Scriitorul zilei: Jean Bart; Cronică la Hanna Bota - Ultimul canibal,III; poezii; fotografii..."

Scriitorul zilei: Jean Bart, n. 28 noiembrie 1874 - d. 12 mai 1933

  

Fiu al generalului Panait Botez, s-a născut la Burdujeni, a fost elevul lui Ion Creangă la şcoala primară din cartieerul Păcurari-Iaşi, apoi a făcut Şcoala de ofiţeri de marină, îndeplinind diferite funcţii administrative. A înfiinţat Revista Marină şi a fondat Liga Navală Română. A scris fără vreo pregătire filologică, însă cu sinceritate şi înţelegerea oamenilor din mediul portuar, din navigaţie, în luptă cu dezlănţuirile naturale dar mai mult cu îngrădirile şi absurdul legilor; şi-a organizat textele sub forma unor jurnale, schiţe din zona porturilor şi din viaţa marinărească şi în final a dat romanul Europolis, care i-a adus consacrarea. Numai Radu Tudor  an, cu al său Toate pânzele sus a mai dat o carte atât de incitantă pentru tânărul cititor.
Fratele mai mic cu 10 ani, Octav Botez, a făcut studii filosofice şi i-a urmat la catedră lui Garabet Ibrăileanu. Iar în fapt, ambii fraţi au făcut parte din cercul de la Viaţa Românească şi au fost influenţaţi de marii scriitori de acolo, în primul rând de ideologia lui Ibrăileanu şi de nuvelistica lui Sadoveanu.

Opera: Jurnal de bord, Schițe de bord și marine, 1901; Datorii uitate, 1916, memorii de război; În cușca leului, 1916, memorii de război; Prințesa Bibița, roman, 1923; În Deltă..., 1925; Pe drumuri de apă, 1931; Europolis, roman, 1933

Citeşte ami mult. http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Bart

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris

4 aprilie 2007 : (...) Cobor, fac două poze cu intrarea la scara lui Naghiu şi ies din nou la şosea, ca să ajung la intersecţia cu Barbu Văcărescu. Ţintă cartierul Floreasca. O zi primăvăratică, aş vrea să identific casa lui Eugeniu P. Botez-Jean Bart. Planul îmi indică o stradă Doamna Oltea desprinzându-se din B. Văcărescu, imediat pe partea stângă. Îl abordez pe un ins care îşi spală maşina, la intrarea garajului, îmi indică prin gesturi: undeva, mai departe, însă eu găsesc la doar câţiva paşi intrarea pe strada căutată, planul meu e mai deştept decât al domnului Logan. De unde ştiu că EB a stat pe strada asta? Păi din cartea de telefon a anilor 30, consultată la Academie. Strada Dna Oltea nu are case decât pe partea dreaptă, iar în stânga îmi dau seama, este zidul spre stadionul Dinamo. Case liniştite, parcă o enclavă de vechi cartier, netulburat de schimbările acestor ultime decenii. Spaţii aerisite. Zarzări înfloriţi. Dar devin  neliniştit, căci caut un număr 158, iar strada, cât o văd eu, nu e destul de lungă şi nu poate cuprinde nici jumătate dintre ele. La 56 deja intru la idei, întreb pe o doamnă pândită la geam, nu ştie, dar mă îndrumă la o doamnă de vis-a-vis, în vârstă. O chem la portiţă. Nu ştie de un Jean Bart, nici de Eugen Botez, deşi o stradă cu numele acesta există în cartier. Oamenii aceştia pe ce lume trăiesc? Derută. Iată ce-mi spune, totuşi: la nr. 62 a stat nepoata lui Kogălniceanu. A stat, dar nu mai trăieşte...

