luni, 28 mai 2012

Scriitorul zilei: Tudor Ţopa; consemnare: Salonul de Literatură şi Artă, II; poezia zilei; fotografii

Scriitorul zilei: Tudor Ţopa, n. 27 mai 1928 - d. 10 august 2008

 
 Bucovinean din Cernăuţi, dintr-o familie de intelectuali: bunicul profesor la Teologie, tatăl profesor de istorie, mama directoarea Liceului de fete, şi-a început liceul în Cernăuţi dar a survenit refugiul şi a continuat studiile la liceul Sf. Sava şi la Dimitrie Cantemir, apoi Facultatea de Pedagogie din Bucureşti, licenţa în 1957. Profesor, bibliotecar la BCS şi BCU, curator al unor importante expoziţii, apoi cercetător la Institutul de Pedagogie, de unde a şi ieşit la pensie. Scriitor de sertar, cum îl consideră Barbu Cioculescu în evocarea prietenului său, un cărturar inveterat, meloman, om singuratic şi elitist, s-a manifestat ca traducător al unor scriitori ruşi-sovietici, precum Bednâi, Krutilin, Ceakovski sau francezi: H. Taine, Stendhal, H. Focillon, iar ca  romancier a publicat târziu (fapt pentru care este considerat ca făcând parte din Şcoala de la Târgovişte) şi parcimonios, două romane: Incercarea scriitorului, 1975 şi Punte, 1985, prelucrări ale unor jurnale, impresionând prin stil şi compoziţie ingenioasă, dar nemulţumindu-i pe amicii scriitori care s-au văzut "încondeiaţi".  În fond, este reacţia dintotdeauna a persoanei devenită personaj, chiar cu numele schimbat - iar scriitorul, care mereu îşi clamează libertatea condeiului, cade în păcatul de a nu accepta regula simplă a jocului. Se tot întâmplă...

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/tudor_opa_scriitor_i_personaj
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_%C8%9Aopa

Poezia zilei
 Lidia Lazu:  ***

         Caii aleargă şi ploaia-n şiroaie
Curgându-le-n coame
a-nmiresmat tot satul
şi-a limpezit copacii

pun mâna la ureche
să aud paşii tatei

dar ropotul ploii
dar tropotul cailor
dar clopotul cerului
mă poartă pe sus
ca pe-o răstignită
spre poarta
din neant
8 iulie 1983 


Ion Lazu: consemnare - Salonul de Literatură şi Artă "Rotonda

Plopilor Aprinşi", II - Prundeni.

