Dragoş Vrânceanu: Numai în plutele bătrâne
Numai în plutele bătrâne
care foşnesc mai uşor ca aerul,
se pot ascunde zilele.
De fiecare dată când mă întorc
le simt cum s-au strâns roi sub pleoape,
ca nişte ciorchini de struguri de ape.
Prin perii de tufe
peştii s-au prins.
Ajung la prund pe calul aprins.
Am adus peste ierburi în spate,
ca pe o tolbă cu proiecte,
un alt suflet cât o cetate.
Între pădure şi marele râu
am galopat fără frâu.
Dulci stele ale Ursei Un umblet mi-a fost viaţa, buimac în prada gândului copleşit de întâmplări. A scăpărat pe la răspântii soarele spărgând norii topiţi apoi în ploi. Mai afund am încercat să merg în mine. Totdeauna am revenit Să mă refac în casa de sub pădure, intrând la adăpostul copilăriei. O cicatrice după alta mi s-au aşezat pe trup – ca nişte dulci stele ale Ursei.***
Din familie de intelectuali cu ascendenţă pastorală din zona Băbeni-Vâlcea, şi-a făcut liceul la Bălţi şi Iaşi, mergând pentru studii de Litere şi Filosofie la Florenţa, unde îşi ia doctoratul în filosofie. Din 1932 lector de italiană la Academia Comercială.
Debutase în 1928, primul volum de poezii: Cloşca cu puii de aur apare în 1934. Revine abia în 1965 cu Columne, urmate de Poemele transhumanţei, 1968, Migdalul înflorit a doua oară, 1972 şi Cântecul vremurilor, 1973. A publicat în Italia o antilogie de poezie românească, 1962, a tradus din poeţi italieni contemporani şi a dat un volum de Întâlniri cu scriitorii italieni, 1972.
Citeşte mai mult:http://www.crispedia.ro/Dragos_Vranceanu
***
ion lazu: O evocare Dragoş Vrânceanu.
Pe Dragoş
Vrânceanu l-am cunoscut în perioada 1965-1967 pe când era redactor la secţia de
poezie a revistei Luceafărul. Absolvent al unei facultăţi cu profil tehnic
(geologia, 1961), am început să-mi dau seama că iubirea mea pentru literatură
nu se mai putea rezuma la citirea cu patimă a cărţilor ce-mi cădeau în mână;
încercam de-acum eu însumi să notez unele idei care se organizau cu de la sine
putere în versuri, în fragmente de proză... Din diferite localităţi montane,
unde îmi desfăşuram activitatea de prospector, expediam plicuri pe adresa unor
redacţii ale revistelor literare – erau doar câteva, la începutul anilor
şaizeci; îmi răspunseseră încurajator Mihu Dragomir la de-acum faimoasa rubrică
„Dintre sute de catarge” din Luceafărul, asemenea Geo Dumitrescu de la rubrica
pentru debutanţi a Gazetei literare. Într-o descindere la Bacău, am bătut la
uşa nou înfiinţatului Ateneu, dl Radu
Cârneci s-a arătat interesat de încercările mele poeticeşti şi m-a dat pe mâna
redactorului de specialitate, George Bălăiţă, care avea să mă publice cu două
poezii în nr.5 din decembrie al revistei, apoi cu alte grupaje de poezii, iar
mai târziu şi cu proze scurte.
La revenirea
din campanie, în 1964 am început să frecventez cenaclul Nicolae Labiş, aflat în
grija echipei redacţionale de la Luceafărul, patronată de Eugen Barbu. Acolo,
la Sala oglinzilor, într-una din serile de luni ale iernii 1964-1965 l-am văzut
pentru prima dată pe Dragoş Vrânceanu, iar nu în vreunul dintre birourile din
Ana Ipătescu ale Luceafărului, unde am urcat în câteva rânduri, cu grupaje de
poezii – s-a întâmplat să i le încredinţez Violetei Zamfirescu, prezentă la
toate şedinţele cenaclului şi foarte activă. Spre deosebire de Dragoş Vrânceanu
care nu participa decât uneori la cenaclu, iar biroul lui de la redacţie nu-l
depistasem, de va fi avut vreunul.
