9 octambrie: Emil Manu, n. 9 oct. 1922 - d. 19 sept. 2005

                                 

Mehedinţean din comuna Tâmna, sat Manu - de unde a împrumutat pseudonimul (nume de familie Cârciumărescu), fiul unor ţărani, a făcut şcoala primară în satul natal, 1929-1934, apoi liceul Traian, la Turnu Severin, cu bacalaureatul în 1942, mergând la Bucureşti unde s-a înscris la Filologie dar şi la Drept, cu licenţa în 1946. Pe vremea războiului, urmează Şcoala de Ofiţeri de rezervă Arad, 1944-1945. Ca elev militar a luat parte la luptele cu unităţile germane, din împrejurimile Aradului, imediat după întoarcerea armelor.  (După "Evenimente", ca veteran de război, avea gradul de maior.). Va fi profesor la Baia de Aramă, 1947-1954, chemat din 1955 la Societatea de Ştiinţe Filologice din Bucureşti.

În toamna lui 1958 este arestat şi învinuit de "subminarea ordinei de stat". În fapt, nu făcuse decât gestul prietenesc de a-l găzdui pe fostul coleg de studenţie Ion Caraion, la ieşirea acestuia din închisoare; după cum ştim, şi Ion Caraion a fost închis din nou, condamnat la moarte etc., eliberat abia în 1964...Întemniţat la Jilava, apoi la Peninsula. Eliberat în 1962, Emil Manu lucrează 2 ani pe un şantier de construcţii, în 1964 devine redactor la Editura Muzicală, iar din 1967 va fi cercetător la Institutul G. Călinescu, unde lucrează până la pensionarea din1982. Îşi trecuse doctoratul în 1973, cu Ion Minulescu şi conştiinţa simbolistă românească.

Poet, eseist, prozator, critic şi istoric literar şi muzical, îngrijitor de ediţii, traducător, memorialist, autor de jurnale de călătorie, debutase cu poezii şi eseuri în Lumea, revista lui Călinescu, dusă în spate de infatigabilul Ion Caraion. Debutul său editorial a fost amânat până în 1968 şi a fost în domeniul criticii literare, cu Prolegomene argheziene, căci revenirea la poezie era inoportună în acele vremuri. Unul dintre cazurile grăitoare de supravieţuire a intelectualului român sub dictatura comunistă: a debutat editorial abia la 47 de ani. A scris despre generaţia războiului, despre Ion Caraion, Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu; a evocat cafeneaua literară şi actanţii ei de până la instaurarea comunismului. În anii 90, când lucram la Editura Vinea, i-am scos câteva cărţi de memorialistică, o antologie din poezia proprie.  Din păcate, bolnav fiind, nu l-am cunoscut personal. Când îl căuta la telefon pe N. Ţone, îi auzeam vocea obosită-pierită, de octogenar cumsecade, stilat, de-o urbanitate benefică. Drept care, n-am insistat să merg şi eu la întâlnirile celor doi. Dar l-am citit. Dar i-am pus o placă memorială. Şi atrag atenţia în mod special asupra volumului apărut în anul 2000 la Curtea Veche: Generaţia războiului, în care analizează operele unor poeţi precum Caraion, Geo Dumitrescu, Ben Corlaciu, Tudor George. Iordan Chimet, ale unor prozatori precum Preda, Barbu, Ţoiu, Chihaia, Fulga, Tărchilă, Dinu Pillat, M. Sârbulescu, ale scriitorilor din Cercul literar, ale unei falange de mari critici literari: Al. Piru, Adrian Marino, Ov. Crohmălniceanu, Paul Georgescu etc.

Opera literară: Poezie: Incunabule, 1969; Ceremonia faianţelor, 1971; Ora magnoliilor, 1975; Ultima corabie cu pânză,  1976; Vesperalia,  1980; Ora reveriilor, 1989; Utopia nopţii,  1998; Vesperalia, 1999; 133 de poezii, 1999. Proză: Mica eroica,  1970; Poezie si istorie la 1848 -1974; Roza vânturilor, - jurnal de călătorie -, 1979; Poveştile de la ora şapte,  1983; Spaţiu etern, - jurnal de călătorie -,1985; Infernurile noastre (jurnal de detenţie),  1995; Galaxia Eros, roman, 1997. Critică şi istorie literară: Traian Demetrescu, monografie,  1955; Prolegomene argheziene, 1968; Reviste româneşti de poezie, 1972; Sinteze şi antisinteze literare, 1975;Arghezi, contemporanul nostru, 1977; Eseu despre generaţia războiului,  1978; Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc,  1981; Sensuri moderne şi contemporane,  1982; Dimitrie Stelaru, monografie,  1984;Viaţa lui Marin Preda -; Cafeneaua literară, 1997.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Manu

