duminică, 13 mai 2012

Scriitorul zilei: Mircea Ciobanu; talentatul Socs Botond la Sala Mică a Ateneului; poezii; fotografii...

Scriitorul zilei: Mircea Ciobanu, n. 13 mai 1940 - d. 23 aprilie 1996
 
  

Mircea Ciobanu - Augur

 
E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

Elegie

Trupul de ieri ti-am ascuns
între var si mistrie
A ramas numai zidul
care nu ma mai stie.

Teascul tacerii striveste
Cuvîntul neîndeajuns.
Umeda boare se lasa-n
priviri ca raspuns.

De-aici povestea se-ntoace
cu scrisa la noapte.
Mîna umbrita coboara-n
zarea propriei fapte.



O amânare


Sunt eu, şi-n rest e numai vânt.
O, lepra – dacă n-ar fi sură
nici eu n-aş fi pierdut, cum sunt,
de ceată, nume şi măsură.

Sub legea şoldurilor nalte
şi-a umerilor moi, pe chei
se clatină, de-a lungul, calde
şi tulburi umbre de femei.

Le sfâşie în haite câinii – 
pe-acel contur amar de sân
mă-ncumet însumi să amân
cu umbra palidă a mâinii,

şi cum amân mă vinde umbra
pe limba morţii. Cheiul ud
încape jocul surd de-a sumbra 
crucificare-n aşternut.

Din volumul „Patimile”, 1968



         

Scara


Atunci se va vedea şi nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut şi ros atâtea dungi – 
ori spaţiul a-nceput să se dilate?

Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarţi un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.

Atunci şi nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, şi umbra care-nşeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
şi-a lucrurilor puse la-ndoială.

Din volumul „Patimile”, 1968


***
Poet, prozator, eseist şi editor fără egal în epocă, Mircea Ciobanu, (pseudonim pentru Mircea Sandu) bucureştean prin naştere, fiu al unui constructor, şi-a făcut liceul la Vodă Cantemir, coleg şi prieten cu Mircea Cojocaru, şi a urmat Filologia, secţia slavistică, la Universitatea din Iaşi, finalizată la Bucureşti. Redactor la Agerpres, apoi la Editura pentru Literatură, din 1970 este redactor la nou înfiinţata editură a Uniunii scriitorilor, Cartea Românească. După 1989 devine redactor şef la Editura Eminescu, iar în curând înfiinţează o editură proprie Vitruviu, 1994, unde i-a publicat pe cei mai importanţi scriitori contemporani, cu cărţile lor esenţiale, inclusiv tot ce eliminase sau schilodise mîna cenzurii. S-a implicat în Alianţa Civică şi a fost purtătorul de cuvând al Casei Regale, editând câteva volume de convorbiri cu Regele Mihai.

Opera literară:Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, 1966;Patimile, , 1968;Martorii, 1968;Epistole I,  1968;Cartea fiilor,  1970, ediția a II-a la Editura Vitruviu,  1998;Etica,  1971;Armura lui Thomas si alte epistole,  1971;Martorii, editia a II-a, complet revăzută, 1973;Tăietorul de lemne,  1974;Cele ce sînt,  1974;Istorii, vol. I, 1977, ediția a II-a, Editura Vitruviu,  1999;Istorii, vol. II, 1978, ediția a II-a, Editura Vitruviu,  1999;Patimile, 1979;Istorii, vol. III,  1981, ediția a II-a, Editura Vitruviu, 1999;Versuri,  1982;Istorii, vol. IV, 1983;Vîntul Ahab,  1984;Marele scrib,  colecția "Cele mai frumoase poezii", 1985;Istorii, vol. V, 1986;Martorii. Epistole. Tăietorii de lemne,  1988;Viața lumii,  1989;Convorbiri cu Mihai I al României, vol. I-II, Humanitas, 1992-1993;Tînărul bogat (vol. VI din Istorii),  1993;Poeme, 1994;La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov, 1997;Anul tăcerii, 1997.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Ciobanu
http://www.pasi.ro/revista/exercitiu-de-neuitare-mircea-ciobanu.html
 http://www.rostonline.org/rost/mai2007/ciobanu.shtml
 http://www.autorii.com/scriitori/mircea-ciobanu/