Exista
obiceiul ca lucrările cenaclului să fie girate de 4-5 redactori, Eugen Barbu
conducea ostilităţile, el anunţa numele celor ce urmau să citească în seara
respectivă, de regulă doi protagonişti, mai întâi poezia, apoi proza, dacă nu
cumva încă o repriză de poezie, căci se ştie, românul... După cele două
lecturi, aveau cuvântul combatanţii din sală, eventual şi redactorul care
făcuse propunerea de lectură, iar în final E.B. îşi formula opinia personală
despre autorii care se produseseră, după care anunţa programul pentru
următoarea şedinţă. Erau discuţii aprinse, erau patimi, partizanate, miza
nefiind neglijabilă ci dimpotrivă, mulţi îndrăzneţi plecau sfârtecaţi de
nemiloşii confraţi de aspiraţii la gloria literară, alţii se alegeau cu o tresă
subţire, lesne de smuls de pe umăr. Redactorii îşi probau zelul, în fapt
trebuiau să-şi justifice opţiunea în faţa patronului şi a auditoriului însetat
de jertfe...
Dragoş
Vrânceanu, o prezenţă discretă între redactori mai tineri şi combativi, putea
să lase impresia că se dezinteresează de luptele cotidiene. Acest lucru mi-a
reţinut atenţia, mai ales într-un moment de efervescenţă literară când, de la o
săptămână la alta, se lansau în cenaclu tineri de real talent: Ioan Alexndru,
Gheorghe Pituţ, Marius Robescu, George Alboi, Ileana Mălăncioiu, Gabriela
Melinescu, Constanţa Buzea, atâţia alţii... iar paradoxal era doar faptul că
aceste talente trebuiau girate de nişte redactori ce nu aveau nici pe departe o
prestaţie la acelaşi nivel. Doar în câteva rânduri Dragoş Vrânceanu s-a produs
în cenaclu pledând cu aplicaţie şi eficienţă în favoarea tinerilor pe care îi
propusese să citească. Lui Nicolae Ioana i-a prevăzut o frumoasă carieră de
poet, remarcând talentul, originalitatea şi „inteligenţa subţire” a
argeşanului, care s-au confirmat mai apoi din plin. Este posibil să o fi girat
şi pe Ileana Mălăncioiu, provenită din aceeaşi arie geografică musceleană.
Era un om
înalt şi bine legat, fără a fi corpolent, de o aleasă distincţie, discret şi cu
deosebire urban, neagresiv-placid şi făcând figură aparte în cadrul redacţiei
de la Luceafărul: o vădită diferenţă de fire, de formaţie intelectuală şi de
opţiuni, însă şi un accentuat decalaj de vârstă, greu de trecut cu vederea; un
om la aproape 60 de ani într-o echipă cu media de vârstă sub 35 de ani şi care
se ocupa în principal de debutanţii în literatură. Tactul şi demnitatea
conţinută a mai vârstnicului coleg estompa cumva discrepanţa, sesizabilă de la
orice distanţă (ca de altfel şi la apariţiile pe coridoare ale unui Vladimir
Streinu, de pildă). Părea improbabil ca distinsul poet să fi fost ataşat
heirupistei echipe redacţionale prin hatârul patronului, cu atât mai puţin prin
persuasiuni şi obedienţă, cum se mai întâmplă. Plutea o nedumerire, printre cei
atenţi la context. A părut de aceea plauzibilă o explicaţie cu iz de legendă ce
a ajuns până la mine. Dragoş Vrânceanu făcuse studii de specialitate în Italia,
la Florenţa îmi pare, unde cunoscuse floarea literaţilor vremii. Apoi
schimbarea de regim de la noi îl dăduse de-o parte, practic îl scosese din
viaţa literară pentru vreo două decenii. Până la vizita în ţara noastră a unui
foarte important poet italian, invitat la cel mai înalt nivel de diriguitorii culturii
socialiste. După protocolarele saluturi, reputatul oaspete pusese o primă
întrebare concretă: Dar unde se află excelentul poet Dragoş Vrânceanu,
strălucitul noastru companion de la Florenţa şi Milano? L-au scos iute pe
Dragoş Vrânceanu de la cutie, l-au numit redactor la una dintre cele mai