În cea de a doua zi, pornim înainte de orele 10 spre Prundeni. Pentru că mi-am ales cu grijă locul, voi avea posibilitatea să văd pe tot parcursul dealurile din dreapta Oltului, cele pe care le-am bătut cu pasul, ca geolog, în anii 70 ai veacului trecut. Scriu cifra şi  mă ia cu ameţeală... Lângă mine, Constantin Zărnescu, scriitor cunoscut mie chiar pe-atunci, căci de prin satele unde găzduiam musai să merg săptămânal la Vâlcea, pentru aprovizionare, pentru o gură de aer cultural... Avem ce discuta. Îi arăt Băbenii, unde am stat în gazdă la verişoara lui Dragoş Vrânceanu. C.Z este el însuşi din Lădeşti, iar tatăl din Lăpuşata, alte localităţi bătute de mine cu pasul. Ştie că Poetul Cântecelor transhumanţei se trage din ciobani veniţi de peste munţi, din Mărginime. Da, zic, comuna Băbeni chiar are două sate: Băbenii-Ungureni şi Băbenii-Români, eu am stat la Români, pe deal. Şi destul de repede îi arăt amplasamentul Casei de sub Pădure, pe care şi-o ridicase Dragoş Vrânceanu ca să-şi petreacă acolo vacanţele. Familia lui avea acolo un loc, minunat amplasat, chiar sub poala pădurii, care aici, parcă anume, vine mai spre luncă... N-a mai apucat să se bucure de vilişoară.  Pe vremea când Ioan Şt. Lazăr era directorul Bibliotecii judeţene Antim Ivireanu şi se ocupa de sumedenie de acţiuni culturale, înfiinţase un cenaclu cu acest nume: Casa de sub pădure. A fost o iniţiativă interesantă şi a devenit de multă vreme o frumoasă amintire.  Îi spun lui C.Z. că de pe traseele mele de geolog mă abăteam cât se poate de des pe la casa poetului, oarecum de parcă l-aş fi putut întâlni. Pe la casa aceea şi pe sub deal se strecoară un drum de care, ieşind la Şirineasa, comuna natală a lui George Ţărnea. Dar mai înainte de sat, pe-o costişă despădurită, se află o veche biserică, de prin veacul XVII, izolată, părăsită, devastată, căci pe vremea comunismului devenise staul de oi... Zic: Am recuperat un sfeşnic şi i l-am dus poetului Felix Sima, îl mai are şi acum...
Dar am trecut podul peste râul Luncavăţ, acum mă concentrez asupra dealurilor Ioneştilor şi la un moment dat îi spun lui Andreiţă, din spate: Ăsta e dealul urcat de Moşul din romanul meu Rămăşagul. Se apleacă să vadă, sau în amintirea Moşului meu.?..
Şi ajungem la Prundeni. Ne întâmpină "primarul de cinci stele" Ion Horăscu, numit aşa de Ioan Barbu, pentru că se află la al cincelea mandat. Ceva ce cu greu îmi intră în cap:16 ani primar al unei comune, mi se pare o născocire. Însă ce văd, preumblându-ne prin şcoli, grădiniţe, casă de cultură, bibliotecă, cămin de bătrâni, cantină, terenuri de sport şi în localul primăriei mă uimeşte de-a dreptul. Asfalt peste tot, apă curentă, canalizare, gaze naturale. Sălile de grădiniţă, de clasă, cu panouri de încălzire - fixate pe pereţi, de dimensiunea unei table, cu care le-am confundat pe moment, însă albe. Grupuri sanitare de ultimă oră. Intri în sala de consiliu sau la bibliotecă şi fiecare pupitru are un calculator în funcţiune, 24 de calculatoare împrejurul tău, numai să cauţi pe Google, să fii la curent cu ultimele informaţii din orice domeniu. Comună europeană, cum pe drept este numită.
Dar ce se întâmplă, în fapt? Când toată lumea dă din colţ în colţ şi se plânge că nu există fondurile strict necesare supravieţuirii, aici în Prundeni, o comună de 4000 locuitori, cu nimic diferită de altele, s-a ivit un primar destoinic, activ, devotat misiei sale şi care a găsit căile de acces spre fondurile europene. Mai auzisem despre primari-minune, unul în judeţul Buzău, altul cine mai ştie unde, însă abia acum văd cu ochii mei că totul devine posibil atunci când există dedicaţie. Guvernele s-au perindat, fiecare cu favoriţii săi, perindându-se ca la teatrul de marionete - însă Ion Horăscu a rămas pe poziţie, susţinut de alegători într-un mod mai eficient decât toate aranjamentele politicianiste. Aici nu e nimic propagandistic, îţi spui, ci devotament, iscusinţă, spirit dezinhibat, iniţiativă.
La Biblioteca din Călina, un colocviu pe tema Direcţii şi tendinţe în literatura actuală. Cartea la sate, cartea despre sat. Ne cam înfierbântăm, ne cam aprindem, unii dintre noi -, dar nu suntem la Rotonda spiritelor aprinse? Toţi vedem cu mare amărăciune reculul cărţii,al literaturii, al culturii în general - toţi ne raportăm la ce-a fost bun cândva, pe lângă toate relele regimului roşu; ne amintim de tiraje ameţitoare, de răspândirea cărţii până în ultima bibliotecă sătească sau şcolară, pe tarabele magazinelor săteşti, de unde recuperam titluri ce ne scăpaseră în oraş... De vină ar fi guvernanţii, PIB-ul, acel scandalos 0,01 % repartizat Culturii; alţii dau vina pe şcoală, care nu promovează valorile, literatura noastră, pe marii scriitori. Programa şcolară este un dezastru. Profesorii incompetenţi, nemotivaţi. Lipsa modelelor. Clasicii nu mor!, spune cineva. La rându-mi, spun că este de înţeles dezamăgirea noastră de autori, însă va trebui să acceptăm evidenţa: literatura nu mai interesează, la ora actuală, lumea s-a orientat spre alte forme de comunicare şi informare; televiziunea, internetul ai ieşit în faţă, ocupă prim-planul atenţiei tineretului.  