am cunoscut pe Ioanid Romanescu în anii cât a fost corector la Ateneu, din Bacău.  Eu lucrând în zona premontană a Carpaţilor, veneam la Bacău cu autobuzul, din celălalt capăt al judeţului, pentru cumpărăturile necesare supravieţuirii şi, în unele cazuri, treceam pe la Ateneu, pentru a lăsa poezii. O echipă redacţională cu deosebire tânără, condusă de Radu Cârneci, căruia îi apăruseră câteva volume de versuri. Abia după debutul meu în revistă 1964 au venit debuturile în volum ale lui Bălăiţă, Genaru, Sergiu Adam, apoi şi cel al lui Ioanid Romanescu, în 1966. O dată, în redacţie fiind, l-am auzit că vrea să meargă la tipografie, am profitat de ocazie să plecăm împreună. De ce îl însoţeam la tipografie nu mai ştiu. Poate pentru că în numărul ce stătea să apară voi fi avut şi eu un grupaj de poezii? Nu am idee, o explicaţie trebuie să fi fost, nicidecum prieteşugul meu cu poetul, căci nu a fost vorba de aşa ceva. Pe atunci era căsătorit cu Liana Cupşa, graficiană ce se lansa cu oarecare succes, ea îi făcuse ilustraţia la placheta apărută în faimoasa /râvnita de toţi colecţie Luceafărul. Pentru mine, conformist nevoie mare pe-atunci şi încă multă vreme după aceea, titlul: Singurătatea în doi nu mi s-a părut neapărat reverenţios faţă de soţia sa. Pe drumul spre tipografie, către marginea urbei, acest tânăr cam mărunt, foarte slab, aţos, ochelarist, cu ridurile adânci ale suferindului de ulcer, foarte modest îmbrăcat, care fuma ţigară de la ţigară, trăgând fumul cu nesaţ, neîntrebându-mă nimic despre mine, mi-a povestit numai despre relaţia lui pătimaşă cu poezia. Se trezea noaptea, cu gândul la nişte versuri, pe întuneric şi le nota direct pe peretele de lângă pat. Mi se arăta fascinat de aventura pe care o trăia, singura importantă în viaţă. Aşa se pare că a rămas, pe parcursul celor 59 de ani. Iar cu privire la poezia mea, avea să-mi spună mai târziu, că nu-mi cade cerul în cap, ceva de acest gen. Ar fi sugerat să dramatizez totul, ceea ce nu-mi stă în fire... Poezia sau nimic, asta era viaţa lui Ioanid Romanescu.

Opera literară:   Singurătatea în doi, prefaţă de Otilia Cazimir,  1966; Presiunea luminii, 1968;  Aberaţii cromatice, 1969;  Poeme, 1971;  Favoare, 1972; Baia de nori,  1973; Poet al uriaşilor,  1973;  Lavă,  1974; Paradisul, 1975; Energia visului, 1977; Trandafirul sălbatic, 1978; Nordul obiectelor, prefaţă de Marian Popa, 1979; Accente, 1981; Magie, 1982; Demonul, postfaţă de Marian Popa, 1982; Flamingo, 1984; A doua zi, prefaţă de Laurenţiu Ulici, 1985; Orpheus, 1986; Zamolxis, 1988; Şcoala de poezie, 1989;  Morena, 1991; Dilatarea timpului, 1991; Urania, 1992; Dilatarea timpului, prefaţă de Costin Tuchilă,  1993; Mississippi, 1993; Noul Adam, 1994; Paradisul,  postfaţă de Ioan Holban,1996; Lovitura de maestru,1997.

Traduceri:  Odele Mării Egee. Poeţi greci contemporani,  1990 (în colaborare cu Andreas Rados).

Citiţi mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioanid_Romanescu

www.crispedia.ro/Ioanid_Romanescu 

http://agonia.ro/index.php/author/0020269/index.html  

http://scoalaromanesti.wordpress.com/2010/11/15/ioanid-romanescu/ 

Poezia zilei, Ioanid Romanescu

Singurătatea în doi

Trăiesc pe spinarea mea sar din mine

am casă la aeroport

beau aer mănânc aer sunt singur ocolit

ca stâlpii cu emblema cap de mort

nevastă-mea viaţa îşi scutură de mine covoarele

a devenit obişnuinţă, cu ochi pe jumătate

închişi călătoresc prin mine clătinat

compartiment cu păsări mari electrizate

doarme pământul cu genunchii la gură

sub trista subţire cămaşă de brumă

beau aer mănânc aer sunt singur ocolit

paznicul lumii la recolta postumă 

Trăiască poezia şi marii visători!

