miercuri, 16 mai 2012

Scriitorul zilei: Titus Popovici; consemnări, poezia zilei: Florin Costinescu, fotografii: Pe dig, IV

Scriitorul zilei: Titus Popovici, n. 16 mai 1930 - d. 29 noiembrie 1994

 
Orădean prin naştere, dintr-un tată funcţionar la poştă şi o mamă învăţătoare, face liceul Emil Gojdu din urbea natală, apoi Filologia din Bucureşti, 1949-1953, dar deja devenise inspector la Ministerul Culturii. 
Debutase în 1950, cu proze scurte, în colaborare cu alt ardelean, Francisc Munteanu, proze apărute în volum: Mecanicul şi alţi oameni de azi, 1951. Hotărât să trăiască din scris, în 1955 îi apare romanul Străinul, despre un licean exclus din învăţământ pe vremea războiului pentru a fi scris împotriva participării la război alături de germani. Talentul real al tânărului autor dar şi oportunismul său în alegerea temelor se vădesc şi în următorul roman: Setea, 1958, unde ţăranilor întorşi de pe front li se împarte pământ - prilej de a scoate în faţă lupta de clasă, cu tot ce înseamnă proletcultismul: eroi pozitivi, eroi negativi, duşmanii poporului, odioasele rămăşiţe ale burghezo-moşierimii; devotamentul faţă de idealul comunist mergând până la sacrificiul suprem; triumful forţelor progresiste etc. Astfel poziţionat în primul pluton al literaturii socialiste, lui Titus Popovici nimic nu i-a mai stat în cale.
Va parveni în CC al PCR, va deveni spre final membru corespondent al Academiei RSR. Prea puţin se va mai ocupa de literatura ca atare, ci va purcede la scrierea de scenarii, după propriile opere: Setea, Străinul, Moartea lui Ipu, după scenarii scrise special, pe linia directivelor, sau ecranizând oportun mari romane ale scriitorilor interbelici, în primul rând ardeleanul Liviu Rebreanu, cu Ion, cu Pădurea spânzuraţilor, dar şi Slavici: Moara cu noroc. Practic, în 33 de ani de colaborare cu cinematografia românească, din 1957 şi până în 1990, a făcut nu mai puţin de 35 de filme, practic anul şi filmul, sau câte două filme pe an, căci pentru unele producţia dura 2 sau 3 ani... Subiecte cu ilegalişti, din război, dar şi filme din trecutul glorios (Mihai, Mircea), sau din vremea războaielor daco-romane: Dacii, Columna; dar şi filme poliţiste sau de aventuri, acestea localizate în Vestul sălbatic american (seria Aurul şi ardelenii), precum  şi comedii... Dar şi serialul în 18 episoade din trecutul ilegaliştilor: Lumini şi umbre. Mereu pe linie, în luptă doar cu Eugen Barbu, alt acaparator al cinematografiei noastre - ca un sârguincios propagandist cultural, care în fapt monopolizase industria cinematografică. (O singură dat, în 1970, Cinematografia a organizat un concurs de scenarii - apoi a regretat gestul, subiectele premiate au fost date de-o parte - de ce să se fi încurcat cu diverşi "particulari", când aveau colaboratorii lor de nădejde, care ştiau ce şi cum?!). Dacă dai la o parte filmele semnate Titus Popovici, prea puţin mai rămâne din filmografia socialistă.  Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Ion, în două serii, sunt piese de rezistenţă, incontestabil.
După cum e la fel de clar că Titus Popovici a slujit cu osârdie comandamentele politice ale partidului unic. Cu toate deturnările şi falsificările istorice de rigoare. Soarta tragică a marelui comediant Constantin Tănase, asasinat de bolşevici, este în film pusă pe seama legionarilor. Era o deturnare oportunistă? Era totuşi o aluzie, o lovitură indirectă chiar la adresa sovieticilor?  Un joc duplicitar, din care Titus Popovici a ştiut să câştige, cu deplin cinism: bani, glorie, putere... Or, pe vremea comunismului naţional ceauşist, cinematografia era arma principală de influenţare a maselor. T.P. a fost unealta de mare preţ a Partidului. Dar năravul din fire... l-a făcut ca imediat după Evenimente să schimbe foaia, să scrie, cu talent, două romane demascatoare cu privire la nomenclatura din care el însuşi a făcut parte; să treacă fără păs la filme de gang: Crucea de piatră etc. Se spune că devenise incomod, ca scriitor de talent şi care deţinea multe secrete ceauşiste, deci ar fi fost lichidat într-un accident de circulaţie, în preajma oraşului Tulcea.

