Scriitorul zilei: Gh. Istrate; Cronică la Hanna Bota- Ultimul canibal,II; poezii; fotografii

Scriitorul zilei: Gh. Istrate, n. 11 mai 1940.

 

  

Buzoian de la poalele Dealului Istriţa, din satul Limpeziş, fiu de ţărani, viitorul poet a făcu şcoala primară în satul natal, cea secundară în comuna vecină, liceul B.P. Hasdeu la Buzău dar nu a putut urma studii universitare din motive de "dosar", cu interdicţie de a accede la  formele de învăţământ superior; nevoit să urmeze o şcoală CFR şi să devină impiegat de mişcare într-o haltă de pe malul Siretului. Abia în 1963 reuşeşte să "fenteze" opreliştea cadristă şi va urma Filologia Bucureşteană, coleg de serie cu Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ion Alexandru şi alţii.  Va fi ziarist şi redactor la Tribuna României, la Curierul românesc, pe care îl înfiinţase imediat după Decembrie 1989, refuzând postul de director pentru cel de secretar de redacţie.

Debutase cu poezii în 1957 în Viaţa Buzăului şi a continuat să publice consistent în principalele reviste literare ale vremii.  Debut editorial în 1968 cu Măştile somnului, care a atras atenţşia asupra unui poet aşa-zicând tradiţionalist, în fapt de o marcată originalitate, poate unul dintre puţinii poeţi adevăraţi, necontrafăcuţi, punând în pagină,  cu o smerenie de tot neobişnuită, un crez liric liber de imperativele vremelniciei.

Opera literară:   Măştile somnului, Bucureşti, 1968; Poeme (Valea Plângerii), Bucureşti, 1971; Pseudopatriarchalia, Bucureşti, 1974; Zodia Şarpelui, Bucureşti, 1975; Cântec la izvoarele lumii, Bucureşti, 1975; Sceptrul singurătăţii, Bucureşti, 1978; Rune, postfaţă Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, 1980; Oase de fluturi, Bucureşti, 1982; Interiorul tăcerii, Bucureşti, 1985; Poezii în şoaptă, Bucureşti, 1985; Despărţirea de cuvinte, Bucureşti, 1988; Ritual - Rite, ediţie bilingvă, traducere de Gina Argintescu-Amza, Constanţa, 1995; LV (Cincizecişicinci), Buzău, 1995; Limpeziş (Locul Fiinţei), Bucureşti, 1997; Distilerii nocturne (100 poezii), Timişoara, 2000; Fragmente despre infinit (101 intropoeme), postfaţă de Ion Murgeanu, Bucureşti, 2000.

Cireşte mai mult:  http://www.culitaioanusurelu.ro/interviuri/11_gheorghe_i.pdf
 http://www.crispedia.ro/Gheorghe_Istrate

Gh. Istrate, Ion Murgeanu, Nicolae Tzone şi Ion Lazu la Teatrul studenţesc Podul, 23 martie 2007

La ziua lui Ion Murgeanu. Gh. Istrate, Gelu Alecu, Lidia Lazu şi Sărbătoritul.

Poetul Gheorghe Istrate, la aniversară.

 (Acum exact un an am postat pe blogul meu acest text, însoţit de un grupaj de poezii, întru sărbătorirea prietenului poet Gh. Istrate. Acel blog muncit "în sudoarea frunţii" totuşi s-a volatilizat... Am recuperat acest grupaj de pe Google, căci fusese preluat de poetul Ion Murgeanu, pe-al său blog mai norocos.  Dacă ai prieteni destoinici, ghinionul musai să-şi îngusteze aria răului....)

