sâmbătă, 23 august 2014


Scriitorul zilei: Paul Everac, n. 23 aug. 1924  - d. 18 oct. 2011

          

    Bucureştean prin naştere, Paul Everac (pe numele său Petre Constantinescu), şi-a făcut şcoala primară şi liceul la Arad, unde părinţii lui erau profesori secundari, apoi a urmat Dreptul la Bucureşti, 1947. S-a angajat în cele mai diferite localităţi din ţară, cantaragiu, juristconsult şi până la urmă a devenit şef de protocol la Marea Adunare Naţională. A debutat scriind un poem dramatic, apoi un număr de piese de teatru, în replică la teme din cultura universală, antice sau moderne, dintre care unele au început să fie puse în scenă. Textele sale despre temele sociale ale momentului, dintre care unele adresate teatrului de amatori, au sfârşit prin a fi jucate şi pe scene profesioniste. Se pare că a scris nu mai puţin de 140 piese de teatru, dintre care un sfert sunt inedite. În paralel a scris poeme, eseuri, scenarii pentru radio, televiziune şi i s-au turnat 5 filme. A colaborat la reviste literare dar a scris şi în presa comunistă. Nu se poate imagina un scriitor mai prolific. S-a făcut apreciat prin câteva piese jucate în toată ţara, (dar traduse apoi şi jucate şi în străinătate): Costache şi viaţa interioară, Ştafeta nevăzută, Simple coincidenţe, Camera de alături, Un pahar cu sifon, A cincea lebădă, Cartea lui Ioviţă, Un fluture pe lampă, Cititorul de contor, Piatră la rinichi etc. După 1990, nealiniat politic însă simpatizant al lui Ion Iliescu, de care se va despărţi apoi, a fost în anii 1993-1994 director al Televiziunii române. Un Revelion de pomină, care a indignat o lume. P.E. dovedindu-se a fi de o insistenţă dusă dincolo de limite- în fiecare zi el avea dreptate şi ieşea pe sticlă spre a da lecţii tuturor. Ar fi de mirare, pentru un dramaturg, care îşi bazează demersul pe pluralitatea opţiunilor, dar nu e de mirare, căci măcar în cazul scriitorilor români avem a face cu personalităţi accentuate.
Mai tranşant, N. Manolescu îl trece la "autori mediocri", aserviţi partidului ori de câte ori era nevoie, dar care "nu au lăsat urme" .

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Everac
 http://www.gandul.info/news/paul-everac-biografia-unui-scriitor-om-de-cultura-si-personaj-controversat-8878757

Poezia zilei, Ion Lazu:

Manuscris

Când poezii ce-ai scris cândva de mână
Îţi reapar, din vechi maculatoare,
Găseşti deodată slove uimitoare
Ca perle mari scăpate în ţărână.

Le salţi pe palme, sufletul se-ncântă
De-adânci răsfrângeri care-n licăr proaspăt
Îţi luminează casa ca un oaspăt
Ce din Juneţe-l aşteptai. Şi-i sfântă

Această clipă. Retrăieşti ca-n vrajă
Simţiri ce sus au fost pe bolta zilei
Dar scuturate-n pulberea argilei
S-au conservat sub a uitării coajă.

Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul
Cu care te încânţi, pe mâini săltându-l...
                

Alţi scriitori:
Corneliu Ştefanache, n. 1934
Andrei Pleşu, n. 1948
Ion Clopoţel, m. 1986



Poezia zilei: Valeriu Ciobanu

Atavism

Anii săpau cuminte înainte
Eu așteptam să vină lumină senină
Jonglau drumeții cu cuvinte
Iar cucul năruia primăverilor liniștea din grădină.

Cucurezi beți dansau în noaptea argintată
Iar greierii morți susurau
Viețile cumplite de altădată
Cu viețile viitoare se jucau.


Trei lacrimi

Să-i lăsăm pe alții să-și spună genii sau doar poeți
Noi filelor goale vom rămâne aici, în urmă,
Între acești bănuitori pereți,
Ca într-o urnă.

Poate nu s-a întâmplat nimic și continuă viața obișnuită
Poate sunt alții care beau din cupe pline
Poate sunt eu rătăcitul, singurul printr-o lume chinuită.

Pe cine să-l doară amurgul deșertelor mele zile
Trei lacrimi mi-au căzut pe file.