http://www.curteaveche.ro/Generatia_literara_a_razboiului-3-56

http://angelabaciu.blogspot.ro/2011/10/angela-baciu-in-dialog-cu-emil-manu-in.html

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Interviu%20cu%20Emil%20Manu%202%20de%20Angela%20Baciu%20Moise.htm

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/emil-manu-un-model-de-dan-tarchila-10102587

Poezia zilei, Emil Manu

Elegie

Voi uita, într-o zi, şi mâinile cu care am scris,
Cu care ţi-am mângâiat pielea bronzată şi fustele,
Voi uita cărţile în care-am plâns,
Voi uita mările lumii şi pustele.

În ochii mei s-au adunat atâtea imagini
Ale unor plecări fără sensuri,
Visând mereu o lume nouă-n care
Gândurile mele orfane
Să devină stele polare.

Cântecul meu se îneacă în sugative şi coji,
Tu mă aştepţi cu cei mai frumoşi sâni,
Iar eu nu mai pot să-mi adun inima mea cea adevărată,

Tocmită servitoare la atâţia stăpâni!  

Am atâtea proiecte de catedrale

Dacă s-ar desfiinţa mansardele,

Am rămâne fără casă, boema mea;

Nouă nu ne stă bine în apartamente cuminţi,

Cu fotolii care au biografie şi stil,

Cu ceasornice vechi,

Care bat orele consecvent şi solemn.

Romantismul meu mobilează camera cu idei

Sau poate numai cu iluzii.

Ce bine doarme inima mea într-o metaforă esenţială,

Confortabilă ca o canapea veneţiană!

Taci!

Calcă numai în vârful picioarelor,

Să nu se spargă nimic!

Suntem numai noi,

Pentru că singurătatea a plecat în oraş!

Şi am atâtea proiecte de catedrale! 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale 

3 august 07. Aseară vorbesc cu dna Manu, aflu datele şi compun textul pentru placă. În acest bloc au stat doar în ultimii 7 ani, înainte locuiseră pe Oslo, dar cu retrocedările...

Peste noapte mă visez cu pietrarul, mergând spre una dintre carierele lor şi anunţându-l că am mai întocmit o listă de 21 texte.

Lumina unui dreptunghi de marmoră să perpetueze numele unei minţi care a gândit frumosul, arta, adevărul...

9 oct. 07. Pentru dezvelirea plăcii memoriale Emil Manu. Plec mai devreme, ies la Victoriei şi fac drumul prin Parcul Jianu. Întunecat ca după ploaie, bănci cu apă pe ele, mă învârt puţin, nevoind să trec pe la Curtea Veche, nici să ajung prea devreme la Manu. Şi brusc îmi vine ideea să văd ce e cu casa Petre Pandrea, din vecinătate. (...) ...dar a trebuit să-mi iau seama şi să o zbughesc spre întâlnirea de la Emil Manu. Să nu uit cum se fofila tot timpul soţia lui Zaharescu, trăgând cu ochiul şi cu urechea de la bucătărie, de pe hol etc; îmi era clar că avrigeanca e tot timpul stresată de soţul ei autoritar, discreţionar, care nu-i dă nicio şansă, din al cărui cuvânt nu cutează să iasă vreodată, probabil fost ofiţer sau securist.

