18
octambrie, Mihail Sebastian, n. 18 oct.
1907 - m. 29 mai 1945
Brăilean prin
naştere (în romanul Oraşul cu salcâmi
şi-a evocat copilăria şi adolescenţa în portul dunărean), dar de fapt evreu
(numele la naştere Josef M. Hecter), Mihail Sebastian a reprezentat în
literatura română poate cazul cel mai discutat privind evreitatea,
inclusiv străduinţa obstinată a
intrusului de a fi asimilat. (După Decembrie 89
evreitatea a ocupat din nou prim-planul atenţiei vieţii literare şi nu
numai la apariţia Jurnalului fericii,
un memorial al convertirii la creştinismul ortodox a evreului Nicu Steinhardt. Ar fi interesantă o discuţie aplicată asupra punctelor comune din cele
două destine dar şi a diferenţelor de opţiuni dintre cei doi scriitori; sunt
multe puncte de asemănare dar şi câteva deosebiri esenţiale; a se vedea unde
s-a oprit/crispat Sebastian în impulsul lui de asimilare.)
A absolvit liceul din localitate în 1926 şi încă de la Bacalaureat a fost remarcat de
şeful comisiei, nimeni altul decât însuşi Nae Ionescu. Faptul ca atare vorbeşte
despre calităţile intelectuale şi literare ale liceanului, dar practic acesta
este momentul care îi va marca în mod
exemplar destinul. Prin această citare în faţa frontului toate frustrările,
complexele şi şicanările din mediul iceal au fost instantaneu proiectate la
polul pozitiv, s-au transformat în recunoştinţă faţă de şeful decisional.
Ataşamentul emoţional, admiraţia
maestrului, nevoia de a se integra fără urme şi de a anula/şterge în faţa lumii
diferenţa faţă de români a evreului au făcut din M. S. un adevărat caz la noi.
Să nu scăpăm din vedere contextul anilor 30, cu radicalizarea ideologică şi
ascensiunea mişcării legionare care măcar programatic ţintea nici mai mult nici
mai puţin o revoluţie spirituală, considerată unica soluţie de ieşire din
marasmul capitalismului de tip balcanic. (dincolo, la Steinhardt, după trecerea
a 2 decenii furtunoase, lucrurile se radicalizaseră la extrem: în 1958 evreul a
fost arestat, anchetat şi închis pe motive ideologice şi a împărţit soarta de
puşcăriaş politic laolaltă cu intelectuali şi preoţi români), .
A urmat dreptul ,
cu licenţa în 1929 şi apoi pregătirea unui doctorat la Paris, 1930-1931.
Revenit în ţară, a practicat cu succes avocatura ( pentru istoria literaturii
este de reţinut pledoaria în apărarea lui Geo Bogza, acuzat de pornografie).
Dar déjà brăileanul se afla implicat fără rest în publicistica literară şi nu
numai. Cirac asiduu al lui Nae Ionescu, a fost redactor la Cuvântul, 1927-1934,
apoi redactor la România literară a lui Rebreanu, ulterior şi la Revista
Fundaţiilor regale, iar colaborator la Universul, la multe alte reviste,
printre care Contimporanul lui Vinea; deţinător frenetic al unor rubrici de
cronică literară, muzicală, teatrală, de arte plastice etc. Prezenţă eclatantă
în presa culturală, debutul său în proză, , nu la fel de grăbit şi nici la fel
de impresionant, în 1932, cu Fragmente
dintr-un carnet găsit, a fost urmat în 1933 de Femei,
o suită de patru nuvele având ca subiect
iubiri trecătoare, achiziţii ale unor excursii la munte sau la mare , proze mai
bine structurate şi care anunţă una dintre temele recurente ale literaturii lui
Sebastian: dragostea de vacanţă. Un
intermezzo ar fi Oraşul cu salcâmi,
1935, în fapt o scriere mai timpurie, repusă pe picioare.. Nu altfel stau
lucrurile cu Accidentul, roman
rescris din memorie, după un deceniu, al unui text ce se pierduse. Nu greşim
prea mult considerându-le teme bulevardiere, pe cât se poate strunite
stilistic, iar în realitate proze ce au prea puţin în comun cu tipul de literatură pe care o