importante reviste literare. Pe atunci aceste şoapte mi s-au părut demne de
crezare. Unele lucruri ne erau cunoscute: faptul că marii noştri scriitori
fuseseră interzişi, scoşi din biblioteci şi din manualele şcolare: Arghezi,
Rebreanu, Blaga, Bacovia, Barbu, Pillat, Voiculescu, Plilippide, atâţia alţii –
mari absenţe, despre care aflam întâmplător, pe căi indirecte... Iar alţii
închişi, suprimaţi. Povestioara despre Dragoş Vrânceanu părea de aceea
plauzibilă: încă un poet adevărat, scos de sub obroc numai datorită unei
fericite intervenţii din afară. Trebuie admis că nu era uşor de explicat
prezenţa la o revistă de primă linie a unui poet fără operă; căci nu auzisem
despre nici o carte de-a lui D.V., nu citisem referiri la poezia sa. Astăzi, cu
mijloacele de informare de care dispune cititorul obişnuit, e mai greu de
înţeles cât de dezorientat putea fi un tânăr de bună credinţă care voia să ştie
cum stau, de fapt, lucrurile. Acum, privind fişa bio-bibliografică din DSR a
lui Dragoş Vrânceanu îţi dai lesne seama că primul volum de poezii al lui D.V a
apărut abia în 1965! Oricum zvonurile
privind interdicţia la care fusese supus se adevereau. Te întorci cu un plus de
atenţie asupra datelor biografice, observi că în perioada 1934-1938 a fost
redactor la Curentul, apoi între 1941 si 1944 a fost ataşat cultural la
Consulatul din Milano, după care s-a refugiat un an de zile în Elveţia. Se
naşte bănuiala unor simpatii de dreapta. Dar de ce despre perioada 1946-1952
fişa din DSR nu dă nici o informaţie? Nu cumva e vorba despre un domiciliu
obligatoriu, eventual despre o încarcerare etc.? Ceva f. important din viaţa
autorului şi totodată o posibilă mare culpă a regimului comunist sunt trecute
sub tăcere – la atâtea decenii de la eveniment şi la atâţia ani de la
revoluţie. Ciudată tăcere...
(În ultimul
moment, aflu de la familia poetului că înainte de marea conflagraţie
italienistul predase cursuri la Udine, Florenţa şi Roma; că în momentul
întoarcerii armelor, se retrăsese în Elveţia, ţară nonbeligerantă, iar în
ultimă înstanţă, mai mult prin munţi decât pe căile civilizaţiei/războiului,
revenise în ţară. În următorii ani stătuse ascuns, cu complicitatea
consătenilor ciobani din Băbenii Ungureni de Vâlcea. Un om în plus la stână,
fie el cioban sau poet... În absenţa unor date concrete, îmi place să mi-l
închipui pe DV, pe-atunci bărbat în plină putere, la drept vorbind un adevărat
zdrahon, exponent al unui neam greu încercat de oieri, luând hotărârea
îndrăzneaţă de a se întoarce în ţară – dintr-o Europă înconjurată din toate
părţile de flăcările războiului -, însă nu pe drumurile pline de capcane ale
conflagraţiei, ci de-a lungul crestelor de munte din Alpi, pe cărări
singuratice, alese de imperativul minimului efort, tăind pădurea atunci când
poienile nu se ţin lanţ şi atingând punctul vital al izvoarelor când setea e
mai aprigă; trecând în Dolomiţi, ajungând la graniţă, făcând Semenicul cel
păduros, apoi Godeanul cu spinarea la streaşina cerului, Vâlcanul cel
prăvălatic, Parângul înfăşurat în nori – de la o stână la alta, de la o foame
la alta, de la o noapte la alta - şi căutându-şi într-un fericit final turmele
consătenilor pe lăsăturile din munţii Căpăţânii, cunoscuţi lui ca-n palmă încă
de pe când era un flăcăiandru – bătuţi şi de mine cu pasul ca geolog -
trimiţând de la vreo stână vorbă părinţilor, înainte de a coborî el însuşi în satul natal, sub umbra serii,
între caii însărsănaţi... Refăcând astfel mai mult din instinct şi pe cont propriu
traseele milenare ale transhumanţei, drumul înscris în codul său genetic.)