Pentru alții sunt numai stropi de apă sărată, inutilă
Pentru mine cel mai sublim poem
De boem ce nu vrea milă.

Alții să-și spună poeți sau genii
Rotunjind lacrimi de cristal milenii.

(din Haina de brumă, ed. Minerva, 1984)

P.S. Pe Facebook, poetul Ion  Murgeanu postează un text despre Valeriu Ciobanu, preluat din Romania literară:
https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox/14802c61bb4c067d



Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. 13 
Fotografie

13. Despre iubire, să cânţi pe limba ta
                         Motto: Să întrebăm doar un preot ori un zodier sau pe unul
                                        Care-i de vise tâlmaci, că şi visele vin de la Zeus
                                        (Homer: Iliada: C.1, v. 61-62)

   Sosit acasă, mai deschid o dată cartea lui Homer, cea care m-a însoţit în călătoria aceasta. Cititorul care m-a urmărit are nevoie de această explicaţie. „Fiule, pune-ţi în sinea ta toată priceperea minţii,/Dacă tu nu vrei să-ţi scape din mână răsplata izbânzii” (Iliada C.23 v. 310-311).  Puţini sunt, printre oameni, cei care ating malul celălalt, de drept al zeilor – în timp ce mulţimea cealaltă (ca şi noi), aleargă pe malul celălat, încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care zeii, altădată, circulau fără paşaport, precum ni s-a cerut nouă, pe autostrada spre Olimp, acum un an. O, tu, Minerva! Eu şi soţia uitasem buletinele la hotel. După ce poliţiştii au cerut nu ştiu ce date prin telefon, ne-au dat drumul, fără niciun alt cuvânt, ori amendă. Primiseră răspuns, că nişte „uituci” ca noi nu prezentau nici un pericol. Cântecul ce-l aprinsese, cândva, pe aedul Homer, despre „Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse”, învinsese. De aceea am invocat-o pe zeiţa Minerva, ce-l însoţise şi pe Ulise la întoarcerea sa în Ithaca. (Horaţio, îţi trimit salutări. Mă bucur, întrucât mi-ai dat prilej să te citesc încă de pe vremea liceului). Homer mă îndemna să aduc cuvenitele daruri timpului acesta: „Drept este, taică, ce-ai spus, că zeii te-ajută pe tine/Dar lămureşte-mi, bătrâne, şi spune-mi curat adevărul”. Ce alt adevăr aveam eu, în afara celor văzute cu ochii mei?
Tu, cititorule, încă mai stai la îndoială că Alexandru Macedon nu ţinea la căpătâiul său opera pe care eu am tot amintit-o şi venerat-o: „Sufletul eu îţi cunosc şi ştiu că tu ai pentru mine/Gânduri prielnice numai şi una suntem în părere” (C.IV v. 352-353). Uite că mai trecem şi prin Arcadia din când în când, noi poeţii, spre a le aduce aminte celor pentru care şi scriem, că atunci „când nu poţi prinde poezia de picior..., ţi-o-închipui lebădă şi tragi şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte”... – cum scrie (mi-am amintit) poetul Gheorghe Dobre din Slobozia. Pentru a-ţi găsi un loc în cuvintele acestei patrii – numite de Nichita: Poezie –, mă simt ca o scrisoare de dragoste aşezată de vânt pe scutul Eladei. Îi auziţi scrâşnetul armelor oprite în ovalul făurit de Hefaistos? Aproape de poezie sunt marginile unde străjuieşte Dumnezeu. Noi ardem ca nişte torţe străjuind cuvintele sale. Altfel nu se poate. Iată că Teba (Thiva) prin care trecusem în drum spre Delfi, care a înfrânt-o pe puternica Sparta, a fost distrusă de regele Filip II Macedon.