priza Sebastian , pledând pentru ea cu ardoare: proza de tip Marcel Proust,
James Joyse, Thomas Mann şi alţii de aceeaşi factură Dar abia cu De 2000 de ani evreul
românizat pe cât este posibil ajunge în prim-planul atenţiei generale. Autorul
atacă frontal tema evreului care vrea să
se adapteze, să fie asimilat, dar care se trezeşte în faţa celuilalt imperativ
al rasei: nevoia de diferenţă. Sunt folosite
amintirile din perioada universitară a lui Sebastian, cu destule episoare de antisemitism, frecvente
în epocă. Sunt de văzut limitele identificării lui Sebastian cu românitatea, el
dovedindu-se în publicistica sa adeptul soluţiilor extremiste, partizan al unor
măsuri drastice, pe linia unei revoluţii spirituale; ar fi prea greu de înţeles
astfel de opţiuni paradoxale dacă nu am fi atenţi la epocă, la scindarea lumii
europene. Mai trebuie adăugat doar că simpatiile lui Sebastian în epocă se
îndreptau către Musolini şi Salazar, iar nicidecum către Hitler, care îi viza
direct pe evrei. Nu trebuie să mai adăugăm că şi Mircea Eliade a avut o priză
empatică la acelaşi Salazar, în eposodul său portughez.
Cartea apare în 1934, cu o prefaţă de Nae
Ionescu, ceea ce a pus gaz peste foc.
Autorul se vede atacat furibund din ambele direcţii: evreii nemulţumiţi
că i-a băgat în gura lumii, într-un
moment când s-ar fi potrivit neangajarea,
naţionaliştii români ofensaţi că li se reproşează excesele. Pentru
evrei, ideea lui Sebastian de a se da pe mâna lui Nae Ionescu era de neimaginat, era echivalentul lui a te preda călăului,
N.I. fiind identificat cu ideologul legionarismului în arealul
carpato-dunărean. Fidelitatea lui
Sebastian este greu de înţeles, inclusiv
faptul că a continuat să fie coleg de redacţie la Cuvântul cu Corneliu Zelea
Codreanu. Aceste ciudăţenii ale evreului Sebastian vor fi explicate de autor în
Cum am devenit huligan, 1935. Un text ce se îndepărtează de proza ca atare,
autorul afirmând că în Prefaţa sa, Nae Ionescu
este “dincolo de carte şi totodată dincolo de literatură” ; ar fi vorba
despre “o flagrantă confuzie de planuri”, iar confuzia a devenit acum la noi o
adevărată metodă, arată autorul.
Cartea a rămas fără
replică din partea lui Nae Ionescu, ocupat cu mai grave manevre politice etc.
Dar ruptura dintre cei doi se produsese. !935 este anul când M. S. îşi începe Jurnalul, pe care îl va ţine până la
finalul abrupt din primăvara 1945. De
fapt, în 1936 a dat piesa de teatru Jocul
de-a vacanţa, cu mare success de
casă şi de critică. Următoarea piesă va fi Steaua
fără nume, în 1944, prezentată
sub pseudonim, căci autorul pierduse din 1940 dreptul de semnătură. A fost
considerată o piesă în viziune caragialiană, dar s-au văzut posibile apropieri între Marin Miroiu
şi Ladima al lui Camil Petrescu.
În Jurnalul său, considerat de exegeţi, în
frunte cu Nicolae Manolescu, drept opera de căpătâi a lui Sebastian, autorul
ţine o cronică la sânge a evenimentelor din intervalul respectiv, consemnând mişcările
de pe scena politică, socială, literară şi intimă, cele de pe frontal din est,
apoi şi dinspre vest, până la capitularea necondiţionată a Wermahtului. Sunt prezentate în amănunţime schimbările de
comportament, de umoare ale principalilor actanţi ai vieţii literare-culturale
a României în timpul acestor 10 ani de dramatice frământări. Multe sunt de
aflat despre tribulaţiile unor prieteni de-ai lui Sebastian, descrişi ca într-o
vitrină: Nae Ionescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ion Barbu, Mircea Eliade,
Cioran, Comarnescu, atâţia alţii.