Oricum vor fi
stat lucrurile, domnul Dragoş Vrânceanu, cu figura lui de aleasă distincţie: un
cap mare, trăsături largi, nas proeminent, păr grizonat pieptănat până la
ceafă, un chip foarte expresiv, de artist abstras, privind doar în treacăt la
cele din preajmă, nu părea dispus să vină cu amănunte privind intimele
avataruri din deceniile de după război. Îi purtam o reală simpatie, însă de la
distanţă. Practic nu cred să fi schimbat mai mult de câteva fraze, în afară de
saluturi şi strângeri de mână. Nu cu deosebire încrezător în propriile
înzestrări poeticeşti, aveam măcar orgoliul unui comportament sobru, asta mă
împiedica să devin „ţuţărul” vreunui redactor care să-mi favorizeze eventual
debutul la Luceafărul, căci în ideea mea de atunci, care este şi ideea mea de
azi despre propria literatură, un succes oricât de modest al poeziei mele sau
insuccesul total trebuia să fie numai şi numai consecinţa talentului sau a
lipsei mele de talent. Mândru pe toată linia, deşi încă needificat în ce mă
priveşte. Unele poezii, câteva grupaje, îmi apăruseră, cum spuneam, ici şi
colo. Şi tocmai în această perioadă de nesiguranţă a picat articolul din
Luceafărul al lui Dragoş Vrânceanu: Poeta
artifex. Autorul pornea chiar de la constatarea că „unele poezii sau
grupaje de-ale lui Ion Lazu au apărut ici şi colo...”. Ce bucurie pe mine! Un
venerabil poet de dinainte de război îmi dăduse girul său, pe baza numai a
poeziilor publicate! Şi de aici hotărârea de a merge mai departe, scriind ce
aveam de scris. Dar să-l fi oprit pe blajinul domn cu mers legănat şi să-i fi
mulţumit, cu câteva fraze simple şi bine simţite – am făcut oare acest lucru de
elementar bun simţ? Pe cât îi eram recenzentului de recunoscător, pe cât de
arzătoare era dorinţa de a-i mulţumi? Mi-e teamă că nu am făcut-o, totuşi. Sau
nu am reuşit să-i dau gestului meu acel ceva care să-l facă re-memorabil.
Înţelegeţi ce vreau să spun? Mi-e teamă că nu am fost la înălţimea aspiraţiilor
mele de atunci şi din totdeauna. A-i mulţumi cuiva pentru un gest nobil
(dezinteresat) şi generos, ar trebui să fie, în sine, un moment înălţător
pentru cel care o face. Cât de departe ne aflăm de civilizaţie noi, aceştia,
care am dori să trăim printre semeni civilizaţi! Sper din toată inima ca, măcar
acum, să nu mai fiu sălbaticul de atunci. (Numesc sălbatic un om care nu a
lucrat îndeajuns asupra relaţiilor sale cu semenii, aşa încât să se poarte cu
ei cum şi-ar dori să se poarte ei cu dânsul.)
Şi totuşi,
oricât ar părea de ciudat, nu articolul care mă confirma ca „poeta artifex”, ci
acele zvonuri-informaţii neoficiale despre legăturile de dinainte de război cu
pleiada de tineri scriitori italieni, această aproape-legendă cu privire la
Dragoş Vrânceanu a făcut din poetul practic necunoscut mie ca atare unul dintre
reperele importante ale intelectualului ce doream să devin. Printr-una dintre
asociaţiile de idei nu foarte lesne de explicat, ce pot părea curioase sau de-a
dreptul născocite, tot ce am citit mai apoi din literatura italiană – şi se traducea
intens în acea perioadă de „destindere” dintre 1965 şi 1971 : Montale, Luzzi,
Carlo Bo, Ungaretti, Quasimodo, Pavese, Buzatti, toate aceste lecturi se legau
în mintea mea de poetul străin-prieten Dragoş Vrânceanu, de prezenţa sa printre
literaţii în efervescenţă din Italia de dinainte de război. Mi-l imaginam pe
D.V. tânăr, plin de sensibilitate şi elanuri prieteneşti – o imagine cu funcţie
compensatorie, menită să-l răzbune pe poetul răzleţit de echipa Luceafărului,
pus într-o situaţie ambiguă şi efectiv văduvit de propria operă, pe care
trebuise să şi-o oculteze pentru a supravieţui în păguboşii ani ai realismului
socialist... Incapabil să mai însoţesc în demersul său un poet care fusese
redus la tăcere până spre vârsta de 60 de ani, am preferat să mi-l închipui
participant la întâlnirile magice din perioada italiană, să-l văd integrat în
atmosfera creativă a pleiadei de poeţi, romancieri, eseişti cu care fusese
coleg de generaţie şi de aspiraţii. Îl văd pe tânărul D.V., al cărui prim volum
de poezii în manuscris fusese premiat în 1934, într-o încăpere cu mai mulţi
literaţi italieni, ascultând cu intensitate, ridicând mâna prin fumul ţigării
ca să atragă atenţia asupra a ceea ce ar vrea să spună, în timp ce convivii se
întorc spre confratele român, dornici
să-i cunoască opinia; sau coborând cu prietenii în stradă, noaptea târziu, cu
gând să meargă la cine ştie ce foc de tabără, în afara localităţii, la casa de
pe colină...