Ajung la intersecţie, îmi apare din dreapta un domn pe bicicletă, ca la 60 de ani, îi fac semn să oprească. Nu ştie de un număr 158, iar Jean Bart a fost un actor care trăia pe-o stradă vecină, a jucat în filmul Erupţia şi i-o trăgea Licăi Gheorghiu. Ştiţi cine era Lica? Păi ştiu. Iar strada Eugen Botez e ca o potcoavă, pleacă din Barbu Văcărescu, ocoleşte spre stadion şi revine în Barbu Văcărescu. Derutat, merg mai departe pe Doamna Oltea, dar ea se opreşte la numărul 76. Eh, aici deja sunt case-vile în reconstrucţie, în transformare. Trec pe strada Eugen Botez şi avansez pe partea ei stângă, foarte atent. Aşa că printr-un noroc zăresc o tăbliţă veche, uitată, dar cât de necesară mie! pe care scrie Eugen Botez, fostă Parc Dna Oltea nr.154. Măi să fie! Înseamnă că a existat o altă numerotaţie şi că eu mă aflu foarte aproape de ceea ce caut. Caut înainte şi înapoi, din calculele mele reiese că e una dintre casele dinspre zidul depoului auto Floreasca.  Strig generic: Allo, Allo!, apare o doamnă la scara din spatele clădirii, intru, întreb. Ea e aici de exact 50 de ani, de când a terminat facultatea, este de fel din Iaşi, dar spre mirarea mea nu ştie de scriitorul de la Viaţa românească Jean Bart, de Comandor, de... Ies, revin la intersecţie, tot socotind numerele vechi din doi în doi. Există pe hartă un parc Eugen Botez. Şi o stradă Comandor E. Botez. Apar două doamne foarte vârstnice, le întreb de Jean Bart, de Eugen Botez, nu au auzit de scriitor, nici de Comandor, însă una dintre ele îşi aminteşte că pe o altă stradă se află casa lui Grigore Băjenaru, acum decedat, autorul cărţii Cişmigiu et Co. Am să dau singur de adresa respectivă, ea nu mă poate însoţi, are mari dureri de picioare. Cu atât mai puţin cealaltă, chiar mai dărăpănată decât prima, roşcată la faţă, basedoffiană, cu ochelari groşi de-un deget. E sora ei, îmi spune, a venit în vizită, din Canada. Eu, totdeauna galant: Aţi pândit o vreme foarte frumoasă, ia uităţi ce magnolii minunate! Şi cea mai tânără, localnica, nemairezistând seducţiei mele, îi transferă cheile surorii mai mari, explicându-i ce şi cum, declarându-mi că mă însoţeşte până la casa Băjenaru. Pornim, în ritmul ales de însoţitoarea mea prea amabilă. Îmi spune că mai este o casă, pe colţ, cu un înscris, însă nu l-a citit niciodată. Soţie de medic ORL-ist, decedat, iar unicul lor fiu este plecat în Germania. Mergând în acest ritm „de recuperare”, pe strada Buestrului, zăresc o placă memorială pentru pictorul Schwaitzer-Cumpăna.  Însăţitoarei mele nu-i reproşez că nu mi-a spus nimic despre această placă. Îmi amintesc a fi asistat la un vernisaj S-C, la galeria Simeza, pe la mijlocul anilor 60, împreună cu colegul LP, asta după ce, tot acolo, văzusem Păsările căzând ale lui Eugen Ciucă, plecat mai apoi în Italia, din câte am aflat. Fac două poze, din mers. Ea are mari dureri faciale, un coleg al soţului a consultat-o, nu are ce-i face. Zic, foarte doct: Cea mai păcătoasă durere facială: nevralgia de trigemen! (Vorba lui Mircea Crişan: Cultura mi-am făcut-o din conversaţii...) Şi pe când mergeam spre casa lui Băjenaru, ne pomenim la colţul unde doamna cea amabilă îmi arată o inscripţie, cea pe care nu a citit-o niciodată. Minune! Este vorba despre basorelieful cu placă memorială al lui Jean Bart! Iată că Uniunea, Muzeul, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi. Comandorul a cărui adresă o căutam, în ideea de a-i pune o placă memorială autorului lui Europolis... Doamna rămâne crucită. Iar eu cum nu se poate mai mirat. Ce-i drept, placa este pusă de curând, aurie, strălucitoare-şanjantă, pe metal, deci cam greu să citeşti din stradă. Răsuflu uşurat. O excursie instructivă. Mergem mai departe, la colţul spre Calea Floreasca, pe stânga, e o casă mare, o vilă cu etaj şi cu două intrări, aici a locuit Grigore Băjenaru. Un domn în curte, spre 40 de ani, mai nou pe-aici, dar amabil îmi dă telefonul lor, să vorbesc deseară cu soţia, care ştie mai multe, căci dânsa a copilărit aici. Revenim încetinel la vila Botez, o rog pe amabila doamnă să stea în faţa inscripţiei, vreau să intre în poză. Fac poze şi notez ce scrie sub efigia de bronz a bărbosului căpitan: „Aici a trăit şi a creat între anii 1928-1933 comandorul Eugen Botez 1874-1933 prozator şi publicist de marină cu pseudonimul Jean Bart, membru fondator şi secretar al Ligii Navale Române. Liga navală română, 2003”.

Şi aflu că dânsa provine din extremul nord al ţării, practic din Bucovina şi se numeşte Şerban Varvara. Nume românesc, zic. Doamnă, exclam, într-o ieşire sentimentală, şi eu sunt refugiat basarabean, am plecat de-acolo la numai 4 ani, însă îmi amintesc şi azi că pe una dintre vecinele noastre o chema Varvara, cu ai cărei copii mă jucam în drum. (Şi nu-i mai spun că una dintre primele mele amintiri este acea femeie care chemase puişorii şi le azvârlea bulgur – boabe de grâu măcinate foarte mare). Poate nu mă credeţi: dar nici nu vă daţi seama ce bine se leagă lucrurile în viaţa asta. îi spun, cu fior. O mai conduc câţiva paşi, apoi îmi iau rămas bun, sub semnul acestei emoţii izbucnite irepresibil.


Ion Lazu: Cronică la Hanna Bota - Ultimul canibal, III 
 

Ultimul canibal, III

 Poate că încă mai mult decât aventura în sine, astfel pusă în ecuaţie, insolită, temerară, irepetabilă până la urmă, la lectura Ultimului canibal ne impresionează celălalt tur de forţă al Hannei Bota, căci în realitate este vorba despre două experienţe la limită, simultane - mă refer desigur la scrierea propriu-zisă a cărţii. Să nu trecem lesne peste faptul în sine că atâţia dintre noi parcurgem, cu sau fără a fi preveniţi, împrejurări existenţiale extreme, dar ne grăbim să încheiem perioada, scrâşnind din dinţi, căutând să ne dezmeticim, să ne relaxăm, desigur să uităm în cascadă toate detaliile întâmplării – ca să putem trece mai departe... Or, Hanna Bota, cu un curaj ce uimeşte şi impune, şi-a scris Jurnalul de fiecare zi. Nu neapărat datându-l, deşi este lesne să stabileşti ce aparţine fiecăreia dintre cele 30 de zile; afli în ce condiţii s-a trezit/ a fost trezită încă de la mijitul zorilor, de nu cumva în toiul nopţii, la al treilea cântat al cocoşilor, inevitabili, cu ritualul lor nemilos, ancestral; şi tot aşa afli cum a adormit în seara următoare, oricât de târziu – ori n-a adormit defel, în frig, în ploaie, în rafalele vântului răbufnind fără păs printre ostreţe, sub plasa de ţânţari, în scâncetele copiilor, în cântecele sălbaticilor, în bocăniturile celor care tescuiau faimoasa kava, băutura zeilor, cea care îi anesteziază pe bărbaţi, în acelaşi timp interzisă femeilor, copiilor – un tabu, unul dintre foarte multele... – iar în realitate un fel de drog cuvenit numai bărbaţilor ajunşi la maturitate. Sunt însemnări buchisite la lanternă sau la opaiţ sau la pâlpâirea flăcărilor, a cioatelor fumegânde, noaptea, dar şi în orice alte împrejurări - ca să nu se piardă nimic din observaţiile de peste zi, nimic din discuţiile avute, din tot ce-i trecuse prin faţa ochilor (o expresie ce revine: „am/a făcut ochii mari”), din ce a auzit, a simţit şi a gândit.

Înţelegând bine că au fost prea multe cele 30 de zile de suprasolicitare pentru o femeie albă singură printre aborigeni, ne întrebăm dacă timpul de cercetare a fost suficient pentru a ni se vorbi pe larg şi la obiect despre viaţa acestor primitivi. Citind cartea, îţi spui că a fost deajuns pentru a ţi se transmite esenţialul despre oameni, despre viaţa lor, despre universul căruia se subsumează.

Au rezultat aproape 450 de pagini, asta însemnând cam 15 pagini scrise în fiecare zi! Cine se poate sumeţi cu un astfel de record? Textul este structurat în jurul unor teme, a unor titluri generice – şi avem un total de 82 capitole, ceea ce înseamnă cam trei capitole pe zi.  Viaţa tribală, avută minut de minut sub priviri de o cercetătoare pasionată, dar şi legendele pe care are abilitatea să le afle de la cei care i le-ar fi putut povesti; ritualurile observate, ceremoniile, protocolul, relaţiile din interiorul tribului, structurate în funcţie de autoritatea şefului de trib, de vraci, de însoţitorii acestora. Cu o stăruinţă ce sfidează lipsa oricăror condiţii, autoarea se învredniceşte să consemneze despre relaţionarea cu toţi membrii tribului: cu şefii, dar şi cu ghidul, cu soţia acestuia, cu cele două fiice, cu fiul, cu unchii şi mătuşile, cu bunicul, cu întregul clan din satul de baştină al soţiei, care duce o viaţă în colectivitate primitivă, fără legi scrise, ci cu relaţii prestabilite prin cutumă. Fiecare moment al vieţii: naşterea, gravida fiind într-o colibă izolată de restul clanului, timp de câteva luni de zile; căsătoria rafistolată, în urma căreia femeia devine proprietatea bărbatului; lipsa totală a educaţiei celor mici, copii care nu primesc în afară de hrana zilnică nici o educaţie, constrânşi să tacă, să stea amuţiţi, să imite pe cei mari. Fără instrucţiuni, fără explicaţii; circumcizia pentru băieţi, la o vârstă de 2-5 ani, după îndelungi pregătiri, de asemenea în completă izolare de clan, timp de o lună-două; o operaţie în condiţii rudimentare, cu unelte de lemn, distruse apoi, căci considerate tabu, asistaţi de tatăl copilului sau de un alt bărbat angajat anume.

Pusă în situaţia să absoarbă/ să recepteze atâtea informaţii, să le noteze prompt şi dorind să nu se piardă nici un detaliu, în speranţa că va avea ocazia să revină asupra însemnărilor făcute sub imperativul momentului, pentru o mai corectă şi temeinică evaluare a situaţiei, autoarea îşi forjează din mers un stil de neobişnuită supleţe expresivă, în aparenţă frust şi consemnând fervoarea trăirii, iar în fapt un stil eficient, funcţional -, o frază suplă, flexibilă, pe cât de amplă/cuprinzătoare, perfect adaptată împrejurărilor, sugerând cumva „scrisul pe picior”, cunoscut cât de cât mai oricărui diarist. Un stil pus de data asta să lucreze pe tot parcursul, nelipsit de sincope, al aventurii vanuatiene. Nu vorbim aici de fragmentele poematice, de descrierea unor momente de contemplaţie, de rezonare cu sufletul locului – nici nu ne-am mira de fapt, fiind vorba despre o autoare ce s-a exersat cu aplomb în poezie. Iată un exemplu: „Minutele serii aceleia mi le amintesc într-un fel halucinant: căldura, ploaia, oboseala, diferenţa de fus orar, lumea nouă, mirosurile, apoi piaţa dansând asemenea unor valuri de culoare ce se ridică şi coboară, părea că şi mesele şi fructele învăluite în culori tropicale se legănau bătând din palme, asta era realitatea: piaţa dansa (...) era un lucru obişnuit ca în piaţă să cânte grupuri, pentru mine era nou, cu toate că mai văzusem grupuri cântând în diferite părţi ale lumii... dar lumea în general ascultă şi-şi vede de treabă, aici nici vorbă: în spatele meselor cu produse de vânzare toţi cei din piaţă, în picioare, dansau bătând din palme şi cântând împreună cu cântăreţii. Era un ring de dans printre papaia, cocos, flori exotice, rădăcini de kava, seminţe de tot felul şi alte minuni fără nume pentru mine. Piaţa întreagă dansa şi se bucura, vibrând de viaţă, nimeni nu vindea nimic, se zguduia spaţiul sub puterea amplificatoarelor şi a vocilor stridente, nazale ale femeilor (...) Râdea şi Timothy, râdea de mine, cred. Aştepta să mă hotărăsc să plecăm, cumpărase nişte roşii, eu nu mă dădeam dusă, pe acoperişul pieţii se auzea cum ploaia se intensifica. Cât de tare trebuie să plouă, părea că apa curge compactă şi caldă... Acasă ne aşteaptă o masă caldă, nu ţi-e foame? întreabă el ca să mă ademenească, cred că îi era şi lui foame.” (p. 19)

Şi încă un exemplu: „... Adormisem. Vacarmul nu încetase, dar eram foarte obosită, încă nu mă adaptasem fusului orar, iar faptul că se întuneca atât de devreme (aşa era tot timpul anului, fix la şase apunea soarele, iar la şase şi un sfert nu mai vedeai la o lungime de braţ) şi nu exista curent electric, toate activităţile păreau paralizate pentru mine; nu şi pentru ei: Ei îşi continuau viaţa pe întuneric de parcă nimic nu s-a schimbat: discuţii, gătit, sporovăială, aţâţatul focului, iar poveşti, mîncare, iar vorbit, cam astea erau activităţile lor, fie pe lumină, fie pe întuneric.”(p. 35). Sunt fraze care plonjează în miezul activităţilor pe care cercetătoarea le ţine sub observaţie neîntreruptă; dar totodată sunt fraze de acroşat cititorul, numai bune să-l prindă în vârtej şi să-l pună la lucru, coparticipativ. Autoarea, care potrivit cutumelor nu a avut niciodată acces în namakal - casa tabu rezervată numai bărbaţilor din trib -, reuşeşte performanţa de a se plasa, prin scrisul ei, în chiar miezul lucrurilor, în namakalul aventurii sale scripturale. Ce autor nu şi-ar dori acest privilegiu? Câţi au abilitatea să se plaseze în vortexul întâmplărilor pe care ar dori să le nareze?

Îmi propusesem să scriu despre Ultimul canibal nu doar ca jurnal de antropolog ci şi ca roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Spre final, îmi dau seama că era cât pe ce să nu vorbesc tocmai despre lucrul care m-a impresionat cel mai mult. Ai înţeles în ce constă noaptea înapoierii culturale a primitivilor, ai apreciat stilul expunerii. Dar în această noapte exprsivă se pregăteşte ceva, freamătă indicibil sub geana zării, abia bănuită: răsăritul de lună ce se va deschide asupra priveliştii cetluită în negură. În cazul nostru, este vorba despre o generoasă simpatie umană cu care cercetătoarea îşi potopeşte subiecţii de studiu; este vorba despre căldura sufletească cu care în modul cel mai firesc românca noastră se apropie de primitivi. Este lumina sentimentului, care dă viaţă tabloului nouă expus, spre contemplare. „Secretul” care animă profuziunea de litere a scriiturii. Lucrurile ne sunt decriptate în cursul unei discuţii iniţiate de Maktuan, ghidul Hannei, în preajma despărţirii. Maktuan îi dă exemplul unei voluntare din Canada, care a avut nevoie să petreacă 6 luni într-un centru de adaptare. Şi continuă: „Tu ai venit direct şi trăieşti aici printre noi de parcă ai fi aici dintotdeauna...” şi aborigenul vrea să afle: „Şi nu am voie să ştiu secretul?, întrebă curios. Ba da, cred că îl ştii deja, e iubirea: vă iubesc pe toţi, iar dacă voi puteţi trăi în condiţiile astea, înseamnă că pot trăi şi eu...” Şi străina continuă: „...nu împrejurările au fost ţinta atenţiei mele, ci oamenii, ei sunt comoara...”. Iar în finalul discuţiei ghidul îi aduce acest omagiu: „Ai avut mai multă răbdare cu noi decât am eu însumi...”(p. 236-237).

Şi totuşi... şi totuşi, simt nevoia să mă întorc la scriitură. Nu poţi să scrii un jurnal cu aborigenii dacă nu te implici trup şi suflet. Asta s-a înţeles. Dar totul ar fi o construcţie pe nisipuri mişcătoare dacă n-ar exista la autoare „nenduraţii ochi de gheaţă”, cei cu care priveşte/cercetează/iscodeşte, dincolo de orice simpatie sau resentiment, lumea sălbaticilor ca atare. Hanna Bota a intuit că obiectul interesului ei trebuie scrutat fără milă, dincolo de orice reţineri, pudori, precauţii. Cu un fel de sălbăticie. Aceasta fiind curajul ei cel mare. Da, oricât ar părea de straniu, scriitorul este faţă cu personajele sale un sălbatic, dând iama în viaţa semenilor, în cruciş şi-n curmeziş, mereu îndârjit, nerenunţând. Dacă scriitorului nu-i reuşeşte această traversare a hăţişului uman, cu creionul în mână drept macetă, totul e zădărnicie: munca, bunăvoinţa, talentul: tot. Mi-am ales cândva ca personaj un om despre care toţi cunoscuţii spuneau că este un intratabil, un „sălbatic”. Am scris despre el cu deplină implicare – obstinat să aflu: ce se ascunde dincolo de aparenţe, în adâncurile fiinţei cetluite, acolo unde se izvodeşte felul său de a se comporta printre semeni. În mod paradoxal, la urmă am ajuns la convingerea că este nu un sălbatic, ci un om pus pe fapte, care nu se iroseşte în politeţuri şi farafastîcuri, cu riscul de a nu fi înţeles; şi că adevăratul sălbatic eram eu, autorul.

 7 mai 2012.                                                               Ion Lazu

Ion Lazu: fotografii...