Întind la maxim pasul, ajung la fără 10, în colţul Pieţei era Dan Tărchilă cu soţia şi Teodor Vârgolici, Gh. Istrate. Trecem strada, în curând mai apar şi alţi confraţi, coboară dna Manu şi nepoatele, fiul medic, dezvelim placa, spun câteva cuvinte despre ampla acţiune a Uniunii noastre, numesc pe alţi scriitori din acest cartier: Naum, Biberi, Papadima, Gafton, Nisipeanu, Albala, dau cuvântul unui domn Valeriu Stoleru, a pregătit un text. Noi adunaţi în cerc pe trotuar, vreo zece-cincisprezece persoane, sub placa memorială. Cam vânt. Eu pozez, fiul filmează, apare şi Pan Izverna, la urmă facem încă două poze de grup şi urcăm sus la etajul VI, ei cu liftul, eu şi încă un domn pe scări, tinereşte. Un apartament foarte dichisit, cu balconul chiar spre piaţă, privelişte animată; modificări la bucătărie şi la camera de zi. Camera de lucru a lui Emil Manu fiind cea cu balconul spre piaţă. Tablouri, bibliotecă serioasă, teancuri cu ultimele cărţi ale scriitorului, să ne luăm dacă nu le avem deja. Cuvântare Dan Tărchilă, apoi Pan Izverna, Th. Vârgolici şi un prieten din copilărie, coleg de liceu, mehedinţean, pesemne venit de la Severin cu această ocazie... Apoi trecem în sufragerie pentru festin, se lungeşte aproape o oră. Vorbim de complotul anti-Eminescu, contestat de Izverna, cu argumente medicale. D.T. menţionează că Eminescu a fost curtat de masoni. Sunt mai multe ordine masonice, ne spune, cu programe diferite, toate însă pe profil evreiesc, anticreştin. Eu însumi ştiu că Eminescu a fost spionat de agenţii austroungari, temători de mişcarea românească pentru Transilvania. D.T. spune că de curând lui i-au propus directoratul la Odeon, însă să facă ei repertoriul. A refuzat.

Mă plânsesem celor veniţi la dezvelirea păcii Emil Manu de dificultăţile întâmpinate cu pusul plăcilor, de şicanele ce mi se fac de colocatarii obstrucţionişti, resentimentari. Le spun, încă sub reaua impresie a discuţiei  cu Zaharescu: aceşti oameni ai muncii, băgaţi de regimul comunist în locul unor mari intelectuali aruncaţi în stradă sau direct în închisori, precum Pandrea,  profitori ai regimului roşu, dacă nu şi zeloşi activişti ai comunismului, au profitat încă o dată, la revoluţie, li s-a dat dreptul să cumpere pe sume derizorii apartamentele respective, vilele, acum sunt stăpâni de drept, cu titluri de proprietate şi se opun cu îndârjire când e vorba de fixarea unor plăci memoriale, dar totodată nu se sfiesc să se plângă şi să cârtească împotriva regimului democrat actual, care le-a dat o asemenea pleaşcă...

Pan Izverna se arată interesat de acţiunea mea. Fusese şi la dezvelirea plăcii memoriale a lui Horia Gane. A rostit şi acolo o scurtă cuvântare. Aflând ce-am întâmpinat chiar înainte de a veni la Manu, îmi spune că după închisoare Petre Pandrea a stat în Sandu Aldea, îmi poate arăta casa, unde l-a vizitat pe scriitor. Coleg de medicină cu fiul acestuia, Andrei P., prieten cu fiica Sonia. Păi da, acest vechi al meu prieten, poetul Pan Izverna, el este mereu solidar cu scriitorimea, nu numai ca medic (neplătit!) al breslei, ci şi ca implicare umană. El ştie bine că printre semeni, noi scriitorii suntem nişte intruşi. Un intrus  D. Alexandru, alt intrus  Radu Albala, alt intrus  Petre Pandrea, musai să fie aruncaţi în stradă. Lor fericiţii colocatari nu vor să le mai ştie nici de nume...

Azi reiau legătura cu Zaharescu şi mi se pare mai îmblânzit, dar tot mă întreabă: sunteţi vreo rudă de-a lui Petre Pandrea? Nicio rudă, dle, nici cu el şi nici cu vreun altul dintre cei 150 scriitori de pe listă. Se fofilează: Nu l-a prins la telefon pe colocatar.

Azi-noapte citesc Infernurile noastre de Emil Manu, scoasă la Crater în 1993, o carte foarte bine scrisă, care ar fi meritat să fie tradusă în franceză, în engleză. E.M. e de partea lui Caraion, a lui Goma, a lui Nedelcovici, despre care aflu că e chemat la ordine de USR pentru a-l fi demascat pe R.F.A. Lidia: De ce îi fac asta? Eu: Probabil pentru că noua conducere, după ce s-a delimitat de Uricaru, dovedit ca informator, vrea să aplaneze acuzele că printre scriitori au fost alte multe cozi de topor.