În 1978, când
a fost să plec în campania geologică în zona Băbeni-Vâlcea, deja doamna Zorina
Regman mă pusese în legătură cu dna Florica Vâlceanu, de-acum văduva poetului,
care m-a ajutat să-mi găsesc o gazdă la Băbeni-Români, la dna Olimpia Ionescu,
o rudă a familiei Vrânceanu-Nicula. Multe mi-a mai povestit dna Pia din
copilăria şi tinereţea viitorului poet şi italienist. O parte dintre spusele
doamnei Pia vor fi fost notate, aşa cum se şi cuvenea din partea unui discipol,
în jurnalul meu de june condeier – însă unde vor fi fiind acele pagini de
jurnal? Visez uneori – un vis ce se reia cu perseverenţă, ca pentru a compensa
o mare pierdere – visez că printre maldărele de manuscrise, răsfoite la lungi
intervale, în căutarea a ceva ce se estompează pe măsură ce atenţia îmi este
deturnată de la scopul iniţial, visez că dau prin surprindere de un mic top
compact: textul jurnalului meu din anii 1970-1978, în care am consemnat cu bună
credinţă atâtea lucruri pe care n-aş fi vrut să le dau uitării. În acel
manuscris recuperat printr-un noroc ar fi să regăsesc poveştile despre
copilăria şi adolescenţa poetului Dragoş Vrânceanu, descărcate în grabă acolo,
„la prima mână”, anume ca să rămân cu mintea clară pentru următoarele relatări
ale doamnei Pia, ruda mai tânără şi probabil îndrăgostită de poet...
Casa
părintească a învăţătorului Atanasie Vrânceanu-Nicula se afla lângă primărie şi
şcoală, chiar în centrul satului Băbeni-Ungureni, sat tipic de ciobani, veniţi
se pare de pe clina nordică a Carpaţilor. În temerarele ieşiri ale dnei Pia, o
persoană în vârstă, fragilă însă deosebit de comunicativă faţă de un ins care
se dădea drept ciracul Maestrului Vrânceanu, o însoţeam pe gazda mea din satul
Băbeni-Români până în centrul comunei (Ungureni), însă adevărul este că m-am
sfiit să intru în ograda familiei Nicula, rămânând respectuos la poartă. Fiind
vorba despre lucruri foarte importante pentru mine, timiditatea lua proporţii nebănuite.
