joi, 10 mai 2012

Scriitorul zilei: Nicolae Tzone;o cronică la Hanna Bota - Ultimul canibal, I; poezii; fotografii

Scriitorul zilei: Nicolae Tzone, n. 10 mai 1958
   
 Nicolae Ţone s-a născut în satul Malu din preajma oraşului Giurgiu. A făcut facultatea de ziaristică şi a practicat-o cu fervoare, între timp descoperindu-ni-se şi ca un poet de nebănuite disponibilităţi, totodată frust şi livresc, confesiv şi fabulatoriu - , o îmbinare foarte specială, fără alt termen de comparaţie la noi, şi care este marca recunoscută Tzone - coabitare lirică viabilă între avânturi neoromantice irepresibile, în expansiune vizionară dezlănţuită, în incursiuni intempestive prin timpi, medii, lumi cosmice şi înapoi, spre miezul incandescent al Pământului, dar şi din viitor înspre trecut, şi din moartea morţii şi stingerea din proximitate spre noi începuturi, pe de o parte  şi un avangardism redivivus, bine asimilat, jucat cu nonşalanţă, întors pe toate feţele, "exploatat la sânge", pe de altă parte - e vorba despre sângele Poeziei, desigur.
Au rezultat câteva volume de poeme alternative, unele revărsânsu-se asemenea unui fluviu, în despletire şi regăsire a vadului liric şi alte poeme precum lamele de Toledo, dense, concentrate, retezate din scurt, prin tehnici laser. Nicolae magnificul, Capodopera maxima, Oase de înger, sunt titlurile a trei volume-eveniment, cărţi bibliofile, ceea ce nu spune decât o parte de adevăr, somptuoase, cu prea-bogată ilustraţie grafică, ele însele nişte performanţe editoriale demne de invidiat. Nu este vorba de vreo risipă în faptul că textele sunt reluate în reproducere olografă facsimilată, ele consună cu ilustraţiile, creând o ambianţă aparte, expresivă cu deosebire, reconfortant-belferească, sugerând viziunea autorului cu privire la universul său liric.
Alte titluri: Eminescu al nostru, dialoguri cu..., 1994 şi Manualul de literatură, 2004, o antologie  nouăzecistă: Daniel Bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Floarea Ţuţuioanu, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu, 678 pagini format mare, care a stârnit admiraţie, invidii, duşmănii. Ne mai mirăm?
Mai trebuie spus că Nicolae Tzone este un cercetător împătimit al mişcării de avangardă din ţară şi din lume, că a făcut stagii de documentare în Israel, la Paris, la New-York; că este autorul unei expoziţii itinerante prin ţară şi prin marile oraşe ale Europei, cuprinzând cca 500 de reproduceri fotografice după piese de bază ale autorilor avangardişti. A înfiinţat Institutul de Cercetare a Avangardei din România şi din Europa ICARE, cu editură proprie; a iniţiat an de an simpozioane internaţionale cu prestigioase participări din partea specialiştilor în avangardă din lume. A editat revistele Aldebaran şi Facla literară, care s-au vândut uimitor de repede, solicitate fiind şi în străinătate; a tradus masiv din avangardiştii francezi (Claude Sernet) dar şi din opera franceză a lui Tristan Tzara; i-a promovat la cel mai înalt nivel pe Gherasim Luca, Stefan Roll (la centenar), dar şi pe H.H.Maxy, Sesto Pals, Paul Păun, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, mulţi, mulţi alţii. A editat manuscrisele lui Ion Vinea, a publicat ediţii anastatice din revistele avangardiste: Unu, Integral, Urmuz etc etc.
În 1991 a înfiinţat editura Vinea, promovând nu doar vechea avangardă, dar şi pe onirişti, pe optzecişti, debutându-i pe tineri, inclusiv pe milenarişti, cu un fler inegalat. Editor prodigios, a iniţiat nu mai puţin de 10 colecţii, printre care cea de Ediţii Definitive, reluând formula de la Fundaţiile regale, unde şi-au găsit locul toate marile nume ale poeziei contemporane, de la Al. Lungu, Leonid Dimov, Ion Caraion la Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abăluţă, Nora Iuga şi Angela Marinescu. La un moment dat editura Vinea scotea pe piaţa literară aproape 80% din producţia de poezie din ţară. Activitatea editurii Vinea, este, oricât ar cârti unii, deja un capitol de istorie a literaturii contemporane.

Citeşte mai mult:  http://www.romlit.ro/nicolae_one_i_nicolae_tzone
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_%C8%9Aone
http://agonia.ro/index.php/article/13976165/index.html
http://revistaramuri.ro/index.php?id=1362&editie=53&autor=de%20Nicolae%20Tzone

***
Am lucrat vreme de 10 ani la editura Vinea, împărţind munca redacţională cu "magnificul" N.Tz. Participând la târguri de carte, la lansări, la vernisaje, la turnee prin ţară. Am publicat eu însumi la Vinea două volume de poeme şi două romane: Veneticii şi Sălbaticul, iar Lidia un număr de patru volume de poetii. Nu am să adaug aici nici un cuvânt despre omul devotat Poeziei şi Cărţii, despre delicatul prieten Nicu Ţone. Însă îl asigur/şi vă asigur că Jurnalul meu din toţi acei ani, însumând cca 1000 de pagini, este înţesat cu însemnări despre colaborarea nostră prietenească (citeşte benevolă-gratuită) la reputata Editură Vinea.
***

Poezia zilei
ion lazu: Poemul de dimineaţă
       Lui Nicolae Ţone

Poemul de dimineaţă
Se trezeşte brusc, prea din timp
De un ceva ce s-ar putea să fie
Un şoarece umblând la cursă.
Îşi ţine suflarea şi tusea nervoasă
Ascultă furişarea intrusului,
Fâşâitul tensiunii în timpane
îşi ţine ochii strânşi –
nu vrea să-i deschidă
în lumina ca de lapte afumat.
Aruncă o privire spre cursa
Ocolită cu sadism de şoarecele
Care şi-a făcut toată noaptea de lucru
Prin paiele căpătâiului de la celălalt pat;
Închide iute ochii la loc, înciudat,
Usturându-l. Simte o durere difuză în cap
O lipsă de vise în minte
O lipsă de chef în piept
Şi o lipsă alături şi o pompă de sânge.

Poemul de dimineaţă
Se întoarce cu faţa în sus
Ascultă cocoşii, ascultă câinii, ascultă satul
Desluşind foşnirea firelor de ceaţă
Din norii ce s-au strâns în faţa soarelui
Să-i ascundă ivirea;
Şi, prin acest auz dureros, anapoda,
Întrerupt de semnalele morse
De fâşâit şi foieli oculte,
Prin usturimea pleoapelor cusute,
Prin acest protest al viscerelor încleştate ca un ghem,
Asvârlit din vâslă în vâslă,
Din treaptă în treaptă
De firele părului destinzându-se pe trup.
Poemul de dimineaţă uită brusc de sine
Şi se şterge în apa somnului.
1980 Alexeşti

Ion Lazu: Hanna Bota - Ultimul canibal (Ed. Cartea românească, 2011), I.
  Am fost la lansarea Ultimului canibal, la Casa Titulescu, era la sfârşitul lui martie curent. Am postat pe blogul meu o consemnare a evenimentului şi destule fotografii. Autoarea clujeancă este în plin avânt editorial, a mai publicat şi alte cărţi de curând, poezii dar şi lucrări din domeniile pe care le cercetează: religie, etnografie, antropologie. Cartea în discuţie a fost lansată în câteva oraşe, aşa încât s-a creat în jurul ei interesul optim, necesar unei receptări corecte. Vor urma premii, de ce nu­?, traduceri în limbile de largă circulaţie... O carte nu există decât în mersul ei către oameni, iar nu uitată în vreun raft...
Dar ce este, până la urmă, această carte, cu recomandări atât de incitante pe cât de entuziaste, semnate Irina Petraş şi Cornel Ungureanu, scoasă anul trecut, în condiţii excelente la editura Cartea românească, parte din puternicul sistem editorial Polirom? Am să spun din capul locului: este una dintre cele mai frumoase cărţi de literatură din câte am citit în ultimii ani. Insist pe cuvântul literatură, şi nu fără motiv: subintitulată Jurnal de antropolog, cartea consemnează experienţa unei descinderi de o lună a tinerei femei -cercetător antropolog între primitivii din insulele Noii Hebride, al căror nume printre băştinaşi este Vanuatu – cu semnificaţia Pământul nostru.  Cercetătoarea s-a pregătit pentru această aventură timp de 2-3 ani, aranjase ca să facă parte dintr-o echipă cu încă doi parteneri, care în ultima clipă au fost nevoiţi să părăsească insulele – am aflat şi motivul îndepărtării acestor oameni care luni la rând s-au implicat, în regim de voluntariat, făcând atâta bine băştinaşilor – veţi afla şi domniile voastre de veţi citi cartea; românca noastră, odată pornită la drum, nu a abandonat, ci a luat pe cont propriu aventura pentru care cu atâta râvnă se pregătise. După un zbor de 3 zile şi două nopţi, schimbând nu mai puţin de 13 avioane, a aterizat în insulele Noile Hebride şi, foarte repede, cu camioane, taxiuri şi pe picioare (cărând în spate povara tuturor celor necesare pentru supravieţuire dar şi pentru corelaţionare cu aborigenii), a ajuns la locul dinainte stabilit. Au urmat 30 de zile de convieţuire cu populaţia locală, în condiţiile pe care le oferă traiul lor obişnuit, dormind într-o colibă la doi paşi de colibele localnicilor, mâncând ce mâncau ei, supunându-se aceloraşi privaţiuni şi condiţii extreme, în absenţa celei mai elementare igiene, înfruntând cu curajul disperării (şi al devoţiunii pentru ideea sa): foamea cronică, setea, intemperiile etc – cu scopul bine precizat de a le cunoaşte şi înţelege acestor primitivi modul de viaţă, de gândire, abordările în toate împrejurările vieţii. Înarmată cu ustensile de înregistrare, cu aparate fotografice şi de filmare, dar în primul rând cu uneltele dintotdeauna ale scriitorului: plaivazul şi caietul de însemnări. De altfel aceste date generice ale problemei se cunosc, cum spuneam, deja ştim că este vorba despre o experianţă fără precedent printre cercetătorii români. Vom admite că este o aventură unică, extrem de dură, mai ales fiind vorba despre o femeie albă, necunoscătoare a limbii/limbilor vorbite de băştinaşi, aterizată singură printre triburi de foşti canibali, neprotejată de vreun însoţitor, riscând enorm în fiecare moment al zilei. Or, trebuie subliniat că Hanna Bota a intrat cu tot curajul în arenă şi nu a părăsit-o nici un moment, până în ultima clipă a aventurii ce-şi asumase, când a pus piciorul pe scara avionului de întoarcere în Europa. Europa fiind chiar cuvântul cu care se încheie cartea. Europa, ca o salvare? Sau doar ca o schimbare a planului general... Vom reveni asupra acestui aspect.

Lidia Lazu, Florentin Popescu, Hanna Bota, Neagu Udroiu
O strategie foarte iscusită, pusă la punct de cercetătoare, a făcut ca impactul cu băştinaşii să fie etapizat, pentru amortizarea marelui şoc: astfel, din aeroportul Sidney (unde aflase că în acea noapte avusese loc în Vanuatu un cutremur de 7,8 grade pe scara Richter, însă neînsoţit de tsunami, deci fără urmări catastrofale), face un zbor până în Port Vila, capitala arhipelagului. O va întâmpina un anume Timothy, şi două zile va locui în oraşul respectiv, în condiţii cât de cât comparabile cu cele din civilizaţie; nu-i vorbă, cercetătoarea nu se cruţă, se ataşează unei descinderi în insula Mosa, unde va lua contact cu băştinaşi „îmblânziţi”, măcar formal creştinaţi. Un nou zbor (al câtelea? am pierdut numărătoarea...), spre insula Tanna, urmat de traversarea insulei cu o camionetă Toyota, pe un drum forestier, până în cealaltă extremitate, în golful Port Resurection, unde eşte aşteptată de un ghid pentru următoarea săptămână. Este un profesor şi timp de o săptămână va participa la lecţii sau va preda ea însăşi, va trăi în familia ghidului, se va integra vieţii de trib, va merge să viziteze obiective, aşezări, grupuri umane, mereu preocupată să afle cheia vieţii acestor insulari primitivi. Se va exprima foarte nuanţat: „populaţii care au parcurs cel mai scurt drum în procesul civilizării lor”, rămaşi „în copilăria omenirii”.(p. 8). Se poate deduce că aceste populaţii au ajuns în arhipelag cu aproape o mie de ani în urmă, probabil proveniţi din triburi negroide australiene-tasmaniene, ele însele foarte mult rămase în urmă faţă de civilizaţia eurasiatică, dar de fapt şi faţă de triburile indienilor din continentele americane, încă neatinse de europeni la acea dată.  La rămînerea în urmă datorată acestei filiaţii negroide se va adăuga în timp o marcată încetineală a progresului, practic stagnantă, determinată chiar de izolarea etanşă în care au evoluat aceste triburi în mileniul din urmă.  Primele contacte cu navigatori europeni au avut loc cu 5 veacuri în urmă, dar o colonizare efectivă nu a avut loc, ci doar contacte sporadice, iar iniţiativele de a exploata în stil colonial, după 1840 resursele vegetale ale arhipelagului, lemnul de santal etc, practicate la modul jafurilor, nu au adus necesarul transfer de civilizaţie. În paralel s-a încercat de către misionari civilizarea-creştinarea-şcolarizarea aborigenilor, o acţiune doar în parte reuşită, în condiţiile în care localnicii au avut pusee de violenţă, inclusiv de canibalism, în încercarea disperată de a-şi salvgarda rânduielile ancestrale.
Autoarea nu prezintă propriu-zis o istorie etapizată a relaţiilor dintre cele două culturi între care se constată un decalaj de milenii, nici nu ar fi fost cazul să o facă, în acest cadru, nici nu înceracă a găsi un răspuns neliniştitoarei întrebări: Unde s-a strecurat greşeala în evoluţia civilizaţiei, încât s-a ajuns la impasul actual, în schimb supune atenţiei noastre destule aspecte din care ne putem face singuri o idee cu privire la impactul drastic al omului alb asupra primitivilor insulari, până de curînd practicând canibalismul ritualic. Într-o măsură semnificativă canibalismul ne este prezentat ca destul de deosebit faţă de ce se crede îndeobşte despre asta; nu constă deci numai în a-i mânca pe cei învinşi în ciocnirile intertribale, nu este nici numai a-i vâna pe inamici pentru a asigura hrana tribului; componenta ritualică este importantă, poate chiar decisivă. Erau mâncaţi, în scopuri ritualice, pentru a îmblânzi spiritele tutelare, chiar unii membri ai tribului respectiv, dacă preoţii/vracii şi căpeteniile tribale hotărau aceasta. Şi fără ca persoana vizată să opună vreo rezistenţă, ci supunându-se verdictului. O mare densitate de informaţii şi de aspecte privind nu doar condiţiile de viaţă, ci şi cele spirituale, culturale şi de cutumă ale aborigernilor ne furnizează autoarea, mereu atentă, notând, comentând, străduindu-se să nu scape nimic din această lume în mare măsură ciudată, neînţeleasă, paralelă nouă. Sunt multe lucruri ce produc mirare: condiţiile rudimentare de trai zilnic pot fi admise ca atare, nu însă şi dezinteresul pentru tot ce-ar însemna progresul concret, emanciparea, dorinţa de mai bine. Pe insulele Noile Hebride nu există animale sălbatice, nici măcar şerpi, asta înseamnă că pe de-o parte primejdiile naturale sunt reduse la minim, dar totodată şi posibilitatea de a obţine carne din vânat este nulă. Pentru aborigenii din proximitatea Oceanului, există pescuitul abundent, însă – atenţie!- tot ce se pescuieşte într-o zi se împarte între localnici, pentru că trebuie consumat imediat, neexistând posibilităţi de conservare-refrigerare etc. Pentru populaţiile din interiorul insulelor nu se poate conta decât pe vânarea unei specii de lilieci mari, aşa numitele vulpi zburătoare; pescuitul pe râuri: creveţi, crabi, ţipari, nimic altceva.
De la sosirea albilor în insulele Melaneziei, aborigenii au găini, gâşte, porci, capre, vite, cu care îşi augmentează cât de cât nevoia de proteine. Este însă de mirare, dacă totuşi nu este un aspect foarte semnificativ al structurii lor psihice, că aborigenii au lăsat la voia întâmplării înmulţirea acestor orătănii şi vite. Lipseşte ideea unor turme, unor cârduri adunate în staule, în ţarcuri şi ocoale, în care să se obţină înmulţirea eficientă a vitelor, creşterea randamentului producţiei de carne. Alt aspect de toată mirarea:  în timp de 4-5 sute de ani aborigenii nu au înţeles că laptele de capră, de oaie, de vacă poate fi consumat ca atare, chiar după ce li s-a arătat că este consumabil – ei nu au înţeles că laptele poate deveni unul dintre componentele de bază ale alimentaţiei.  Altă ciudăţenie, ca să spunem doar atât: între părinţi şi copii nu există o comunicare specială tocmai în perioada când micuţii ar putea asimila cu uşurinţă informaţii, cunoştinţe, deprinderi. Totul se rezumă la educaţia primită de la colectivitatea tribală, iar mai exact spus toată educaţia se reduce la imitarea celor mari, în toate momentele vieţii: vorbire, mâncare, coabitare, muncă, jocuri ritualice, raportarea la tabu-uri. Nimic despre educaţia şi iniţierea sexuală: cei doi protagonişti, aleşi după criterii exterioare, iar nicidecum după opţiunea personală, sunt lăsaţi peste noapte în noua colibă destinată viitorului cuplu, iar a doua zi are loc nunta...

                                            (va urma)

ion lazu: fotografii cu Nicolae Tzone