"Azi m-am trezit cu noaptea-n cap, bucuros că mierlele nu şi-au încetat o clipă trilurile neasemuite ( ele „s-au ostenit toată noaptea cântând”, cum spunea Blaga, poetul născut chiar în această zi), inducându-mi convingerea că niciuna dintre ticăloşiile lumii, înmulţite apocaliptic în ultima vreme, nu le va curma cântecul măiestru; bucuros că am să scriu aici despre prietenul Gheorghe Istrate, poetul inafabil, care mâine, 11 mai, împlineşte 71 de ani... L-am sărbătorit pe blogul meu şi acum un an, la împlinirea unei atât de frumoase vârste, dedicându-i un sonet, re-publicând alte 6 sonete pe care li le-am adresat cu ani în urmă, la Neptun, lui şi prietenului poet Ion Murgeanu, într-o joacă poeticească plină de afecţiune. Acum n-am să fac decât să transciu aici câteva poeme de-ale lui Gh. Istrate din cartea ce i-a apărut nu de mult, şi pe care mi-a trimis-o cu o dedicaţie. Este vorba de antologia sa Dialog cu invizibilul, scrisori către irealitate, 101 poeme, la editura Terra din Focşani.  Prefaţa este semnată de exegetul-prieten Dumitru Radu Popa, acum autoexilat în Statele Unite. Din explicaţia pe care autorul o pune chiar la începutul cărţii, aflăm că această antologie de autor, menită să-l reprezinte la împlinirea a 70 de ani, ar fi trebuit să apară anul trecut la editura Academiei, însă factorii de decizie, după lungi şi penibile amânări, şi-au declinat orice răspundere. S-a găsit totuşi o editură fastă şi un prieten generos care să o sponsorizeze, nimeni altul decât dl. Costică Neagu, editor şi al întregii opere a marelui cărturar Simnion Mehedinţi. Mai sunt astfel de oameni pe la noi? Mă minunez şi mă bucur fără limită. Mai ales că de existenţa şi proliferarea celorlalţi, a obstrucţioniştilor plasaţi în posturi de decizie, ne-am prea lovit în toţi aceşti ani... Fie deschis spre sufletele dragilor cititori  drumul nobil al versurilor marelui nostru poet şi coleg de generaţie Gheorghe Istrate. La mulţi ani cu sănătate şi binemeritate izbânzi literare!"

 Ion Lazu

Gheorghe Istrate: Dialog cu Invizibilul

Ritual
Doamne iar ni se întâmplă
Să stăm tâmplă lângă tâmplă
Năduşeala ta divină
Me-nlumină în lumină

Vorba Ta e carnea lumii
Lunecă prin ea postumiiânenăscuţii, visătorii
Din bisericile florii...

Ritual
eu văd pământ numai pământ
În ochii mei e un mormânt
în care de vecii durează
o sabie ce scânteiază

eu dacă mişc trudit din pleoape
aud troznind în ceruri ape
şi-un înger rătăcit şi gol
pierzându-şi haina de nămol

lumina mea-i cu glasul mic
un clopot strâns peste nimic
un lan cu nopţile în spic –

aşa cum umblu şi mă-nsfânt
sunt doar pământ numai pământ

Ritual

pe ţărmu-acesta-ncremenit de cretă
tăcerea mare-a lumii mă repetă
să pot răbda oceanul ce-mi depune
sub tălpi întunecatele lui dune
s-aud cum se descarcă alb sub valuri
timpul bătrân nesfărâmat de maluri
cum izbucnind prin apa-ntunecoasă
ea se va sparge-n lutul de sub casă
cum pruncii dulci din vremi neîncepute
vor murmura-ntâmplări necunoscute
pe ţărmu-acesta-ncremenit de cretă
unde tăcerea lumii mă repetă


Ritual
din lucruri pe furiş curg lacrimi
din noapte se preling planeţi
peste fiinţă peste patimi
n-ai timp să-nveţi să mai regreţi

se-adună lumea-ntr-o lumină
ca floarea-ntr-un grăunte viu
abia atinsă de-o albină
ce soarbe clipa din târziu

un prunc se-ntoarce în sărut
în moartea care vrea să moară
precum pământu-n început
precum lumina în fecioară


Ritual

eu vin de departe din tâmple de piatră
din osul anilor vechi ne-nceput
din insula semnelor sacră
pe care apasă un deget necunoscut


Ritual

curge memoria – veşnica plută

a neamului nostru umbros
umblă Cuvântul pe gura mea mută
asemenea tălpilor lui Hristos


 Ritual

maica mea lumina mea
rana mea de-a pururea
mi-am făcut din dor o stea
să mă-mbrăţişez cu ea
maica mea lumina mea

din ţărâna mea bolnavă
ţi-am pus candelă şi slavă
din pământul meu sfielnic
ţi-am pus smirnă şi jertfelnic
...
Când va fi cândva să mor
Mă voi face un izvor
Ca să umblu sub pământ
Cu picioare de argint

Să te plâng să te găsesc
În mormântul tău regesc
Fiindcă te-am cătat în stea
Dar în stea nu se murea -
acolo se nemurea
Maica mea lumina mea
Rana mea de-a pururea


Ritual

Copil al pietrelor – învăţ să tac
Magnetul tainei înapoi mă strânge
Aşa cum trec orbind din veac în veac
Sunt pruncul repetat de-acelaşi sânge

O ce lumini se-apropie-adunând
Tărâmul lor neînceput de rună
Ninsori de clipe-mi flutură prin gând
Închipuind statuia mea străbună

Nu mai sunt singur – din fiinţă vin
Întors în ochiul morţii care plânge
Şi ies din ceaţa trupului virgin
La piept strângându-mi vorbele de sânge

Mai sus de sori e-o noapte abisală
Pe care Dumnezeu o ţine-n poală.

Ion Lazu: De sănătate

               Se dedică lui Gh. Istrate, poetul inefabil, la 70 de ani.

E sănătatea partea bună
din răul care se lăţeşte,
bietul curaj ce ne înstrună
deasupra râpii ce rânjeşte

E sănătatea o câtime
din suferinţa cât Ceahlăul.
e aripa ce-abia ne ţine
în zbor, când dedesubt e Hăul.

Mai năzuim o respirare
un gest o pleoapă o silabă
ca stingerea să ni se pară
o blândă pierdere în slavă -

Deci, Doamne, ocroteşte-n palmă
stropul de viaţă ce disperă
şi dă-ne o clipită calmă
şi-o amânare ce mai speră.

          11 mai 2010

Din Jurnal: Lamentaţiile Uitucului, în manuscris...

 

22 octombrie 2006: (...) De dimineaţă, drum la poştă cu Gh.Istrate, găsim închis, mergem la băcănie, cumpărăm ilustrate de acolo, eu scriu una dnei Stoica. Pe drum îmi povestise prima parte din viaţa lui: dat afară din facultate şi din învăţămîntul din toată ţara, în urma delaţiunii făcute de un ţigan din sat, ajuns secretar de partid la Limpezişu, invidios pe succesele lui I., precum că tatăl lui fusese legionar. I se arată acea delaţiune, cu ştampila comunei. Aduce o dovadă precum că tatăl fusese bucătar la armată, timp de 6 ani. Cere audienţă la Dej, e primit de un ins ultra-spilcuit, i se spune că va primi răspunsul în timp de o lună. Îl primeşte, precum că excluderea rămîne definitivă. Se întoarce la coarnele plugului, era la arat în acel aprilie cînd a avut loc explozia atomică şi ne-a năpădit norul de praf din Asia centrală...(Zvonurile erau că praful a fost adus dinspre Africa...).  Apoi maică-sa, neştiutoare de carte, venind de la Bacău, îi spune că a auzit de înfiinţarea unei şcoli de impiegaţi; merge la Bucureşti, i se spune că o condiţie este să fie din Capitală ori din împrejurimi sau dintr-un mare oraş. Se milostiveşte un unchi de la Buzău să-l primească în spaţiu şi este admis la şcoală. După un an şi jumătate, repartiţie dezastruoasă, la o gară de pe Siret, care avea trafic de marfă şi transport de nisip de la o balastieră. Şi nu după mult este recrutat, căci cfr-ul nu mai era considerat a doua armată a ţării, nu se mai făcea echivalarea... Se face simpatizat de superiori, la jurămînt citeşte o poezie "pe linie", este favorizat, trimis la regionala cfr Constanţa, partea armată-transporturi militare de marfă şi soldaţi. Acolo muncă de răspundere, 24 cu 24 de ore. Apare un ins înalt, N. Dumbravă, îi spune că la Viaţa armatei a cîştigat un mare concurs de poezie, insul venise să se convingă că militarul există ca atare. Aici povestea se întrerupe, căci am ajuns la magazin...

La întoarcere ne luăm cu altele, sau nu i se pare interesant să-mi continuie povestea începuturilor lui literare şi de viaţă. 

Gh. Istrate în grădina casei părinteşti din Limpeziş

Gh. Istrate la întâlnirea cu Ion Miloş

Ion Lazu: Hanna Bota - Ultimul canibal, II 

Dar poate şi mai „ciudat” este chiar faptul că nu există jucării şi jocuri pentru cei aflaţi la vârsta copilăriei. Se poate frustrare mai mare?, ar fi doar o întrebare retorică. Printre aceşti aborigeni încă nu a fost descoperită jucăria, nici rostul ei de a dezvolta inteligenţa noii generaţii. Te întrebi: cine să o fi făcut: Şeful tribului? Preoţii, vracii?  Aveau vreun interes? Dar nu e doar asta! Toţi membrii tribului trebuie să se supună, să nu iasă cumva din canoane, să imite şi nimic mai mult.  Inteligenţa individului a fost astfel strangulată, îngrădită, golită de germenul creativităţii. Autoarea îi arată unui copil deosebit de inteligent un joc pe hârtie, ales ca foarte simplu, însă copilul nu-i prinde „şpilul” nici până la urmă...  Şi începi să te gîndeşti ce cumplite efecte poate avea însăşi izolarea. Pare de necrezut că un părinte/nici un părinte dintre toţi, nu a simţit nevoia/plăcerea să-i facă progeniturii sale ceva hazliu, cu care să se joace apoi singur: un motocel, o păpuşică, o mască de dovleac, ceva care în sine să simbolizeze altceva decât este, prin simpla sugestie a asemănării. Şi astfel să declanşeze umorul, imaginaţia, fabulaţia, alteritatea, jocul cu variantele, spiritul ludic, în fapt chiar creativitatea copilului.  Îţi e greu să admiţi că inventivitatea omului poate fi ţinută sub obroc. Apoi îţi spui că, în cadrul colectivităţilor mari, deschise, ce nu inventează unul va născoci altcineva şi isprava, de ceilalţi însuşită ca atare, se transimite de la unul la altul, din Spania în Rusia şi din Creta în Scandinavia: o jucărie, un joc, o miză hazlie, o glumă, cimiliturile, proverbele... Să aibă şi aborigenii proverbe? Nu am găsit nici un răspuns la această provocare. Atâtea beneficii ne vin nouă, din lumea civilizată, va trebui să conchidem, de la simplul fapt că suntem împreună, mulţi şi diferiţi şi slobozi la minte – cum tot aşa ne pot căşuna de la convivi şi rele fără seamăn... Însă izolarea, mai cu seamă în etapa tribală, se dovedeşte a fi mai gravă decât orice alt cataclism social, cel puţin din punctul nostru de a vedea lucrurile. Pornită în expediţia vanuateză cu un program antropologic bine articulat, în dorinţa de a afla cât mai multe despre băştinaşi, înainte ca „probele materiale” să dispară, cu invazia civilizaţiei occidentale asupra insularilor, cercetătoarea clujeană vede, costată, notează, încearcă să explice şi să-şi explice, de la un pas la altul: cum şi de ce.

Nu este, vezi-bine, şi modul de abordare propriu aborigenilor.  Autoarea se va referi insistent la textele celor care au premers-o, subsolul paginilor este înţesat de trimiteri, referiri, comentarii la tratate de antropologie: Levi-Strauss, Mircea Eliade, Ţvetan Todorov, Luc benoist, atâţia alţii... Căci Hanna Bota nu se repede cu concluziile, cu verdictele, cu afirmaţiile peremptorii, cât de şocante. Mai întâi pentru că tactul şi buna cuviinţă, adoptate în modul cum încearcă să se plieze pe viaţa băştinaşilor, în ceea ce are ea autentic, necontrafăcut, scos oportun în faţă pentru turişti, din motive pecuniare, cercetătoarea va încerca să le menţină şi în ceea ce priveşte prezentarea şi interpretarea faptelor brute. Hanna Bota nu se hazardează. Ea simte nevoia să facă apel la cele ce se cunosc despre primitivii din insulele învecinate: Samoa, Papua Noua Guinee, dar apelează nemijlocit şi la experienţa lui Gauguin, cel refugiat în Tahiti, părăsindu-i pe confraţii artişti-plasticieni în chiar toiul marilor-aprinselor dispute despre viaţa primitivilor, despre o altă scară de valori, căci survenise o acută neîncredere în valorile bătrânei Europe. Scrie autoarea: ...”făcând o comparaţie, cât de superficială, vezi că Europa e bătrână şi nu mai poate da suflu în goana aceasta, fără să-şi ia tributul de frustrări, angoasă, depresii, însingurare şi câte altele. (p. 228-229); ea mărturiseşte fără echivoc: „nu  cred în primitivul bun şi pur, cum se vehiculase ani la rând...”, „nu cred nici în cel violent şi rămas în afara evoluţiei...”; autoarea îl vede pe primitivul supravieţuitor ca un ins „puternic vizavi de vicisitudinile vieţii la limită, hotărât să supravieţuiască prin metodele cunoscute şi transmise de strămoşi de mii de ani, prea puţin decriptate de un vestic” (p. 229). Ea consideră că „Izolarea are avantajele şi dezavantajele ei”. Că, în ce-o priveşte, a făcut tot ce-a putut ca să trăiască „ca ei”, şi constată: ”M-au acceptat, dar toată lumea ştia că e provizoriu şi că eu aparţin altei lumi”. Cercetătoarea este sensibilă la atitudinea aborigenilor faţă de durere, faţă de moarte, deosebită faţă de abordările Occidentului. În mod ciudat, iar de fapt foarte semnificativ, aborigenul nu cunoaşte disperarea ca atare; el este bucuros în suferinţa lui; este bucuros chiar la iminenţa morţii sale. Iată textul: „Un muribund, întrebat fiind cum are puterea să zâmbească tot timpul, să privească senin spre moarte... răspunde: dacă vine fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat... nu e mai bine să fiu vesel şi să nu-mi amărăsc degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Desigur, o abordate total diferită faţă de a occidentalului, nu? Te duci cu gândul la principiile fondatoare ale unor credinţe vechi, a cultului zen, a budismului, de pildă...

Astfel puse problemele, nu avem neapărat o nouă viziune asupra aborigenilor, dar avem destule intuiţii valabile şi teme pentru reflecţie deschise.

                                                                   (va urma) 

 

Ion Lazu: Fotografii...(pe Dig, I)