În schimb drumurile – şi gândurile mele - se ţeseau în jurul Casei de sub pădure – o vilişoară pe
care în mod misterios D.V. şi-o construise în afara localităţii natale, pe un
drumeag spre comuna Şirineasa, sub clina dealului, la poalele unei păduri care
atârna deasupra luncii propriu-zise a Oltului. Fapt este că singur
descoperisem, după descrieri, amplasamentul Casei de sub pădure şi acum nu mai trebuia decât să-mi organizez în
aşa fel ieşirile pe teren încât fie la plecare fie la înapoiere să trec pe la
vilă. O construcţie simplă, fără etaj, pe care n-aş putea să o descriu mai
exact, deşi i-am dat de atâtea ori târcoale, iar în câteva rânduri m-am
apropiat şi, făcându-mi umbră cu palmele şi cu carnetul de teren, am privit
înăuntru, prin ferestrele largi: alcătuită din trei-patru încăperi, însă totul
aerisit, luminos: o terasă închisă, cu şezlonguri, o cameră de primire, o
bucătărioară, două dormitoare mici, funcţionale, nimic în plus, însă o casă ca
de pe altă lume, în proximitatea unei păduri care o învăluia din trei părţi; în
lunile mai-iunie asupra casei de sub pădure se revărsau jerbele trilurilor de
păsări, care poate numai în Rai să mai cânte la fel de frumos. Sugestia de
ireal venea chiar de la faptul că deşi finisată şi mobilată, deci locuibilă,
vilişoara nu părea să fi fost locuită – poate că maestrul nu a mai apucat să se
bucure de visul său împlinit – casa lăsa impresia unei machete
supradimensionate, expusă acolo, în rama naturală a pădurii, în marea
singurătate a împrejurimilor, adesea învăluită în pâcla dimineţilor. Ca o
dovadă că visul poate deveni realitate, oricât de târziu, mai degrabă pentru
alţii decât pentru cel ce l-a nutrit. Jale şi euforie, o înaltă tristeţe, asta
simţeam – şi încredinţarea că există o continuare, că poezia-reveria va dăinui,
chiar dacă însingurată-răzleţită la o margine de codru, străluminată de
cântarea păsărilor – în astfel de ape s-a scăldat sufletul meu în cele câteva
luni cât am lucrat la Băbeni-Vâlcea.
Nu m-a
interesat să aflu cu ce mijloace financiare reuşise D.V., de-acum un
pensionar, cu venituri mai mult dect modeste, să realizeze această vilişoară,
un proiect la limita cu improbabilul. Nişte despăgubiri din partea unor nepoţi
ciobani bogaţi? Nişte fonduri păstrate la vreo bancă din Italia sau Elveţia, de
pe vremea activităţii în diplomaţie? Oricum, o realizare ţinând mai curând de
miracol decât de ceea ce ar putea spera un poet care trăieşte din scris... (dna
Florica era ea însăşi dactilografă...). Desigur, mă gândeam la nemernicia
vremurilor, dar totodată îmi făceam curaj că, oricât de târziu, D.V. apucase
să-şi publice cărţile – mă gândeam la puterile nebănuite care sunt de aflat în
adâncurile firii unui poet adevărat, nededat la compromisuri, retras, inabil în
a trage sforile şi care, în pofida tuturor estimărilor pesimiste, ridicase o
casă de poet, întemeiase un vis emblematic – şi nu doar atât: reuşise în
ultimii săi ani să publice cărţi de poezie autentică, intitulate atât de
frumos: Poemele transhumanţei, Cântecele
casei de sub pădure, Migdalul înflorit a doua oară.
Acest poet de
aleasă stirpe, acest om blajin şi dezinteresat, care fără nici un motiv special
găsise că este cazul să mă sprijine la începuturile mele poeticeşti, continua
astfel să-mi administreze, de dincolo de zariştea sfârşitului pământesc, lecţia
lui înaltă de viaţă şi de poezie. Iar pentru mine, în contextul dat, înţelesul
era unul singur şi explicit: omul, în măsura în care este generos, iar poetul
în măsura în care nu-şi trădează propria vocaţie, nu dispar pe de-a-ntregul, ci
rămân ca o boare caldă, ascendentă, care umflă în mod salutar aripile
vultureşti ale celor ce vin din urmă...
Poezia zilei
ion lazu
***
Apoi am adormit
Şi prin
somn îmi spuneam:
Să nu
uit poezia
“ei nici
nu bănuiesc
cît de
puţin loc
le
trebuie celor chemaţi
întru
iubire –
iarba de
pe-un mormânt...
Se tem
totuşi
Că nu
le-ar ajunge
Tot pămîntul…
Apoi am adormit
Şi prin
somn îmi spuneam:
Să nu
uit poezia
“ei nici
nu bănuiesc
cît de
puţin loc
le
trebuie celor chemaţi
întru
iubire –
iarba de
pe-un mormânt...
Se tem
totuşi
Că nu
le-ar ajunge
întregul pămînt…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu