joi, 23 octombrie 2014

Scriitorul zilei: Aurel P. Bănuţ, n. 23 oct. 1881- d. 28 iulie 1970

Fiu de ţărani din Rupea-Braşov, face şcoala primară în satul natal, liceul început la Făgăraş îl termină la Blaj. Se înscrie la Drept în Cluj şi continuă la Budapesta, unde va desfăşura o intensă activitate culturală, inclusiv la revista Luceafărul, pe care la plecare i-o trece lui Octavian Goga. Între 1905-1908 urmează Conservatorul de Artă teatrală din Bucureşti. Va deveni directorul unei societăţi care instruia artişti amatori, 1908-1914. În timpul războiului, dezertează din armata imperială şi se înrolează voluntar în armata română, din nou un fervent militant pentru activităţi culturale, în primul rând teatrale. Publicist, autor de proze satirice şi de piese de teatru, a cultivat umorul enorm, comedia de limbaj, satira, scontând pe diferenţa dintre ce se spune şi ce se face, tipic balcanică, cum se observă şi din titlurile cărţilor sale; supranumit printr-o exagerare "un Caragiale al Ardealului".

Opera literară:   Achim „Filăru". Despre lume şi oameni, Braşov, 1913;  Elocvinţa frackelui Ladislau. Cartea părintelui Reteveiu, Sibiu, 1923; Lămurirea ucenicilor. Raportul docintelui ambulant  în penziunea Ierofteiu Cucu despre activitatea Comitetului teatral din Ardeal şi în jur, Sighişoara, 1924; Eroii din „Hinterland", Sighişoara, 1925; Gheorghe Cârţan, Sibiu, 1927; Tempi passati, Bucureşti, 1931; Oameni de ispravă, Sibiu, 1939; George Dima, Bucureşti, 1955; Tempi passati. Evocări, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965; Scrieri, îngrijită şi prefaţă de Petronela Negoşanu, Bucureşti, 1974.


Poezia zilei: Ioan Viştea
                                   O sută de ani mai târziu                               
                                                                       lui DAD, la o aniversa
                                 Strada suia pe scripeţi la cer împreună cu plopii.
                                 Îi ştiam fără soţ, eram sigur de asta. Totuşi,
                                 în aşteptarea ta care întârziai cam de-un secol la întâlnire,
                                 m-am apucat să-i înnumăr. O dată, de două, de nouă ori. Hopa,
                                 plopii nu-mi ieşeau la socoteală şi pace!
                                 De fiecare dată se încăpăţânau să rămână cu soţ.
                                 Nu se poate!,îmi ziceam. Să se fi strecurat o erată în peisaj, în biografie?
                                 Fluieram a pagubă pentru că din oricare capăt al străzii înnumăram,
                                 lumânările plopilor scuturau din coroane numai cifre rotunde, cu soţ.
                                 Şi doar era strada ta, nu-ncăpea îndoială, dar schimbată cu totul.
                                 Numai pietrele caldarâmului rămăseseră aceleaşi,
                                 şi plopii, plopii care mă trădau fără remuşcări, fără jenă
                                 de parcă aţi fi fost fraţi de cruce…
                                 Era un cartier vesel. Muncitoresc şi drăguţ. Cu pomi văruiţi proaspăt.
                                 Cu muşcate în cutii de conserve, câini răi în spărturile gardurilor.
                                 Cu pisici costelive în streşini, cu  macaturi aerisite pe sârmă.
                                 Prin respiraţia toamnei auzeam voci, auzeam muzici.
                                 Muzici, marşuri înălţătoare, fanfare, asurzitoare alămuri.
                                  Un copil recita cu fereastra deschisă o poezie tâmpită:                                                     
                                  “Dă-mi tăticule şi mie mie
                                   O lopată şi-o mistrie
                                   Cu mâînuţele-astea două
                                   Să clădesc o ţară nouă!”
                                 Altul striga cât îl ţinea gura de tare: “Înainte! Înainte!
                                 Pâna la victoria finală! Tot înainte!”, dar unde înainte, am vrut să întreb,
                                 căci toate drumurile ricoşau de curbura Carpaţilor,
                                 dar care victorie căci tocmai biruisem la Plevna...                                          
                                 Priveam în lungul străzii – nici urmă de tine.
                                 Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, nu apăreai de niciunde, dragostea mea.
                                 Ai fi putut să auzi vocea zdrahoanei de după gard:
                                 “Măi, vedeţi că e unul dubios în drum. Săracul,
                                 pesemne c-a rătăcit busola, minţile, veacul
                                 pe strada noastră roş-galben-albastră!”        
                                 Ai fi văzut clipa când mi-a trântit poarta în nas
                                 şi-am tresărit speriat,  m-am ridicat în capul oaselor lac de sudoare,
            treaz, năuc şi confuz, o sută de ani mai târziu 



Ion Lazu - O pagină de jurnal 2003
7 iunie (continuare): Generalul Cornelie Georgescu, fost camarad de arme cu unchiul meu Ciobanu T. Mihail, fratele mamei, mi se plînge că de 12 ani face memorii la 5 ministere pentru cele 8 ha ce-i revin soţiei, nu a primit nici un răspuns! Acum s-a adresat forurilor internaţionale. Pare foarte cătrănit nu atît pe autorităţi, cît pe etnia română în general. Vine vorba de Antonescu pe care îl consideră erou naţional, dar oamenii Regelui l-au predat ruşilor. Ce se putea face? zic. Noi nu am ştiut şi văd că nici acum nu luăm în calcul faptul că la Ialta, Malta, Teheran s-a stabilit clar că nu se va semna nici o capitulare fără ca să fie de acord şi ruşii. Antonescu spera într-un acord separat cu Englezii, a făcut numeroase diligențe, or nimeni nu a marşat, dar nici nu i s-a spus deschis cauza amînărilor. Numai Regele putea semna capitularea şi întoarcerea armelor.
Vine vorba de problema ruşilor în Basarabia, de cedarea din ‘40, ce ne-au făcut evreii atunci. Îi spun: toate sunt trecute în cartea mea. Dar vă daţi seama de ce au făcut-o?, îl întreb. Nu din mare drag pentru bolşevism, cum s-a politizat, ci pentru că ştiau ce-i aşteaptă dacă vin românii (propaganda legionară furibundă), cu germanii peste ei. Ar vrea să spună că românii nu s-au amestecat în pogromuri, dar îl stopez: simplul fapt că i-au dislocat în Transnistri şi i-au dat pe mîna nemţilor, asta ce este? Nu administram noi Transnistria? Îmi relatează două scene cu evrei. Erau la Odessa, l-au trimis cu un convoi de camioane să facă aprovizionarea cu arme, muniţii şi alimente de la Tiraspol. Pleacă înapoi cu convoiul, vede ceva negru la orizont, nu pe şosea, ci pe cîmp, ei nu au şosele… Se apropie gloata, era vorba de vreo mie de evrei, mai mult femei şi bătrîni, femeile cu bluzele rupte, cu copii la sîn, sugînd. Unii ştiau româneşte, au început să cerşească de mîncare şi spuneau: Ne duc la Nistru, să ne împuşte... Înconjuraţi şi mînaţi din spate de un semicerc de nemţi. Nemţii avertizează să nu se bage, dar locotenent Georgescu Cornelie, zis Cobra (probabil pentru că purta ochelari și era cu un cap mai înalt decît camarazii?), le spune: Noi suntem români, aliaţii voştri, dar nu primim ordine decît de la comandanţii noştri, aşa că, la o adică, care pe care! Şi din mers au aruncat pîini celor mînaţi spre Nistru… Da, zic, s-a consemnat faptul că de multe ori ostaşii români nu au vrut să execute ordinele privind pogromul. Dar pogrom a fost, cam două sute de mii de evrei au pierit în Transnistria şi nici pe departe nu e doar că evreii fac tapaj… Iar a doua scenă cu evrei nu mi-o mai spune, sau se întrerupe sau nu e la fel de importantă ca precedenta. Păcat că nu a prins emisiunea cu Djuvara şi Ion Solacolu. Solacolu? zice, am auzit de numele ăsta. Dar probabil a auzit de Barbu S. Cînd află că romanul meu se petrece la Slatina, exclamă: Cunosc, sunt foarte legat de oraşul ăsta…Vine vorba despre acest material autobiografic pe care mi-l predă după listă şi din care, zice, dacă mi se pare că merită, să public ceva, să-l folosesc în vreun fel, sau să i-l dau înapoi, dacă o mai fi în viaţă. Deja citisem două pagini, scris citeţ, descrierea topografică a comunei dinspre Drăgănești-Olt, a caselor din sat. N-a avut bani să le bată măcar la maşină. Îmi dă adresa şi telefonul fiicei lui, care locuieşte la etajul I, unde vorbim noi. A promis Prefecturii Olt o mie de cărţi din biblioteca lui, iar comunei natale o placă de marmoră cu cei trei fraţi militari Georgescu: Ion, cu 24 de ani mai mare, general la Stalingrad, celălalt plutonier major tot la Stalingrad, mutilat de război, om care s-a chinuit apoi toată viaţa. Cînd cobor, îmi arată placa, semnalîndu-mi unele greşeli ale pietrarului. Foarte însufleţit de discuţia noastră, “am avut, zice, cîteva ore de sfinţenie…”
Va urma



Fotografii de sezon...