Opera literară:Povestiri (1955);Străinul (roman-1955) ;Setea (roman-1958);Pasacaglia (teatru-1960);Cuba, teritoriu liber al Americii (însemnări-1962);Moartea lui Ipu (nuvelă-1970);Puterea și adevărul (teatru-1973); Cutia de ghete, 1990; Cartierul Primăverii - Cap sau pajură, 1998; Disciplina dezordinii, roman memorialistic, 1998.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Popovici
 http://www.romlit.ro/titus_popovici


ion lazu: Omar Khayyam la Clubul înţelepţilor...
Poate ar fi de meditat chiar asupra faptului simplu că la Clubul înţelepţilor din Sectorul 2, Bdul Basarabiei nr. 96, deşi cunoşteam adresa, cu foarte mare greutate am nimerit locaţia: chiar peste drum de intrarea la marele stadion naţional... Însă... însă (existând nenumărate intrări, magazine, ateliere, buticuri etc - şi un bloc alăturat, nr. 96 B, de asemeni cu multe intrări, pe trei laturi ale clădirilor, s-a întâmplat că niciunul dintre cei care treceau pe trotuar, dar nici dintre salariaţii diverelor firme nu a ştiut să ne îndrume. Clubul înţelepţilor?! Neputincioase ridicări din umeri. Părea ceva de pe altă lume. Dacă nu cumva noi, care căutam o astfel de locaţie eram de pe altă lume? Greu se mai accede la Omar Khayyam! a fost exclamaţia mea, dar după ce deja intrasem în sala mult căutată.
Şi a urmat serata poetului persan de la 1049-1132, sau cam pe-acolo. Căci marea poezie se învecinează cu eternitatea, iar izvoditorul ei de acum un mileniu se logodeşte cu legenda...Multe lucruri, cum e şi firesc, nu se mai ştiu despre poet, care a fost totodată un filosof, un matematician, astronom şi medic. Practic ce anume este cu adevărat al lui şi ce vor fi adăugat cei ce l-au preluat, perpetuat, în glorie nestinsă pe marele persan, nici nu mai contează aşa de mult... De la distanţa milenară, individualitatea nu supravieţuieşte decât ca o înţelepciune asimilată de spiritul colectiv. A rămas ceea ce este etern într-o întreprindere omenească, desigur dusă la cel mai înalt nivel creativ, simplu numit: geniu. Despre toate acestea ne-a vorbit, în deschiderea seratei, dl Petru Solonaru, el însuşi poet cu un timbru de acută originalitate, iniţiatorul şi organizatorul acestei manifestări. După care au urmat să-i aducă omagiul lor marelui persan, fiecare după ale sale puteri, invitaţii dlui Solonaru: poeta şi traducătoarea Paula Romanescu - încă din adolescenţă s-a trezit în braţe cu o carte de Omar Khayyam şi de atunci nu s-a mai despărţit de poezia lui. Cu o memorie prodigioasă, ne recită, într-un montaj iscusit, nu mai puţin de 20 rubaiate; academicianul Ioan Coculescu, distins octogenar profesor universitar de matematică, participant şi la trecuta evocare Ion Barbu, ca student al acestuia, ne împărtăşeşte câteva impresii ale domniei sale din timpul unui stagiu de un an pe meleagurile unde s-a afirmat cândva marele persan; despre unele speculaţii cu privire la contribuţiile savantului la dezvoltarea algebrei, a geometriei analitice, despre o ingenioasă rezolvare geometrică a ecuaţiei de gradul trei; precum şi câteva aspecte specifice vieţii spirituale iraniene, unde mai există un cult al sufismului, al dervişului. Poeta şi actriţa Lidia Lazu a citit un număr de 18 catrene ale marelui persan în traducerea excelentă a poetului ieşean George Popa, probabil neegalată nici până astăzi în literatura romînă, cu deosebire muzicale, cu ceva eminescian  în armonia sonurilor, de neconfundat, minunată. Poetul şi traducătorul Radu Cârneci, lăudând valoarea traducerilor lui George Popa, ajuns la venerabila vârstă de 89 ani, a dat o înaltă apreciere iniţiativei lui Petru Solonaru, nu doar un poet de vădită originalitate şi un împătimit frecventator al gândirii filosofice din cele mai vechi timpuri, dar şi organizatorul unor astfel de întâlniri întru celebrarea marilor nume ale poeziei universale; după Ion Barbu, după Malarme, a venit rândul lui Khayyam. Este de toată lauda că poetul P.S. adună laolaltă persoane preocupate de lirica universală, el însuşi îi aprofundează pe poeţii respectivi, scrie despre creaţia acestora, face traduceri foarte interesante din lirica lor. Este drept că traducătorii români au transformat rubaiatul lui Khayyam, cu versurile 1,2 şi 4 rimate iar versul 3 alb, într-un catren, ceea ce îi aduce un plus de muzicalitate.Din nou Paula Romanescu, producând alte câteva catrene, nu se mai ştie ale cărui autor, în a cui traducere...
     şi în replică strânsă Radu Cârneci, care de data aceasta ne citeşte câteva din traducerile sale recente din lirica marelui persan, în pregătirea unei antologii ce adună creaţia a 50 de Mari poeţi ai iubirii; ne prezintă o grafică a dlui Nicolae Hilohi, un portret imaginar, foarte expresiv, al poetului persan. Spre sfârşitul soarelei, artistul din domeniul vizualului Florin Stoenescu, cu un leptop în braţe, ne face tuturor dar şi poetului Solonaru surpriza de a ne prezenta nu cine ştie ce creaţii digitale, cum ne-am fi aşteptat, ci ne citeşte un portret literar al  lui P.S., pe care îl cunoaşte de la vîrsta de 30 de ani. La final, poetul şi traducătorul Petru Solonaru, cu noi disocieri asupra creaţiei ştiinţifice, filosofice şi lirice a  poetului persan, după care ne citeşte o primă parte dintr-un eseu despre Omar Khayyam şi apoi un număr concludent de rubaiate ale aceluiaşi, într-o nouă traducere personală...
În sală, asupra ascultătorilor, vibrau nestinse parcă de trecerea veacurilor acordurile rubaiatelor persane - iar de afară răzbăteau insistent, prin storurile trase, ropotele unei ploi de început de vară, strict dunăreană...











