sâmbătă, 26 mai 2012

Scriitorul zilei: Eugen Simion; consemnări; poezii; fotografii

Scriitorul zilei: Eugen Simion, n. 25 mai 1933

   
 Prahovean din comuna Chiojdeanca, a făcut liceul la Ploieşti (coleg cu Nichita Stănescu), Filologia la Universitatea din Bucureşti, va fi timp de 5 ani cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Căplinescu, apoi redactor la Gazeta literară 1962-1968, iar între timp începe o frumoasă ascensiune în cariera universitară, cu o acoladă de 2 ani ca lector la Sorbona IV, 1971-1873. În 1993 devine membru al Academiei Române, al cărei preşedinte va fi între 1998-2006, după care trece ca director la Institutul Călinescu. În tandem cu Nicolae manolescu, a acaparat prim-planul sectorului exegetic al vieţii literare de după 1960, la început colaborând intens, despărţindu-se mai apoi, într-o meserie unde "nu-i loc pentru al doilea"... S-au contestat unul pe celălalt şi au dat argumente în plus celor care aveau şi alte motive să-i conteste.
Operă prodigioasă de critic şi istoric literar, autor de studii, eseuri, ţinând decenii la rând rubrică săptămânală în revistele literare; autor de manuale şcolare, coordonator al Dicţionarului general al literaturii române, în 7 volume, 2004 -2009. Editor al unei ediţii integrale a manuscriselor eminesciene în 36 volume anastatice. 
În ce mă priveşte, în afară de cronicile săptămânale, m-au interesat eseistica şi încă mai mult jurnalele autorului. Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Întoarcerea autorului, Jurnalul german etc.

Opera literară: Proza lui Eminescu, 1964;Orientări în literatura contemporană, 1965;Eugen Lovinescu, scepticul mântuit - (Eugen Lovinescu, the Redeemed Skeptic), 1971 (ediția a doua, 1994);Scriitori români de azi, I, 1974 (ediția a doua, 1978);Scriitori români de azi, II, 1977;Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, 1977, (a doua ediție, 1979, a treia ediție, 1986), 1983 - ediția în limba maghiară;Dimineața poeților, 1980, (a doua ediție, 1995, a treia ediție, 1998).;Întoarcerea autorului, 1981, (a doua ediție, 1993);Scriitori români de azi, III, 1983;Sfidarea retoricii, 1986;Scriitori români de azi, IV, 1989;Moartea lui Mercutio, 1993;Limba maternă și limba poeziei - Cazul Christian W. Schenk, colecția Phoenix 1993;Convorbiri cu Petru Dumitriu, 1994;Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995;Fragmente critice, I, Scriitura publică, scriitura taciturnă, 1997;Fragmente critice, II, Demonul teoriei a obosit, Fundația „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1998;Fragmente critice, III, Fundația „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1999;Fragmente critice, IV, Univers Enciclopedic, 2000;Ficțiunea jurnalului intim, (3 volume), Editura Iri & Univers Enciclopedic, 2002. 
Citeşte mai mult:  despre Eugen Simion  coordonator al DGLR, proiect de el iniţiat şi dus la capăt "cu toate mijloacele", cum s-ar spune: http://www.observatorcultural.ro/Eugen-Simion-un-cal-troian-ramas-din-vremuri-de-curind-apuse*articleID_17298-articles_details.html; tot în chestiunea DGLR, citeşte mai jos textul meu: ADDENDA
E.S. se mărturiseşte, la 79 de ani:  http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-eugen-simion-613693.htm; alte mărturisiri ale criticului, în 2011, la Academie: http://www.farafiltru.net/spovedania-lui-eugen-simion.html
***
În a sa istorie critică, N. M. îi consacră lui E.S. nu mai puţin de 7 pagini: Un articol foarte bine condus analitic,  relevându-ne pe cel mai important comentator al literaturii contemporane, p. 1213, care ne-a oferint cea mai obiectivă panoramă a literaturii. Despre literatura mai veche a scris mai puţin, anume la începutul carierei critice, ocupându-se de Lovinescu, trecut sub tăcere de oficiali, apoi despre Eminescu, iar mai de curând, despre Mircea Eliade şi gerenaţia sa.  Un critic cumpănit şi "democratic", însă prudent, care nu a lansat pe nimeni, ci a scris al doilea sau şi mai târziu, cînd valoarea unui autor era deja dovedită; astfel că exegezele lui Simion schiţează un început de sinteză despre autorii contemporani, adunate în celebrele volume de Scriitori români, cu adaosuri, reajustări în volumele următoate, pe măsură ce evoluţia autorului permitea generalizări. Între abordările conservatoare şi stilul ludic-inventiv, a dovedit că-i favorizează pe tradiţionalişti. Echilibrat, a scris la fel despre oricine, practicând un stil fără riscuri, oarecum lipsit de nerv, de accente polemice, asemenea unei femei splendide dar frigide. Părând a-i acorda prioritatea în competiţie, în ultimele paragrafe, cu subtilitate, NM îl trage mult în jos pe criticul-academician, recunoscând totuşi că în Jurnalul parizian, ca memorialist-prozator, E.S. dovedeşte alese înzestrări, de semnalat şi la alţi critici precum Valeriu Cristea, Matei Călinescu etc.