Textul a fost scris
cu intenţia de a fi publicat după moartea autorului. Încredinţat fratelui mai
mic al lui Sebastian, a apărut abia după Decembrie şi a avut un succes fără
egal şi pe bună dreptate. N. Manolescu, apreciind la superlative Jurnalul lui M. S., insistă ca acesta să
fie citit mai întâi ca o opera literară de mari virtuţi stilistice.
(Dintr-odată autorul Istoriei critice
sare în cealaltă barcă, dând să se înţeleagă că un text diaristic se poate
ridica mult deasupra operelor de ficţiune ale unui autor.) Nimeni nu are vreun
motiv să conteste virtuţile literare ale Jurnalului
brăileanului, însă pe de altă parte trebuie admis că majoritatea cititorilor
din România au parcurs pe nerăsuflate acest memorial anume pentru a afla mii şi
mii de amănunte cu privire la perioada 35-45 şi desigur la actanţii ei;
lipsa acută de informaţii în această
privinţă, prelungită în toată perioada comunistă, a acutizat nevoia unor
dezvăluiri. O face din plin Jurnalul
lui Sebastian, devenit prin aceasta o operă de referinţă asupra epocii. (Nu
ştiu să fi atras atenţia cineva asupra faptului că implicându-se în scrierea
Jurnalului său, Sebastian, care până în 35 dăduse măcar câte o carte de proză
pe an, nu a mai scris/publicat romane, ci doar cele trei piese cunoscute. Ce-i
drept, nici prozele de care vorbim nu se îndepărtaseră prea mult de experienţa
personală a autorului, însă odată angajat în scrierea Jurnalului se poate deduce că brăileanul nu a mai simţit nevoia deghizărilor ficţionale.)
Imediat după
instaurarea comuniştilor la noi, intelectualii evrei au fost rechemaţi în
arenă, au obţinut posturi şi ranguri după dorinţă. Sebastian însuşi a obţinut
un post de consilier ministerial, a început să ţină conferinţe publice, a
obţinut o catedră universitară. Totul
s-a încheiat fulgerător, pe cât de absurd. Pornind de acasă spre Drept, la
traversarea bulevardului Coşbuc (Regina Maria), scriitorul a fost călcat de un camion. Moarte instantanee, la doar 38
de ani! Şi o pierdere drastică pentru literele române. S-au făcut speculaţii despre o suprimare
comandată, nu s-a putut dovedi nimic;
suspiciunile se prelungesc până în actualitate.
O întâmplare nu
lipsită de tâlc a făcut să citesc Jurnalul
lui Sebastian chiar în apartamentul unde locuia, în anii 44-45, împreună cu
mama sa, scriitorul Mihail Sebastian, după ce schimbase nenumărate adrese, greu
de depistat. Adresa cu pricina: str. Antim
Ivireanu nr. 45 a fost decriptată din Jurnal. Există însă şi o fotografie a lui Sebastian cu mama lui
care a putut fi identificată cu apartamentul unde se afla în anii 90 -2000
editura Vinea a lui Nicolae Tzone. La un
moment dat am avut surpriza să apară echipa de filmare a dnei Lucia
Hossu-Longin, care încerca să reconstituie contextul morţii lui Sebastian. Să
mai spun că editura Vinea îşi făcuse un
titlu de onoare din a reedita operele avangardei interbelice, deci scrierile
tuturor prietenilor lui Mihail Sebastian?
În cadrul
proiectului Plăci memoriale pentru marii scriitori,pe care l-am iniţiat în anii
2007-2009, în modul cel mai firesc, i-am
fixat o placă memorială la adresa din Antim 45. Le-am pus plăci memoriale lui
Ion Vinea, Ilarie Voronca, Petru Comarnescu, Brunea-Fox, Saşa Pană. Ury Benador
şi la mulţi-mulţi alţii. Iar lui Anton
Holban, Ion Călugăru şi altora nu le-am putut pune placa memorială cuvenită
pentru simplul motiv că străzi întregi şi cartiere au fost demolate în vremea
ceauşistă.