***
Ion Lazu: MEDALION MIRCEA CIOBANU

Mircea Ciobanu a fost, o spun cu toată convingerea, dintre atîţia amici de cursă lungă, marele meu prieten literar şi totodată omul providenţial pentru destinul meu de scriitor. (Şi simt nevoia să adaug imediat: iar Dumitru Alexandru, pe care tot prin Mircea l-am cunoscut, a fost omul cel mai apropiat inimii mele, cam de prin 1975 şi pînă la sfîrşitul lui prematur. Observ că este o modă printre scriitorii de o anumită vîrstă să spună că au fost prieteni cu Mircea Ciobanu. “Aaa, Mircea Ciobanu! Am fost foarte buni prieteni, nedespărţiţi…” În destule cazuri poate fi adevărat, deoarece Mircea era un om foarte deschis şi dornic să se implice, să ajute pe cei năpăstuiţi, nedreptăţiţi, iar mai cu deosebire pe cei care făceau din scris însăşi raţiunea lor de a fi. Şi, desigur, o făcea dintr-o convingere nestrămutată că valoarea trebuie să se impună în istorie, dar o făcea şi de pe poziţia lui de prestigios redactor la cea mai importantă editură din ţară - ca să nu spunem că era o editură cu regim special, unde prin curajul şi solidaritatea redacţiei puteau apărea cărţi pe care cenzura le-ar fi blocat în mod sigur. Era născut în zodia taurului, deci un luptător, temperamental simţea nevoia să se afle de fiecare dată acolo unde se mişcau lucrurile şi pe cît posibil să ia parte la justa lor direcţionare. Un jurnal ţinut cu perseverenţă de un astfel de scriitor ar putea da seamă cu adevărat despre viaţa literară de după 1965 chiar mai mult decît memoriile care se vor scrie, dacă se vor scrie. Cele cîteva fragmente deja publicate susţin această afirmaţie. Dacă declaraţiile de prietenie cu Mircea Ciobanu au devenit printre mai vîrstnicii scrisului o modă, atunci declar că asta e singura modă literară care nu mă deranjează. Pe de altă parte însă, constat cu mîhnire (e un eufemism, de fapt: cu mare supărare) că opera lui M.C. nu este preţuită la adevărata ei valoare. Pentru că, totuşi, prea puţini poeţi de după război s-au ridicat la nivelul poeziei oficiate de M.C. Ultima lui carte antumă, Anul tăcerii, o citesc la nesfîrşit, repetîndu-mi: Iată adevărata poezie, iată tonul ei înalt şi nobil, temele ei mari, dintotdeauna, iată o spunere puternică, liberă în disperarea ei existenţială, modernă în fond, eternă să sperăm. Dăduse cu puţin înainte teribilul eseu La capătul puterilor. Însemnări pe cartea lui Iov, abordînd din interior o temă religioasă-morală esenţială. Într-o vreme cînd a te ocupa de mofturi a devenit suprema formă de a-l epata pe burghez…
Iar dacă e să spun ce ştiu eu despre prieteniile literare ale lui Mircea Ciobanu, consultînd şi nişte fotografii de-ale lui D. Alexandru, atunci i-aş aminti pe următorii: Mircea Cojocaru, cu care a fost coleg de liceu la Cantemir, Nicolae Ioana, Vasile Vlad, Vasile Petre Fati, Pucu Negrici, Petre Anghel, Ion Iovan, Marius Robescu, Dan Laurenţiu, I.V.Strătescu, Dumitru Alexandru, Ştefan Agopian, Mihai Cantuniari, Nicolae Manolescu, dar sunt convins că lista e mult mai lungă şi poate Mircea însuşi m-ar fi trecut la coada acesteia, dacă… Foarte tîrziu am îndrăznit să trec de Dumneavoastră
în conversaţiile cu Mircea, din sincer respect, din admiraţie pentru scriitor, deşi el mi se adresa colocvial.
Om cu magnetism social, Mircea Ciobanu era atras copilăreşte de diverse chestiuni ezoterice. Odată mi-a făcut proba că obiectele de metal se lipesc de el. Altădată, turnîndu-ne nişte pălincă în pahare, încîntat de tăria ei, i-a dat foc şi i-am surprins un zîmbet de alchimist. Credea în magie, în pase, în biocurenţi; în şamanism. În descîntece. Odată, la noi fiind şi Andreiu-Mic scîncind la acea oră înaintată a serii, s-a dus în camera copilului şi iute s-a întors încîntat de succesul lui, anunţîndu-ne că l-a adormit mîngîidu-l pe cap. Îi plăcea să deseneze, cred că avea chiar talent, pe care i l-au moştenit cei doi fii ai lui, deveniţi ambii artisti plastici. Paginile lui manuscrise sunt însoţite de desene uimitoare. Înclinaţia lui spre artele plastice reiese cu pregnanţă din poezia lui, dar poate încă mai evident din proza sa poematică şi vizionară. Apoi era înclinat spre arta meşteşugărească, ţinută la mare cinste. Mă purta prin magazine artizanale şi prin anticariate şi privea pierdut, ore în şir, la diverse piese de alamă, la ibrice făcute din ciocan. De i-ar fi fost la îndemînă, ar fi achiziţionat la nesfîrşit piese de anticatriat, unele chiar au poposit în apartamentul lui, scrinuri, ibrice, stampe. Grafica îl fascina cu adevărat. Un talent proteic, plurimorf, o fire deschisă spre toate aspectele artei şi ale cunoaşterii, un renascentist, aş spune, cu convingere. Îi plăcea apoi muzica lăutărească, mi-l amintesc murmurînd: “Supărată sînt pe lume Aş fugi într-o pădure Să-mi fac casă de pămînt Să stau pe jos şi să plîng…” Era atras de artele vizuale, de cinematografie cu deosebire, îmi povestea cu fior scene din filme. Şi avea o memorie teribilă, putea recita la nesfîrşit din poeţii preferaţi, Eminescu, Bacovia, Macedonski, Arghezi, dar şi din Alecsandri. Am citat cîndva