Noi, acum, mergem spre Corinth-ul antic, aflat la intrarea în Peloponez. Peloponezul este locul de naştere al Greciei moderne. Aici a început, în 1821, Războiul de Independenţă. Peleponezul a fost nucleul noului stat grec înfiinţat în 1830. Partea de nord est (spre care dorim a ne îndrepta şi noi) a fost leagănul civilizaţiei miceniene, cântate de Homer. Corinth, Micene, Argos, Nafplion, Tiryns, Epidauros... sunt ţintele noastre. Autostrada Atena-Patras, spre Corinth, este aceeaşi care ne-a dus cu o zi înainte spre Delfi, dar, de această dată, nu mai facem la dreapta, ci mergem drept înainte. Cred că am trecut peste podul ridicat peste canalul Corint, lung de 6,3 km şi adânc de 80 m (sub nivelul mării), lăţime 23 m, pe care aveam să-l admirăm la întoarcere. De la înălţimea Corintului antic se zăreşte marea Ionică, de-a lungul oraşului modern Corinth, cu o privelişte panoramică superbă. Muzeul de aici conţine mozaicuri şi statui romane, vase şi multe ornamentaţii (vase ori frize) greceşti. Ne atrag atenţia coloanele (şapte? – n-am numărat) rămase în picioare, din ceea ce a fost, cândva, templul lui Apollo. Fântâna Peirene cu arcele şi colonada sa ne atrage atenţia. Locurile unui mic odeon roman (cel mai renumit, aveam să-l întâlnesc pe Acropole, construit de Pericle), sculptat în piatră, se pot vedea, în clar, lângă urmele marelui teatru de 18000 de locuri, folosit (citim din inscripţionări) pentru luptele cu gladiatori. Îmi arunc privirile în jur: muntele măreţ, în spatele nostru; în faţă, marea; iar aici (cred), Corinthul era una din cele mai mari puteri antice ale Greciei. Acrocorintul, înălţat şi întins pe o stâncă de 500 m deasupra Corinthului antic, cu imensele fortificaţii, include elemente greceşti, romane şi turceşti. Se spune, acolo se afla una din cetăţile cele mai mari şi mai vechi din Peloponez.
Pe platoul mare al acestui ansamblu arheologic se păstrază ruinele templului Afroditei. Facem ochii roată şi reţinem ceea ce este mai important: templul, teatrul, gymnaziul, stadionul şi băile romane. Pe una dintre inscripţii (în lb. engleză), citim că Hercule a răpus, prin aceste părţi ale ţinutului, leul din Nemeea, după care, înveşmântat cu blana lui, a plecat spre Micene. Pe anumite vase, aflate în muzeu, cred că am văzut, pictate, anumite scene din lupta corp la corp, a lui Heracle cu leul. În cinstea acestei biruinţe s-au organizat în Argolida celebrele jocuri nemeice ce aveau loc, la fiecare doi ani, în sanctuarul lui Zeus. Rubens avea chiar un tablou intitulat „Lupta cu leul”. Suntem pe urmele celui prin care grecii idealizau forţa care înfrânge orice obstacol ori rău iscat de natură. În drumul nostru trecusem şi prin Megara, unde se spune că Hercule, orbit de Hera, şi-ar fi ucis copiii, luându-i drept ciclopi. Sora sa din Olimp, Atena, l-a îndemnat să plece la Delfi, unde Apollo prin gura Pythiei, marea preoteasă, i-a transmis că trebuie să plece spre Micene, spre a-şi primi, de la regele Euristeu, cele 12 porunci. Şi, astfel, izbăvirea.
Aşadar, la Micene..., spre Argos. Că şi visele noastre, nu-i aşa, vin tot de la Zeus. Şi, tot în urma unui vis, la porunca lui Zeus, spune Homer, fiul său Hermes plecase, numai în sandale de aur, să-l strecoare neobservat pe regele Priam printre oştenii din tabăra lui Ahile, până la cortul acestuia, spre a-l implora să-i dea trupul lui Hector. Iar vorbele sale, rostite dinaintea lui Ahile, îmi amintesc de zguduitoarele versuri ale poetului Grigore Vieru, adresate morţii: „Adu-ţi aminte c-ai tată şi tu, o slăvitule Ahile,/Şi e ca mine şi el pe pragul amar de necazuri„ („Iliada”, C.XXIV, v. 479-480).