I-am scris mail lui S.T. să-mi trimită adresa lui Dan Grigore şi a Cellei Delavrancea.

12 oct. 07. Din Emil Manu: un fost coleg de facultate, incapabil, i-a devenit director la liceu şi a început să-l persecute, îi dădea calificative rele, îl reclama la minister că bea, că face orgii, că ia bani, violează. Apoi, la Institut, un Victor K. îl trage de limbă, apoi îl toarnă, umflând vinile lui E. M. Torturat, făcut să vomeze ca să se constate dacă a înghiţit hârtii; i se bagă în celulă trei falşi deţinuţi, care să-l tragă de limbă – tot arsenalul stalinist bine asimilat de satrapii români, adus la perfecţiune. Ce mă impresionează: la 27-28 de ani E. M. era deja un intelectual de rasă, ştia 3-4 limbi străine, avea cultură literară, muzicală, artistică. Nu a mai publicat nimic până în 69-70, iar debutul l-a avut la 46-47 de ani. Tot de la E. M. am obţinut Jurnalul, 2 Caraion, care totuşi reuşea să-şi scrie poeziile la Canal, pe hârtie de sac şi să le scoată din puşcărie. Nebun, disperat. Ca apoi să-şi încondeieze colegii-adversarii de breaslă. Au reuşit să-l facă diavol.

Comentăm  Al doilea mesager de B. Nedelcovici. În final, scriitorul care rezistase, cedează, devine scribul Guvernatorului, cere ajutor pentru iubită şi fiul adoptiv – dar acesta, care îi citise biblioteca şi-i devenise cirac, refuză să colaboreze, el va duce mai departe credinţa în valorile culturii – al doilea mesager.

Vreme f. rece, închisă, să aşteptăm zile mai senine şi să folosim foile de parcurs pentru excursii de o zi. Termin  Infernurile  lui E M., compozite. Frig, vânt, ploaie.

Alţi scriitori:

Al. Papiu Ilarian, n. 1827

Basil Munteanu, n. 1897 -  d. 1 iulie 1972 

Valentin Deşliu, n. 1927



Primesc de la scriitorarea prietenă Mariana Petrescu aceste note de lectură la romanul meu Veneticii: 

Mariana Petrescu: Veneticii, un monument al romanului românesc actual

S-ar putea spune că geologul latent din scriitorul Ion Lazu (care dusese la capăt cu onor o frumoasă carieră de 40 de ani ca geolog-prospector) a redescoperit pentru uz personal un filon literar prețios, cumva ieșit din atenția condeierilor nostri milenariști -, acela al romanului realist românesc traditional -, o vână puternică, robustă care ține de rădăcinile ființei noastre spirituale venind dinspre Agârbiceanu, Rebreanu, Dan Pavel și alții.

Romanul Veneticii de Ion Lazu este un adevărat monument de literatură clasică, durabilă, care impresionează cititorul prin forța artei narative, prin construcția romanescă, prin personajele cu biografii viabile dar și prin sondajele psihologice în care recunoaștem trăiri general umane.

Te apropii cu greu de acest roman voluminos, de cca 500 pagini (ajuns la a treia ediție), dar lectura te prinde și de la o pagină la alta îți descoperă o lume pe care o crezuseși definitiv pierdută, lăsată în urmă de o istorie  în derulare implacabilă, căreia se îndârjește să-i facă față o umanitate de o mare bogăție sufletească, vădind un elan al trăirii captivant. (Nota Bene: este vorba de oameni simpli, de la țară, iar nicidecum despre inși sofisticați, care la fiecare pas filosofează etc.)

Fiind vorba de Basarabia ”pierdută”, cu strângere de inimă te aștepți la o poveste nostalgică, sentimentaloid-lacrimogenă, dar ai surpriza să descoperi un roman polifonic, o relatare a evenimentelor istorice cu o mare doză de dramatism, animate de personaje cu nebănuite resurse sufletești, în stare să-și ia viața în piept și să și-o asume.