Al dracului am fost, cu patimă în toate

-viaţa mea a curs întâmplătoare-

atâtea drumuri am avut în faţă

dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată

n-am calculat nimic - şi nu e bine-

ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă

nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa

le văd cum singure îşi taie

o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi

ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte o străină

îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-

şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:

trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă

prieteni de oriunde - aveam ce să le spun-

adesea la petreceri trompeta mea de aur

ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,

copii mă porecleau în gura mare -

astfel treceam: nepăsător, aiurea

spre steaua mea bizar strălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi-

nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,

mersul mi-a devenit ca al felinelor

ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,

dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-

mai bine, deci, să ard până la capăt

decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,

greşind fundamental de-atâtea ori

-şi totuşi printre fericiţi mă număr-

trăiască poezia şi marii visători! 

Bătrânii

După-amiază - au adormit bătrânii

în parcuri pe bănci,

vântul le mai fumează ţigările

vântul le mai citeşte ziarele

ce să facă ei după-amiaza

în casele fiilor? au plecat

să nu-şi târască papucii prin holuri

să nu incomodeze

până la apusul soarelui

sunt locuri în parcuri - băncile

nu seamănă cu paturile pliante din bucătării

însă bătrânii dorm

nu zgomotul ci liniştea-i trezeşte

spre seară

cu gesturi elegante îşi scutură pălăriile

- oricare anotimp ar fi

peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -

şi pornesc mulţumiţi că din viaţa lor inutilă

au mai dăruit lumii câteva ore de linişte

pentru cine ştie ce vor anunţa mâine ziarele 

Alţi scriitori:

Zaharia Stancu, n. 1902

Ernest Verzea, n. 5 octombrie 1917 - d. 29 septembrie 2003.

I. D. Bălan, n. 1929

Doina Uricariu, n. 1950

D. Stăniloae, n. 16 nov. 1903 - m. 1993



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2003

18 aprilie. Ieri seară frumoasă emisiune la R.R.Cultural: Amintiri cu şi despre scriitori, partea I-a. Eu și Pan Izverna despre Mircea Ciobanu, Tudor George și alții. Lidia impresionată. Partea a doua, peste două săptămîni.

Azi dimineaţă, frig, se face a ploaie. Merg la of. poştal să-mi ridic pensia; cîţiva amărîţi în faţa mea, iar după mine o bătrînă boccie rău, cu aspect de lumpen, cîrîind – o voce îngrozitoare, cavernoasă, de rău augur - cum nu am auzit decît de două-trei ori în viaţa mea. Aşteaptă bani de la Uniunea Scriitorilor, pe numele Mariana C.  Mandatul nu sosise. Nici o privire spre mine, deci nu m-a cunoscut, iar eu a trebuit să mă uit cu uimire-consternare-groază la fosta poetesă venită la cenaclul Labiş: o domnişoară suplă, înaltă, blondă cu plete lungi, chip luminos, ochi albaştri: Nu am pierdut ocazia să schimb cu ea cîteva fraze pe holul de la Sala oglinzilor, după ce se produsese în cenaclu. I-a apărut un volum sau două de poezii, apoi…nu mai ştiu nimic. Acel chip nu mi s-a şters din amintire. Ce i-ar mai fi trebuit unei asemenea domnişoare de zile mari? Probabil dramul de noroc pe care se vede că nu l-a avut. Alcoolism? Depravare? O dramă pasională? Degradare psihică galopantă? Mai sugur asta… Te cutremuri… Să o fi abordat? Să-i spun… să aflu… ce? A plecat ca din puşcă: încă înaltă, ciolănoasă, într-un paltonaş albastru, puţin cocoşată. Probabil cu doi-trei ani mai tînără decît mine. De ce, Doamne?

Și mă mai gândeam: S-a murit în toate chipurile posibile şi imposibile, imaginabile şi inimaginabile: copil, tînăr, uitat de vreme, în chinuri, în linişte, în somn, în vis, în zăpadă, la fundul lacului, căzând în râpă, dezechilibrat de rucksac, în pustie sau în hugeacul pădurii, în adîncul peşterii, străpuns de glonţ, asfixiat, cu ştreangul de gît, electrocutat, făcînd amor dezlănţuit. S-a murit cu curaj, cu laşitate, calm sau protestînd sau plîngînd în hohote. Înţelegând, neînţelegând; acceptând, neacceptând nici pînă la urma urmei... Cum să mori? Ce să-ţi dovedeşti, odată pentru totdeauna? Ce să le dovedeşti celor din jur? Cine are nevoie să-i arăţi cum ai înţeles să-ţi închei viaţa, cu demnitate, cu artă… Ce mai contează şi la ce-ţi mai foloseşte un lucru pe care nu-l mai poţi nicicum folosi, după?

 Va urma

Fotografii...de toamnă

Adăugaţi o legendă