Totul e să cânţi pre limba ta şi „să nu-ţi scoţi la vânzare sufletul”, cum scrie Ion Lazu, în cel din urmă capitol (IX) al cărţii „Himera literaturii”. Cu alte cuvinte: „să cânţi pe limba ta, fie că nu poţi scoate decât stupidul cu-cu, fie că ai fost înzestrat cu mirabila limbă a mierlei, pasărea mult dragă inimii mele”. Amintind de iubirile sale literare, evocă anii când a scris romanele„Rămăşagul”, ”Capcana de piatr㔄Ruptura” şi celelalte cărţi. Convins că are o credinţă a scrisului şi o vocaţie în acest sens. Mult mai târziu, Eugen Simion avea să sintetizeze această idee, în câteva rânduri din cartea sa „Moartea lui Mercuţio”. Cităm: „Dar obligaţia lui (a omului de artă, în general – n.n.), dacă e un creator autentic, este să-şi facă opera. Dacă aceasta nu există, nimic nu există. ...şi vai de naţiunea care are justificări şi nu capodopere. Îi va fi foarte greu să supravieţuiască în istorie”. Departe de „paraponul celor care se plâng de sărăcia limbii române”, Ion Lazu are certitudinea vocaţiei sale şi clarviziunea scrisului său: „Consider că literaturii noastre îi lipseşte în primul rând tocmai profunzimea de sentiment din producţiile populare”, punctând pe „intensitatea trăirii” romanului şi abia în al doilea rând, pe „precizia exprimării”.
 Încerc să nu-ţi cer, cititorule, un lucru peste putinţa înţelegerii. Dar trebuie să-ţi punctez şi acest amănunt. Acel amănunt cu care m-a înzestrat, şi pe mine, bunul Dumnezeu. Fiindcă toţi scriitorii s-au zămislit ca-n basm, cu câte şapte dealuri de aruncat arcul dinaintea celui ce binevoieşte a-i sorbi cuvintele, ca pe sfintele moaşte, şi cu alte şapte frunţi ce dau în soare şi fiecare noapte pândită de Călin file de poveste, de mă tot frământ în sinea-mi, că ne lovim ca-n stâncă, în mari scânteieri de cremene, ca cei de pe margine să-şi hrănească un pui străin, pus în cuibul celui rămas acasă fără nici o mângâiere. Că are dreptate Ion Lazu? Păi, cum să nu aibă! Căci uneori autorii îşi construiesc cărţile ca pe o poartă de comunicare cu lumea de dincolo, cu lumea de după ei, cu tot felul de lumi, spre înţelegerea cititorului; că viaţa celor despre care a ars în paginile scrise e un fapt cert şi, credem, nu s-a petrecut în zadar. Aceste adiacente însemnări sunt adresate direct cititorului, celui care n-a apucat încă să citească până acum, cât har a trecut prin mintea celui ce însuşi Cel-De-Sus a binevoit a-i umple straiele cu izul povestirii. Şi, poate mă va înţelege cineva, dacă am să-i spun sincer, că eu, zămislitorul acestor rânduri prin care încerc să redau cât mai exact aceste gânduri în scris, ori lectorul vreunei cauze oarecare, prin întâmplare, căzându-i în mână aceste eseuri, își va repeta, o dată şi încă o dată, cam tot ceea ce spunea, odinioară, în „Himera literaturii”, poetul Ion Lazu: „...nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Cuvântul scris se vrea şi el o poartă de comunicare cu lumea de dincolo. Îl înţelegem pe acel autor (despre care ni se tot aminteşte pretutindeni), aureolat de operele sale, dar realizăm câte ceva abia când aflăm ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”. De aceea, cei care i-au citit „Veneticii” au înţeles că Ion Lazu şi-a iubit atât de mult părinţii, şi acele locuri părăsite definitiv de aceştia, încât n-a consimţit ca aceste amintiri să dispară ori să moară odată cu trecerea în nefiinţă a eroilor săi. Şi, scriind despre toate acestea, urma un deziderat spus şi de O. Paler: „o iubire adevărată e totdeauna o iubire fără condiţii”. Astfel, scrisul devine, mai degrabă, un avertisment împotriva deşertăciunii.  
Va urma 


Lidia Lazu - Un cântec  pe plajă, la Nafplio
www.youtube.com/watch?v=C5R9iOueUKc
 

Ion Lazu - Fotografii din Grecia  

De pe muntele Penteli privind înapoi spre Atena.
Arici de mare, în golful Nea Makri.

Strălimpezimile Mării Egee.

În pumni, pietricele de pe plaja Nea Makri; în plan îndepărtat, Maratonul.

Muntele Penteli. Vedere spre golful Nea Makri.

O bisericuță în munți.