La ce ne putem aştepta, când tirajul unui roman este 300 exemplare, care nici acelea nu se difuzează - şi nu sunt primite în reţeaua de librării nu din rea-voinţă, ci pentru că nu se vând, nu există cerere, ca pe vremuri. Nu numai la noi, ci şi în ţările de aleasă cultură ale Europei. Degeaba dăm vina pe unii şi pe alţii. Vremurile s-au schimbat radical, între noi şi generaţiile precedente a fost o continuitate, acum este un hiatus între noi şi tânăra generaţie. Nici pe internet, literatura nu captează interesul multor cititori, receptarea este îndoielnică, mesajul artistic nu ajunge la cititor, nu-l interesează, nu-l convinge. Cu posibilităţile nelimitate de difuzere instantanee a textului literar, rezultatul nu este nicidecum cel scontat - totuşi scrisul este altceva, internetul nu va produce mai mulţi scriitori decât cei ce au vocaţie certă. Etc. Nici noua generaţie, cu noile ei abordări, nu repurtează succese, diferenţa faţă de noi stă în faptul că ea înţelege schimabrea radicală a paradigmei, pe când noi ne cantonăm în regrete şi nostalgii şi...Spun toate astea şi-mi dau seama că nu-i pot dezbăra pe cobreslaşi de Himera literaturii, cum o numeam în cartea de confesiuni.
Se relansează Ultimul ţăran, apoi două cărţi de Ioan Barbu, omagiat şi de primarul comunei natale, Corbu, din judeţul Olt, venit special pentru aceasta, care îi conferă titlul de Cetăţean de onoare. Din apropiere, Andreiţă comentează: Iar pe mine cei din comuna Perieţi nu mă iau în seamă. Nimeni nu e profet în satul lui, îl consolez. În schimb eşti cetăţean de onoare al municipiului Slatina şi laureat al Liceului Radu Greceanu. Da, frate, zice, asta aşa-i! Se lansează revista Oraşul a dlui arhitect Ionel Vitoc, de la Cluj, împărţită cu generozitate celor din sală; şi în final volumul Peregrin pe cinci continente, de prof. univ. dr. Pompiliu Manea - carte despre care am mai consemnat aici, urmată de un film care ne poartă prin locuri nici măcar visate, cu explicaţii la nivel enciclopedic din partea autorului. Mă impresionează chiar faptul că nu repetă nimic din ce spusese data trecută, ci vine mereu cu lucruri noi, comentate cu pătrundere, dar şi cu umor, cu superioară detaşare..
Ne deplasăm la Centrul cultural din Zăvideni - nu mai insist asupra dotărilor de ultimă oră, ar părea redundant; la arlechinul din stânga se află un ecran în care se oglindesc toţi participanţii la sărbătoare. Căci a fost o adevărată sărbătoare a cântecului şi dansului popolar. Mai întâi grupul vocal Haiducii, din comuna vecină Amărăşti, apoi echipa de dansuri (şi cîntec) Mândrele, din Prundeni. Mari emoţii pentru mine, la cântecele haiduceşti; dar cu atât mai mult la Mândrele. De ce oare?, ar fi întrebarea simplă. Nu şi răspunsul... Să fi fost frumuseţea costumelor, eleganţa-nobleţea linilor şi culorilor - dar nu -şi uită de rang, nu devine egalul regilor şi al zeilor cel ridicat pe aripile dansului şi ale melosului? Să fi fost flagranta ţinereţe, ca şi neîncepută, a dansatoarelor, sau freamătul lăuntric, al întregii lor făpturi, boiul, linia gâtului, ochii scăldaţi în lumină, alura boticelliană a acestor fete-feţişcane-adolescente, sau pur şi simplu dăruirea coparticipativă în dans, bucuria ritmului, a mişcării şi melodiei, un fel de mândrie (Mândrele, nu?) că "eu mă aflu aici, în faţa dumneavoastră, ca să vă farmec sufletele"; dar până la urmă şi un fel de uitare de sine, pentru un sentiment mai cuprinzător, general uman, venind de departe, ancestral, ivit în om o dată cu primul cântec, înaintea oricărui cuvânt...
Şi ni s-a mai dat un moment magic, prestaţia unui interpret de excepţie al melosului popular oltenesc. Ne-a cântat şi ne-a încântat la fluier, la caval, la ocarina de lut, la nai şi de asemeni din gură. Este ceva într-adevăr greu de prins în cuvinte, oricât de meşteşugite. O personalitate dăruită cu har, interpret şi compozitor cu succese în ţară şi în toată lumea.. Iar faptul că nu i-am notat numele s-ar explica tocmai prin impactul grozav pe care l-a avut asupră-mi, care mă nimerisem în primul rând de scaune, la doi paşi de interpret.
Am plecat la Crama Domnească Filipescu, un conac boieresc cu bogată tradiţie culturală, căzut de izbelişte după expropiere. Devenit cămin de vară al elevilor de la şcoala agricolă din Drăgăşani; iar spre final, casă de protocol a partidului (citeşte: de chiolhanuri ale activiştilor). Din asta nu se va deduce că i s-a acordat îngrijirea necesară, ba dimpotrivă, l-au lăsat să se degradeze ireversibil. Ne-a întâmpinat un domn profesor, urmaşul Filipeştilor, care ne-a spus istoricul conacului. La masă, amfitrionul ne-a făcut surpriza de a pune la patefon melodia Gaudeamus igitur, flatându-ne şi însufleţind avânturi căzute parcă în catalepsie - precum melodia însăşi, pe placa de ebonită... Nu ştiu cum se face, dar am stat la masă cu grupul Haiducilor. Care şi ei ne-au răsfăţat cu nu mai puţin de 3 cântece, haiduceşti, cum altfel? Şi ne-am întins la vorbă, dânşii mirându-se că le-am fost cumva consătean, pe când găzduiam la Guşoieni, apoi la Ioneşti.
Timpul are cursul lui ineluctabil, de mare fluviu; dar spre obârşii se propagă, insidios, undele inverse ale rememorării... Sau: Du-te, vreme, vino, vreme! , ca să-l cităm o dată în plus pe Valeriu Anania.

 (va urma)