Poezia zilei: Florin Costinescu, n. 16 mai 1938

Nuferi blestemând

Am auzit ceea ce credeam că nu se poate auzi vreodată:
nuferi blestemând.

Stăteam pe malul lacului jucându-mă din priviri
cu zborul discontinuu al unei libelule;
sub ea, apa tremura imperceptibil, lovită parcă
de o răsuflare apropiată când, deodată, un murmur straniu
mă-nvălui; eram absolut singur, căutam
binecuvântarea liniştii, cu untdelemnul ei bun pentru mir:
de unde venea şoapta aceea monotonă ca o litanie?

Găsisem, în sfârşit, pe mal refugiul din vacarmul zilnic;
în faţa mea luciul apei, în spate, pădurea, deasupra
cerul purtând în braţe, ca ofrandă a verii, catedrala
unui nor alburiu în care oficiau
zeităţile necuprinsului:

Cine vorbea lângă mine prin cuvinte
mai mici decât gâzele?

Răspunsul veni mai târziu, surprins
în mişcarea uşoară a nuferilor
supravieţuind printre resturi împinse
de valuri, printre duhori şi rădăcini putrede.

Nuferi blestemând?- m-am surprins
întrebând cotropit de-o mirare nemaitrăită.

Şi voi?- am continuat privind
peste umeri. Nu era nimeni...

Căutăm semne în toate.

În scoarţa crăpată a unui copac unii
au văzut-o pe Maica Domnului vărsând lacrimi.

Altora li s-a arătat Iisus, vara, trecând
spre Cina Cea de Taină
printr-un lan de grâu .
Eu am privit de aproape doar nuferi blestemând.
Al cui e semnul şi de unde vine?
2006

Ion Lazu: fotografii (Pe Dig, IV)