primul vers dintr-un pastel de iarnă şi apoi el a dus recitarea pînă la capăt. Atent la lume, la incidenţa razei luminoase, la sunete: se oprea, relua tonul, avea ceva muzical-pictural în tot ce făcea. Dansator înnăscut, de la el am învăţat dansul Sirtaki după muzica din Zorba. Şi un mers elastic, plutitor, de fachir indian. Ştia să-l asculte pe interlocutor, de aceea eram foarte atent cum vorbesc cu el, pîndea tot timpul ideile noi, sugestiile, simbolurile. Bun cîntăreţ, ne-a delectat odată în maşină pe tot drumul pînă la Slatina, la lansarea Blănii de viezure, în tripletă cu D. Alexandru şi Nicolae Ioana. Cel mai artist dintre oamenii pe care i-am cunoscut, spun asta fără ezitare. Şi poetul care îşi recita cel mai bine poeziile proprii, ceea ce nu se întîmplă cu mulţi confraţi.
L-am cunoscut mai bine la începutul anilor ’70, cînd am constatat că locuim în acelaşi cartier. Mă găseam într-o mare derută, căci după cele două volume de proză apărute la Eminescu, intrasem în impas, apariţia poeziilor se amîna sine die, iar romanul Curtea interioară era blocat în mod misterios tocmai la editura care cu atîta promptitudine îmi scosese primele două cărţi. I-am dus un manuscris de schiţe şi povestiri, se numea pe-atunci Drumul de creastă. Am avut o singură discuţie pe text, în
fapt nu mi-a spus decît că titlurile cutare şi cutare nu intră în selecţia pe care o operase. Nimic despre motivele care deciseseră scoaterea lor; nimic despre temele abordate, nimic despre mijloace, despre stil. Mister total cu privire la părerea redactorului despre autorul  din faţa lui. Mi-am explicat asta abia de curînd, cînd prin bunăvoinţa soţiei sale Rodica am putut citi prezentarea făcută de Mircea manuscrisului meu: un autor stăpîn pe mijloacele artistice, cu o viziune originală, un cehovian etc. Acelaşi comportament la a doua carte scoasă împreună, Rămăşagul, un aşa-zis roman istoric, în intenţia mea un poem în proză, iniţiatic. Pur şi simplu redactorul nu s-a atins de text. Iar ca să fiu exact pînă la capăt, Mircea a suprimat în mod oportun cuvîntul Grozea cu care începea textul. Idem la cea de a treia carte a noastră Capcana de piatră, căreia i-a găsit acest titlul, iar cel propus de mine a devenit subtitlu: O anchetă pe cont propriu. Ca mult mai tîrziu şi doar din întîmplare, într-o discuţie în trei cu Dumitru Alexandru să-l aud: “Da, Rămăşagul  e o parabolă bine condusă, o carte riguros construită. Însă cartea de acum se apropie mai mult de proza care se scrie azi. Ai scris o carte frumoasă şi nespus de tristă. Şi nici măcar nu-ţi afişezi părerea, ci doar prezinţi lucrurile.” (Sălbaticul, p. 75).
La apariţia Blănii de viezure, Mircea a ţinut să mă prezinte directorului editurii, Marin Preda, oarecum împotriva voinţei mele. Trebuie!, a zis. Ne-am dus în biroul lui M.P, de la parter. Întîlnirea a fost foarte scurtă, strict protocolară. I-am dat un exemplar cu autograf, m-a felicitat şi cam asta a fost tot. Pe marele prozator îl mai zărisem de două trei ori. O dată la restaurantul Cireşica, la mare ţinută, cu o doamnă, la masa vecină. Potolit, nespectaculos, comme il faut. Altă dată la lansarea colecţiei de poezie Hiperion, cînd împreună cu Mircea Iorgulescu au prezentat primele trei apariţii: Mazilescu, Ciobanu şi Abăluţă. Printr-o întîmplare ghinionistă, cartea lui Abăluţă nu sosise de la tipografie. Nu prea multă lume în librăria Mihail Sadoveanu. Şi nu neapărat reverenţioasă, fîţîindu-se în timp ce maestrul îşi rostea frazele. Această lipsă de receptivitate m-a deprimat profund. Cît de mare scriitor trebuie să fii ca aceşti tîrgoveţi năzuroşi să-ţi acorde atenţia lor? Cele două scurte alocuţiuni, apoi autorii au citit cîte o poezie din volumele antologice abia apărute. Mircea, poezia care începe cu versul Am fost poet în vremea lui Ahab. Citită cu luare-aminte, nu mai pare să fie vorba de vechimea actului poetic, oficiat încă în antichitatea întunecată, pe vremea lui Ahab, ci este o poezie cu adresă: am fost poet, eu Mircea Ciobanu, pe vremea întunecatului împărat Ahab-Ceauşescu. Vă rog să recitiţi această poezie teribilă. După stingerea poetului, soţia lui m-a întrebat ce versuri aş crede că trebuiesc săpate pe piatra tombală şi i-am răspuns fără ezitare: “Am fost poet în vremea lui Ahab, Scriam pe nisip, la poarta Cetăţii”… Cred în continuare că este epitaful pe care Mircea Ciobanu îl merită.
A treia oară l-am întîlnit pe Marin Preda la deschiderea unui Tîrg de Carte, pe atunci la Sala de expoziţii Dalles. Puţină lume, la acea oră. Mi-a întins mîna şi, neplăcut impresionat, mi s-a plîns imediat că editura lui a primit un loc neavantajos. I-am spus cu convigere că dimpotrivă, a primit cel mai bun loc, în chiar centrul sălii. S-a uitat în jur, a văzut că aşa stau lucrurile şi s-a relaxat pe loc, apoi a mers la stand, unde oficia dna Constanţa Vulcănescu. Am avut pe loc impresia că Marin Preda este un om cam rupt de realitate, deci naiv şi lesne manevrabil. Mi-a părut rău să-l văd dezamăgit şi l-am mistificat pe loc: din politeţe, în ultimă instanţă.

“29 februarie 1980:  Azi merg la Dumitru Alexandru cu manuscrisul volumului de poezii, - sînt poezii din ultimii 15 ani, majoritatea scrise înainte de debutul în proză… Nea Mitică le citeşte în tihnă, de cîte două trei ori, cu eforturi de concentrare, în timp ce eu citeam un fragment de M. Preda din Ramuri, bine scris, dar pe tema bătută a intelectualilor şi a ţăranilor care pleacă la oraş, şi pe care, cică, Monşerul nu-i mai recunoaşte. Pare să se dezică de ei, nemulţumit. Impresia lui nea Mitică: cu totul favorabilă, unele poezii l-au entuziasmat chiar, inclusiv sonetele, balada etc.
Plecăm spre Mircea Ciobanu, în vecini. Pe drum îmi spune că titlul volumului său de debut Focuri iarna vine de la o poezie care n-a mai apărut. Mi-o recită în mers, cu mici infidelităţi de memorie.
Îl găsim pe M.C. în hol, gata să iasă pe uşă, foarte “pornit”, cum mi s-a părut… Am stat doar cât să-şi îmbrace paltonul şi am ieşit. Afară, soare cu dinţi. M.C. îşi pusese căciula şi îşi sălta mereu gulerul de blană. I-am spus că senzaţia de frig vine de la oboseală. Zice: “Atunci înseamnă că eu sunt veşnic obosit, pentru că mie mereu mi-e frig!” L-am dus pe Nea Mitică până la uşa blocului, am plecat mai departe la o plimbare prin cartier. Mircea părea că n-o să se mai oprească din mers. La colţul aleii mele, simţindu-l nervos, l-am încercat: “Să merg şi eu?” Şi am luat-o amîndoi printre blocuri, la nimereală, mărşăluind vreo jumătate de oră sau mai mult. Uneori tăcerea se prelungea prea mult şi mi-era chiar jenă să tot tac. Mircea foarte cătrănit, dar nelăsând să se înţeleagă din ce parte îi venise supărarea: de la ai lui?, de la scris?, de la editură?, din altă parte? Aduc vorba de colega Viki Bunescu. Zice: “O să-i mai publicăm o carte bună şi, după aia? Aşa, măcar ai argumentul suprem că nu ai fost înţeles, că te-au nedreptăţit…” Eu: “Mai scoţi o carte, dar nu dai gata pe nimeni”… Până la urmă aflu că îi merge greu cu Istoriile, s-ar putea să iasă patru volume, după cum se organizează materialul. Cu subînţelesul că depinde mai mult de materia epică decît de opţiunea autorului. Se uită mereu la blocuri, care îi par urâte, bălţate, strâmbe, gata să cadă. Se uită la nucii care au rămas printre construcţii, relicve ale fostelor livezi de la marginea Capitalei. O jale în plus. Eu: “Acum e urît pe-aici, dar e urît şi la ţară, să ştii; poate dă în curînd primăvara, înverzesc pomii, se astupă zidurile astea ursuze”… Pare să fie într-o dispoziţie catastrofistă. Aduce vorba de alunecările de teren de după cutremur; eu despre cele de la Guşoeni, studiate de mine mai an, el despre cele de la Vârfurile, un sat dinspre Tîrgovişte unde merge Rodica şi copiii. Zic, prins de amocul ce mi s-a transmis: “După multe am alergat, acum nu-mi doresc decât să nu mă mai doară inima”. (Un verset?) Şi adaug, ca scuză: “Cred că e ceva nervos la mine…”. La urmă, cînd să ne despărţim în preajma blocului lor, îi arăt poezia Eter (aveam dosarul sub braţ), o citeşte de două ori, spune că e “o poezie frumoasă”. Eu: “Aşa cred, aşa sper. Cu ea închei volumul”. Şi pe loc mă gândesc să i-o dedic, dar tac mâlc: lasă întâi să apară, avem timp să ne bucurăm, dacă vom găsi cu cale… Când să plece, îl aud: se teme de ceva nedefinit; îi vine să stea pe întuneric, cu pătura trasă pe cap. Eu: o delegaţie, o deplasare în provincie, un peisaj liniştitor, mai spune cineva o glumă… Pentru mine totdeauna o călătorie a echivalat cu o vindecare. “N-o să fie nimic, îl încurajez: O să fie bine!” Şi ar fi trebuit să-i precizez că ăsta e titlul romanului meu despre doctorul Radulian, scris prin ‘72-‘73 şi pe care au să mi-l publice, cine ştie când.

3 martie ’80.  Aşadar, ieri acea plimbare în marş forţat cu Mircea prin cartierul Berceni, el călcînd pe porţiunile de trotuar mai zvântate şi eu pe unde se putea…Se oprea în faţa vreunui bloc şi nu mai pleca de acolo, oripilat. Cum mergea: ţeapăn, cu mâinile la spate, mi-a părut o clipă că-l văd pe taică-său în persoană, despre care mi-a povestit că era dintre acei oameni care trec peste tine şi te calcă şi nici nu se uită măcar înapoi; ajunşi spre marginea cartierului, vântul se înteţise, eu în capul gol, nepregătit. El: “Oare şi aici au să construiască?” Părea foarte obosit (lucrează extrem de mult şi din greu, dar cei din afară înţeleg asta?) Mă gîndesc şi aşa: Oamenii îl văd pe scriitor doar când el se relaxează, când scapă de la masa de scris şi caută o destindere…, iute îl taxează de beţiv, de… Mircea părea extenuat şi dezamăgit - de toţi şi toate. Speriat de deruta în care s-a trezit. Văd şi eu pe viu ce înseamnă să scrii în plin, nu doar punând cap la cap diverse însemnări şi amintiri, ci construind, calculând efecte, semnificaţii – să creezi o lume autonomă, numai cu puterea ta spirituală. Eşti zdrobit de efort, foarte sus în peisaj, dar şi atârnând deasupra prăpastiei…” (Jurnal Vreme închisă.)

„... La Cartea românească, intru la Liviu C. care îmi spune că azi cenzorul a promis să vină pentru discuţia finală, după ce a tot lungit vreo lună citirea romanului. Insul are obiecţii, mă previne L.C. Cere să i se facă legătura telefonică şi aflăm că Bercescu a şi plecat încoace. L.C. îmi sugerează că nu e bine să fiu văzut prin preajmă, merg deci la librăria editurii, iar în curte dau peste  George B., căruia îi spun ce mă aşteaptă. Rîde, încurajator şi are o expresie: N-avea grijă, că-i smulgem noi coaiele! Cînd revin în hol, tot cu inima mică, apare Mircea C., la curent cu înfruntarea ce tocmai are loc, strecurîndu-mi că nu e nimic grav. Probabil pe ins îl deranjează ideea sinuciderii, dar vom vedea! Vorbim la el în birou, vin diverşi şi diverse, apoi M. îl aude pe L.C. pe hol, deduce că discuţia s-a încheiat şi că Bercescu a plecat. L.C. intră la secretariat, stă ce stă, în timp ce eu îmi ţin respiraţia, apoi deschide uşa şi mă invită la el. (Tot timpul mă simţeam ca la un examen, în studenţie, deşi L.C. îmi spusese că romanul meu i-a plăcut foarte mult şi că l-a citit în două dimineţi, iar B. îmi dăduse asigurări că vom răzbi.)
Aflu că insul a avut obiecţii mari, a dezavuat din capul locului ideea de sinucidere, însă L.C. şi-a păstrat calmul şi i-a argumentat că este vorba de un artificiu artistic şi să nu intervină în chestiuni de creaţie. Că romanul este bun din punct de vedere estetic, să-l semneze şi după aceea vor discuta pe rînd toate obiecţiile, în caz contrar el cere ca romanul să fie citit de George B., ceea ce cenzorului nu i-a convenit. Este cel mai obstrucţionist tip, îmi spune L.C., (care va fi ştiind bine ce spune). Şi îmi arată că insul a semnat: mă uit de formă şi îi văd apostila pe prima pagină; după care luăm punct cu punct obiecţiile, destule, trecute una sub alta pe o pagină întreagă, întrerupţi fiind de o chemare la director, pe care L.C. o amînă pe mai tîrziu, apoi se răzgîndeşte, probabil bănuind că tocmai despre cartea mea e vorba. Revine în curînd şi continuăm discuţia, iar eu (prevenit de M.C. că, dacă insul va semna, să mă las cît mai greu), accept să mai tăiem un cuvînt: cruce, biserică, mai sărim peste vreo obiecţie şi, în final, cu mare părere de rău şi rezistînd la limită, sacrific două paragrafe: cel cu “gunoiul uman” şi cel cu mireasa moartă, paragraf considerat mistic, care însă nu era decît foarte semnificativ, în contextul mentalităţii ţărăneşti. Păcat! Asta e! L.C. mă roagă să suprim cuvîntul Chişinău, am timp să plasez şi o dedicaţie pe prima pagină şi îi redau manuscrisul pe care, cu surprindere, cînd îl închid, văd că scrie “Capcana de piatră” şi doar ca subtitlu “O anchetă pe cont propriu - roman”. De pe drum îi dau un telefon lui D. Alexandru şi-i spun prin ce-am trecut. Zice: Bucură-te că ai trecut!” (Sălbaticul, p. 51,52)

Şi aş vrea să accentuez asupra acestui aspect: Nu buna mea părere despre modul cum manipulez cuvintele, nici măcar cărţile pe care le-am tipărit, nici amabilele confirmări din partea unor confraţi ori cititori necunoscuţi, nu ele reuşesc să-mi dea curaj în meseria de scrib, căreia m-am înrobit; ci îmi dau curaj să merg mai departe tocmai acele rare ocazii cînd vreuna dintre intuiţiile mele, la care nici nu pot spune în ce împrejurări am ajuns, o găsesc confirmată în scrisul altora. O intuiţie de-a mea regăsită în Cioran, spre pildă, ce-i drept notată de filosof cu o jumătate de secol în urmă sau şi mai mult, dar peste care eu dau astăzi, răsfoind la stand vreuna dintre cărţile lui, care atît de mult ne-au lipsit după război... În Cioran, în scrisul lui Panait Istrati, al lui Gib Mihăescu, al altor autori români sau străini, din n-are importanţă ce secol. Dar mai ales în prozele lui Mircea Ciobanu, pe care de fiecare dată le-am citit "tot tresărind, tot aşteptînd”, vorba genialului poet. Se poate să fie vorba despre naturi apropiate mie, percepînd lumea şi sugestiile ei cu acelaşi tip de sensibilitate. (M-aş fi bucurat mult să ştiu că şi lui M.C. îi plăcea modul în care scriu. Discutam despre cărţile lui, despre fragmentele pe care ni le citea, mie şi lui D.A. sau despre manuscrisele lui D.A., aflate într-o continuă prefacere, ca o nebuloasă care îşi caută forma, -  însă nu discutam niciodată despre scrisul meu, mai ales că nu mă înghesuiam să le citesc fragmente. Nu am făcut asta nici cu poeziile, cu atît mai puţin cu proza, chiar fiind vorba de prietenii mei cei mai buni. Asta deoarece am defectul de a mă implica prea tare în lectura propriilor texte, emoţia mă pulverizează, glasul devine înlăcrimat, iar eu mă simt tot timpul penibil… Probabil Mircea îmi ghicise firea şi a decis că e mai bine să mă lase într-ale mele…)
Era de altfel un om de mare receptivitate, Mircea Ciobanu, se întîlnea cu personalităţi, purta discuţii elevate, se afla în miezul dezbaterilor de idei ale momentului. Îmi spunea, durut: “Cum să nu se destrame această naţiune, cînd i s-au luat sărbătorile?!” Mereu îmi reţinea atenţia cu vreo observaţie de mare profunzime sau de indicibilă subtilitate. Devenise, şi cred că nu i-am spus-o niciodată în mod desluşit, devenise interlocutorul meu din gînd. Omul pe care îmi “încercam” ideile noi, sintagmele norocoase, într-un dialog mental necontenit şi fertil.
Printr-un noroc s-a păstrat referatul lui Mircea Ciobanu întocmit pentru susţinerea Blănii de viezure. Rezum: un autor stăpîn pe mijloacele sale, un cehovian...E o minune că aceste referate s-au păstrat, le-am văzut la soţia lui M.C. şi mi s-a spus că vor apărea în curînd în volum. Atunci se va vedea mai bine măsura în care M.C. a pus umărul la editarea unui număr însemnat de cărţi care fără sprijinul său curajos şi calificat nu ar fi văzut lumina tiparului. Vreau să spun că se putea şi mai rău, ceea ce unii uită. Cum îi uită şi pe cei cărora ar trebui să le fie recunoscători. 
(Din Himera literaturii, Ed. Curtea veche, 2007) 



Ion Lazu: Un extraordinar  tânăr pianist: Szocs Botond
Ieri seară, sâmbătă fiind, stârnit din bârlogul meu blogistic de prietenul fagotist (şi poet) Mihai Nenoiu, m-am prezentat/ am descins la Sala Mică a Ateneului spre a-l asculta pe un foarte tânăr pianist, pe care prietenul mi-l lăudase din toată inima: vino să vezi şi să asculţi un pui de maghiar care nu ştie boabă româneşte, însă ştie să cânte la pian ca nimeni altul! (Acesta fiind sensul celor spuse). Am ajuns în ultima clipă, tentaţiile Cişmigiului într-un amurg de primăvară exercitând asupra mea o adevărată tiranie. Cobor la Sala mică, începe concertul şi, fără veste, chiar cu violenţă, suntem smulşi din contingent cu o forţă irezistibilă, purtaţi cu autoritate în lumea vrăjită a muzicii de zile mari. Frantz Liszt cu Rapsodia ungară nr.15 în la minor, urmată de Studiu transcendental nr 7 în mi bemol major "Eroica",de Rigoletto - parafrază de concert şi Mefisto, vals nr 1, iar după pauză Momente muzicale nr. 16 de Serghei Rahmaninov. Un repertoriu în sine spectaculos, de mare ambiţie.
Plasat cuminte în rândul doi, pe primul scaun dinspre uşă, am văzut tot ce era de văzut şi am auzit ceea ce prea rar mi-a fost norocit să ascult: Muzica în tot ce are ea mai impetuos şi ultimativ. Dar ce-am văzut în fapt, apărând de după o uşă ce părea să se deschidă la un semn? Un tinerel, un băieţandru, nu mai mult, şaten, nicidecum deşirat ("suav lungan") la cei 16 ani ai săi, de elev clasa X-a la liceul Plugor Sandor din Sf. Gheorghe, ba aş spune dimpotrivă, un june cam bondoc şi robust, asemenea unui cadet căruia i-a priit în vacanţa mare. Mai simplu spus, o impresie de tot oarecare în ce-l priveşte pe interpret (suntem cu deosebire atenţi la început, socotindu-ne cumva martori la lansarea în carieră a unui nou nume, cu tot ce înseamnă asta, inclusiv "purtătorul material" al talentului...), impresie imediat contrazisă de interpretul ultra-interiorizat, pe cât de "pornit", trăindu-şi muzica cu fervoare şi realizând o abruptă desprindere din real, o înălţare în trepte, spre culmi. Tehnică instrumentală desăvârşită, aş spune fără a risca prea mult: strălucitoare, uimitoare şi pusă la lucru de un temperament înstrunat la maxim. Un prim Liszt triumfal, solemn, viguros cu deosebire, scânteietor în acute, atacat cu impetuozitate, cu stăpânirea excelentă a mijloacelor de expresie. Un Rigoletto în cu totul altă manieră, răscolitor şi dureros, apăsat de nenoroc şi apoi prins într-o muzică învârtejită, trasă în şiraguri cristaline de note - o profuziune de sonuri vibrând la limită. Încerci să revii cu picioarele pe pământ, să te distanţezi de "lumea lui", după ce te-ai convins că pianistul nu mai e pe lumea asta, ci altundeva, într-o supra-realitate numai a lui, de maximă spiritualizare.  Înţelegi bine că avem a face cu o partitură a teribilului Frantz Liszt, dar de fapt nu despre note e vorba, până la urmă, oricât de impecabil marcate de interpret, ca într-o halucinaţie. Nu e vorba doar de note ca atare, doar de partitură, ci de altceva, adânc-sufletesc, ce se cere parcurs cu fior şi transmis celorlalţi, ca o încununare. Începi să înţelegi de ce precocitatea se vădeşte mai cu seamă în muzică - un scriitor genial la 4-5 ani?, un desenator genial printre preşcolari? un actor, un dansator? Constaţi că abia în cazul muzicii, a talentului nativ, izbucnit pretimpuriu, lucrul devine posibil şi funcţional. Singura explicaţie ar fi că muzica este forma primară, directă, nemijlocită de exprimare a fiinţei umane. Înaintea celorlalte modalităţi de exprimare, de comunicare. Primul sistem de semnalizare interumană. Ce-ar fi să ne închipuim melodia ca o succesiune de note intrinseci, fiecare cu autonomia ei? Ci nota nu este un deget apăsat pe clapă, ci este întregul freamăt al celui ce se apleacă deasupra partiturii, atingând clapa cu maximă precauţie, unduios, grijuliu, ocrotitor, ezitant, într-o strădanie obstinată de a modula nu doar cu degetele, cu braţele, cu umerii, ci cu tot trupul, o exprimare de sine deplină, inconfundabilă, o melodie ce-ţi animă sufletul. Ar fi, în cazul interpretului de talent, diferenţa dintre linia dreaptă, pe de o parte, cea trasată cu creta şi raza de lumină, pe de altă parte, cu natura ei complexă, contradictorie, miraculoasă: corpuscular-ondulatorie. Cam aceasta ar fi asemănarea şi deosebirea dintre partitură şi interpretarea virtuozului. El musai să se însingureze în visătoria lui melodioasă, în "suferinţă, tu, dureros de dulce", tocmai ca în acest fel personalizat să o transmită ascultătorilor.
Ca după pauză să avem un Rahmaninov meditativ, cantabil, visător, de mare tandreţe şi vibraţie lirică. O reîntoarcere la melosul rusesc grav, de sorginte populară, pe care te trezeşti murmurându-l ca pe-o romanţă, înfiorat, animat de-o nostalgie tinerească. 
Aplauze finale prelungite; un bis meditativ, recules. Şi în sfârşit, strălucirea fără echivoc a bucuriei pe chipul până acum încrâncenat al interpretului. Un nume inevitabil în pianistica noastră: Socs Botond.

Ion Lazu: Fotografii cu Mircea Ciobanu...
Al. Miran, Ştefan Agopian, Mircea Ciobanu
Mircea Ciobanu, Mircea Cojocaru, Anghel Mora
Mircea Ciobanu, Laurenţiu Ulici la Craiova
Mircea Ciobanu, Rodica şi Mircea Cojocaru.
.
Damian Necula, Mircea Ciobanu, Omar Lara (Chile)
Lucian Vasiliu, Mircea Ciobanu, Ioanid Romanescu...
Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru şi Nicolae Ioana la Slatina, 1982.

Mircea Ciobanu
Mircea Ciobanu la USR
Mircea Ciobanu, portret de Ion Lazu
Mircea Cojocaru şi Mircea Ciobanu.