Ion Lazu: ADDENDA:

Stimate Dle Academician Eugen Simion,

Pentru a înlătura orice confuzie (căci ştiu că deţineţi alte nenumărate şi înalte funcţii, asemenea dlui Nicolae Manolescu, ale cărui funcţii în diferite comitete şi comiţii au fost înşirate de curînd în Gîndul – poate aveţi şi dvs la fel e multe, poate chiar mai multe, competiţia prietenească dintre dvs şi celălalt mare critic rămîne deschisă pînă la sfîrşit, sau…în eternitate…), precizez că mă adresez Dvs în calitatea pe care o aveţi de coordonator al Dicţionarului Academiei vol IV, literele L-O, apărut de curînd. Supărarea vine din chiar faptul că nu mă regăsesc în acest dicţionar, deşi sunt autorul a 15 cărţi, dintre care 7 editate înainte de decembrie ’89. Faptul mi se pare fără mare semnificaţie în ce mă priveşte, dar cu consecinţe grave cînd e vorba de rostul acestor dicţionare, care se doresc, aşa cum şi precizaţi în prefaţă, nişte instrumente de informare cu funcţie complexă, etc. despre scriitori, reviste, curente etc. Spun că pentru mine nu reprezintă cine ştie ce dramă deoarece, după ce figurasem în dicţionarele lui Mircea Iorgulescu şi Marian Popa, vajnicii noştri cercetători într-ale istoriei literare m-au pierdut pe parcurs, pentru bunul motiv că e mai lesne să faci dicţionare după alte dicţionare, de preferat după precedentul, nu? În cazul meu, “ghinionul” ar fi acela că nu apar nici în Dicţionarul Zaciu, care în schimb a avut drama lui, de care autorii au făcut atîta caz! Stopat/topit în 1984 şi reapărut abia în 1994 – am asistat la lansarea de la Centrul Cultural Român – autorii nu au reuşit niciodată să dea o explicaţie coerentă a faptului că au oprit informaţia la nivelul anilor 1982-83: nu numai comentariile, ci şi bibliografia, ceea ce este o mare inabilitate. Dl Zaciu n-a putut să-mi explice de ce a scos în faţă atîţia…ardeleni, numai pentru că participaseră la o traducere sau scriseseră ceva în colaborare (cinste lor şi pentru atît!); lipseau în schimb mari scriitori din Regat, s-au dat liste, nu revin, ar fi fastidios.
În cazul dicţionarelor pe care le coordonaţi, deşi aţi explicat foarte bine rostul lor, nu am reuşit să deduc ce metodă/metode şi mai ales ce surse aţi folosit în întocmirea sumarului/sumarelor. Listele de la uniunile de creaţie? Figurez din 1980 la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (autor pe atunci a 4 titluri). Fişele de autori de la bibliotecile principale din Capitală? La Biblioteca Academiei, dar şi la BCS şi la BCU figurez cu cîte 10-12 titluri. Dicţionarele preexistente? Deja am amintit de cele două, ce-i drept datînd din anii 70. Who’s’who în România, care nu a avur abilitatea să folosească datele din Who’s’who in Europa? Cronicile din revistele literare? Au fost destule… Un singur exemplu – şi nu întîmplător, veţi vedea: la Veneticii, roman, 531 pagini, Ed. Vinea 2002 au apărut nu mai puţin de 20 cronici literare, inculsiv în USA şi Basarabia, dar şi la Radio (două cronici şi trei interviuri), dar şi la TV (3 interviuri). La lansare, dna Ana Blandiana a spus: Sunt convinsă că această carte va intra în istoria literaturii. În Ziua literară s-a scris: „Veneticii, considerat unul dintre marile romane ale acestor ani”. În Meridianul românesc: „unul dintre marile romane cu care intrăm în noul mileniu”. În Viaţa Românească: „I.L. se înfăţişează ca un scriitor reprezentativ pentru întreaga literatură care se scrie de la război încoace”. Şi: „Veneticii şi autorul său ar trebui să intre în atenţia autorilor de manuale şcolare”. Afirmaţie reluată în revista Timpul, iunie 2005. (Vă rog să observaţi că nu iau în discuţie romanele Ruptura şi Sălbaticul, apărute, ce-i drept, în 2004 şi respectiv 2005).
Să fiu bine înţeles: nu e vorba nicidecum despre poziţia autoruli I.L. în ierarhia scriitorimii române, ci e vorba de locul în Dicţionar. Atîta timp cît şi de data asta şi-au găsit locul aici şi nume despre care nici familia lor nu ştia că sunt scriitori… Înţelege toată lumea, de la un timp încoace, că fie scriitorul oricît de bun, de meritoriu, chiar de succes, nu ne mai aflăm pe vremea lui G. Călinescu, cînd te puteai aştepta măcar la o consemnare; acum autorii de istorii ale literaturii îşi iau libertatea de a scrie numai despre ce vor domniile lor, “certîndu-i“ prin omisiune pe cei… antipatizaţi. Să fie acesta încă un aspect al imprevizibilului postmodernism? Nu ne-am mira. Totuşi, de la un Dicţionar academic ar fi de sperat măcar o corectă consemnare.
Nu le fac o vină colaboratorilor Dvs, practic nu-mi este clar pe cine ar trebui să dau vina; însă ceea ce mă nedumereşte este faptul că v-am dat cu autograf romanul Veneticii,531 pagini, Ed. Vinea, 2002 şi atunci nu-mi explic: nu aţi binevoit a citi nici măcar autograful? Era scris pe pag. 3, iar pe pagina 2, din stînga, imposibil de evitat: De acelaşi autor: - şi acolo figurează cele 12 titluri de pînă în 2002.  Nu mi-am făcut propriu-zis iluzia că veţi avea răgazul să citiţi respectiva saga despre refugiul basarabenilor – însă pe de altă parte îmi este imposibil să înţeleg de ce, în calitatea Dvs de coordonator al Dicţionarelor…, nu v-aţi “autosesizat” cu privire la bibliografia autorului şi să fi recomandat  colaboratorilor să vadă despre ce e vorba…
Înclin să cred că am eu însumi o mică parte de vină: v-am întîlnit cîndva pe coridorul de la Casa Scînteii al României literare, aveam asupră-mi cîteva exemplare din romanul meu abia apărut Capcana de piatră, 1987 – al treilea roman pe care îl scoteam la Cartea românească – v-am salutat, însă nu am îndrăznit să vă ofer cartea. Mă luasem după o mărturisire a Dvs de prin anii ‘70, precum că nu vă place să primiţi cărţi cu autograf; pe cele care vă interesează vi le procuraţi singur, din librărie. Totuşi, în 2002, luat de val, cum i se poate întîmpla autorului după ce a lucrat 7 ani la un manuscris, am “greşit”, dîndu-vă acea carte cu autograf. Uitasem spusa lui Geo Bogza, izvorîtă poate dintr-o lungă (şi cinică) experienţă de bonz al literaturii socialiste: "Dragă, cărţile cu autograf nu se citesc niciodată…"
Încă o precizare: în cele nici 10 minute cît am putut răsfoi unicul volum aflat în librărie, luat din vitrină, al Dicţionarului IV, pe care îl căutasem în alte vreo 6 librării fără a-l găsi, (inclusiv la Cărtureşti şi la Muzeul literaturii, dar şi la Asociaţie), am constatat şi alte “scăpări”, despre care veţi auzi desigur de la cei (mulţi, din păcate) interesaţi... Aşa cum din Dicţionarul I, tot la o “repede ochire” aruncată cîndva, am constatat că lipseşte prozatorul de mare înzestrare Dumitru Alexandru, autor a 3 volume scoase de asemeni la Cartea românească, placheta de poezii Focuri iarna, cu prefaţă de Nichita Stănescu şi două romane: Mahalaua lunaticilor şi Filip ucenicul; în schimb există o Doina Alexandru, coautoare la… nu mai ştiu ce. Nu s-ar fi cuvenit o Addenda la vol II, rectificînd din mers omisiunile din vol I?. Ş.a.m.d.
Dle profesor, ca persoană particulară (am lucrat 40 de ani în geologie şi m-am dezinteresat de luptele pentru ierarhie în cîmpul literaturii, scriindu-mi cărţile şi doar atît), aştept de la Domnia Voastră, tot pe cale particulară, un răspuns, o explicaţie a acestei rele gestionări a unei lucrări fundamentale, pentru care v-aţi asumat răspunderea.

Cu stimă, Ion Lazu

Poezia zilei
Adrian Popescu, n. 24 mai  1947

 Arsura

Carnea mea toată e o lumânare
Dar eu sint flacără intr-un cerc straveziu,
Ca pasarile, mort, voi cântari mai mult decat viu.
Ochiul arzând se hraneşte cu ceară
Si face un strop de rouă fierbinte..
Odata am stiut sa zbor, odată,
Dovada n-am, dar imi aduc aminte.
Trupul meu tot e o lumânare
Dupa ce se va fi scurs tot in ţărână
Si flacara se va topi in albastru,
Veti mai simti o arsura pe mână.


ion lazu: fotografii...Buşteni, din fereastră, I.