Veneticii nu-și plâng soarta precum niște finițe bicisnice, dimpotrivă!, obligați să-și părăsească meleagurile natale și agoniseala de o viață, ei pornesc la drum și acolo unde ajung iau hotărâți totul de la capăt, dovedindu-și destoinicia, ilustrând  prin fapte de zi cu zi dictonul din vechime ”omul sfințește locul”.  Încrederea în forța lor închinată binelui absolut, valențele umane puse la lucru cu bună-credință, în pofida vitregiilor vremii de după război, dau un suflu de optimism întregului roman și induc cititorului o perceptive pozitivă asupra vieții.

De o mare valoare artistică, romanul are și o incontestabilă relevanță socială, istorică și documentar-etnografică. Obiceiurile, tradițiile, datinile, amănuntele trudei din gospodăria țărănească, îl readuc pe cititor în atingere cu trecutul său existential în care se recunoaște și se înțelege mai bine.

Personajele acestui  roman (ce se desfășoară pe aproape o sută de ani, în Basarabia și în Oltenia): mama Vera, tatăl Grigore, Bunicul Timotei, unchiul Mihail - fratele Verei, fost ofițer, mătușa Dona - sora lui Grigore - , pe cât de asemănătoare, ca într-o familie și totuși foarte diferite, cu finețe individualizate caracterologic, intră pe merit în galeria  personajelor memorabile, pline de energie, de temperament, demne de a deveni modele existențiale.

Este rar ca un roman să întrunească unanim aprecierile cititorilor, dar aceasta se întâmplă cu romanul Veneticii de Ion Lazu, autor pe care îl felicităm.

Mariana Petrescu

Ion Lazu - O pagină de jurnal 2003

6 mai.  Miercuri, vară în plin, direct dintr-o iarnă care s-a prelungit pînă în aprilie. Căldurile mari vor fi avut partea lor de contribuţie la clacarea unor cardiaci precum George Ţărnea, Al. Pintescu şi C. Piliuţă, toţi trei decedaţi la sfîrşitul săptămînii trecute.  G. Ţ., cu operaţie grea pe cord deschis, acum un an, ne vedem pe la Romană, el cam prea gras, îi spun să slăbească. Îi spusese şi Lidia, cu altă ocazie. La expoziţia religioasă Vîlcea nu-l mai cicălesc, era şi foarte prins cu Valer Dorneanu şi alţi potentaţi. Pintescu, plesnea de gras.

Am făcut Paştele acasă. Telefon lui Gelu şi Georgetei, Ţucăi şi încă la cîţiva; iar prietenii noştri nu se înghesuie cu telefoanele. Plecaţi în vacanţa de zece zile? Sau prea săraci ca să dea un biet telefon? Ne sălbăticim, devenim tot mai meschini…

Dumineca Tomii, după amiază la Ziua, să tai din textul Cum am devenit scriitor, amicul Marian Drăghici dă dovadă de multă răbdare. Apare Agopian la etaj, stă cam cu spatele, îi spun Hristos a înviat! El, parcă de pe altă lume, şopteşte: Taie, taie, Lazule! Nu că-mi va fi văzut articolul, dar aşa se pune problema la ei. În fine, încape mai mult chiar decît tăiasem.

 A doua zi. Lidia impresionată cu adevărat de textul meu. Iar aseară Ţone şi Geta, impresionaţi chiar foarte tare, el mă felicită de mai multe ori, “pentru tot ce-ai scris acolo!” zice: Ai ieşit la bătaie. Ce fel?, îl întreb La 6 luni de la apariţie, cartea mea nu se află în librării, ar trebui să fie în multe vitrine, să fie văzută, chiar dacă nu neapărat cumpărată.  Geta zice: Să-i dăm de lucru dlui L., ca să nu aibă timp să scrie aşa de mult! Eu: Prea tîrziu, deja am la voi Vreme închisă, deci peste o mie de pagini! Le dusesem ultima corectură la Dimov, care spre sfîrşit mă excedase, credeam că mi se apleacă. Aceeaşi maşinărie, aceeaşi materie, aceeaşi tehnică, cam multă epică, zice Lidia, căreia îi citesc un poem de-al lui D. Din prudenţă nu i-am mai citit – cu cît citeşti mai mult, cu atît apar redundanţele. Aseară, foarte interesant interviu al Eugeniei Vodă cu Valeriu Anania.

 Va urma


Fotografii de sezon...