Alţi scriitori:
George Ranetti, n. 1875
Maria Arsene, n. 1907
C. Stănescu, n. 1938
Elisabeta Novac, n. 1943
Th. Mazilu, m. 1980
22 mai.
Marius Ianuş. Sinceritatea absolută e nebunie curată. Dar cum să califici
sinceritatea jucată/trucată/scelerată a acestui tînăr care iese la drumul mare
şi ameninţă: am să scriu foarte urît despre dvs, ajutaţi-mă băneşte să plec în
America! Altfel, Istoria vă va consemna ca nişte monştri. Etc. Mi-e foarte clar
cine este aici monstrul absolut.
31 mai. Ieri
şi alaltăieri la Slatina, pentru lansarea Veneticilor.
Din zori car cele 46 de exemplare împreună cu Lidia pînă la staţia de
microbuze. De la autogara Slatina la Biblioteca judeţeană cu un taxi, acolo
multe activităţi în desfăşurare, inclusiv dl Matiu, care reanunţă lansarea mea
de-a doua zi, însă dînsul va fi la Corabia… Merg la Oltul, V. Ursu publicase un
anunţ cu coperta cărţii, altul mîine, ca să nu uite lumea. Îmi face legătura cu
directorul de la Greceanu, merg acolo, mă văd cu un D. Ilie, cu o clasă mai mic
decît mine la liceu, promite să vină mîine cu cîţiva elevi. Seara, cu Gică, la
Pîrliţi: acasă nimeni, vizităm, ieşim în grădină, unde s-a extins Gogu, era cu
nevastă-sa la sapă. Vine şi discutăm. Apare şi nenea Radu Voiculeţ, are deja
92-94 de ani, exclamă: Domnu Lazu! Nu m-a mai confundat cu unchiul Mişu…
Povesteşte despre cumsecădenia fără egal a tatei, erau ca fraţii de sînge, cum
nu a mai fost cu nimeni din satul acesta plin de neamuri. L-a ajutat să facă
cărămida, i-a adus oameni din Milcov, i-a dat şi lemne – exact cum am relatat
eu în carte! Şi tot el: Rău a făcut Antonescu, a împuşcat 10.000 de evrei,
copii şi femei! Îi zic lui Gică: Îl auzi ce spune? Şi tot Voiculeț, care se
vede că a făcut frontul de est: Antonescu ne-a promis că dacă luăm Odessa, ne
lasă trei luni în ţară, la refacere. Şi iar îşi aminteşte de tata şi izbucneşte
în lacrimi. Cum venea el cu vreun puişor în palme întrebîndu-i dacă nu este al
lor. N-aveam gard între noi, zice şi nora. Treceam de la unul la altul. Iar
mesajul lor, reluat, este: Să nu vindeţi oricui, să ne aduceţi aici tot nişte
oameni aşa cum aţi fost dumneavoastră. Într-o noapte, ieşind pe-afară, tata a
auzit un zgomot anume dinspre butoaiele lui Voiculeţ, tocmai culeseseră via, a
bătut la uşă: săriţi, vă curg butoaiele. Se uită ei – nimic! Tata auzise o vacă
pişîndu-se… Însă mereu grijuliu cu bunurile vecinilor, nu doar cu ale sale...
Acareturile se surpă; recuperez tabloul meu făcut de Marcel
Lavric, e de prin 1972, îl aduc acasă,
Lidia e foarte bucuroasă, îi place mult…
A doua zi dimineaţă trec pe la Centrul de librării, îi conving să preia
25 exemplare din roman, cu comision 25 %. Ajung la Inspectoratul Şcolar, dau de
doi domni amabili, însă f. ocupaţi, promit, unul mă aduce cu maşina în centru,
dar nu mai apar la lansare. Cum nici alţii care promiseseră. Regret absenţa lui
Aurel Gagiu, a soţiei lui Botez, a lui Goe, a lui Vergulescu, Smedescu şi a
altora care ar fi venit, dar… Era o zi foarte agitată, deschiderea Expoflora –
o vizitez, mare încîntare, exclam : De mult nu am mai văzut ceva aşa de frumos!(din Gândirea înceată, jurnal 2000-2005, în manuscris)
Va urma
Ion Lazu - Fotografii de familie. (Kisheneff, 1908)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu