luni, 18 august 2014

Scriitorul zilei: Sorin Alexandrescu, n. 18 august 1937 

     
Născut la Bucureşti, este fiul Cristinei Eliade, deci nepotul de soră al scriitorului şi istoricului religiilor Mircea Eliade. A urmat Filologia la Bucureşti, 1969, a publicat o monografie William Faulkner iar în 1974 a emigrat în Olanda, făcând o prestigioasă carieră universitară la Universitatea din Amsterdam. A revenit în ţară după 1990 şi s-a implicat în reabilitarea Bibliotecii universitare, cu ajutorul financiar olandez. A continuat să publice lucrări de filosofia culturii, de semiotică. Paradoxul românesc, Identitate şi ruptură, Privind înapoi modernismul, Eliade între oglinzi paralele sunt doar câteva titluri incitante cu privire la Interbelicul românesc în context european.

Opera publicată: Dickens in Rumania. A Bibliography for the 150th Anniversary (with Alexandru Duţu) 1962; William Faulkner, 1969; revised edition in French, Paris, 1971; The Logic of Personages, 1973; Logique du personnage: reflexions sur l'univers faulknerien, (1974); Dimitrie Cantemir: Roemeens historicus en politicus 1673-1723, Bussum 1975; Dichters uit Roemenië, (Poeţi din România), 1976; Transformational grammar and the Rumanian language 1977; Roemenië. Verhalen van deze tijd, (Proza din România), 1988; Hemel en Aarde. Werelden van verbeelding, (Rai şi pământ), 1991, Rumänien im Umbruch: Chancen und Probleme der europäischen Integration, (eds. Ilina Gregori und Angelika Schaser) (1993); Richard Rorty, 1995; Figurative of the Art. Beginning and End. 20th Century in Romania, 1998; Paradoxul român, 1998; Identitate în ruptură. Mentalitati româneşti postbelice, 2000; La modernité a l'Est. 13 aperçus sur la litterature roumaine, 2000

Citeşte mai mult:  http://www.romlit.ro/paradoxul_paradoxului_romn, http://www.romlit.ro/identitate_i_ruptur 


Poezia zilei: Virgil Mazilescu, d. 10 aug. 1984

Mi-am uitat casa şi numele

Mi-am uitat casa și numele e obositor
să-ți știi mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian ușa de la intrare
se deschidea înăuntru? și câinele negru al vecinului
spuneți ca mușcă? și n-ar trebui să umblu cînd e ger
cu capul descoperit prin pădurea de aluni? am uitat
am avut destulă vreme să uit din creier pînă în degete

aici lîngă dunăre mă înconjoară păsări de tot felul
vrăbii gîște sălbatice specii rare de cocostîrci
și iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate să vină iarna scitică
voi exista mai departe și voi călători mai departe: ecou
a doi părinți onești reverie de lebădă
auziți: viața: stele scobind încet cîmpia


 Sînziana Batişte (Maria Felicia Moşneang)  
Astăzi

Astăzi am încălţat ghetele călduroase ale mamei
Şi-am păşit uşor, atent pe pământ
Ieri voiam să te cert şi chiar te-am certat
Astăzi am devenit mai înţeleaptă
Spunându-mi: Întâi să mă privesc mai bine
Întâi să ştiu cine sânt
Şi-am privit în oglindă cu ochi de vietate ciudată
Şi-am văzut masca plânsului
Pe care am descoperit-o mirată
Era plânsul mamei mele
Era plânsul fetiţei care a fost
De-acum trebuie s-o ocrotesc - mi-am zis
Trebuie să-i dau adăpost -
Să se întoarcă în mine mereu
Trebuie să fiu tare
Să o învăţ ceea ce ştiu eu
Din marea ei depărtare

Am plâns cu plânsul amândurora
Cu fruntea pe zidul
Care de ea mă desparte
Şi-acum te-aştept liniştită să-mi vii
În fila aceasta de carte 


Edicte... 7

Ceva ca o plasmă de imagini
Un câmp magnetic răscolitor
Un nimb de flacără şi răcoare
O speranţă
Un zâmbet
Un nor

Ceva ca o oază ameţitoare
Ceva ca o mare de vis
Ceva neimaginat
Lumii nedat
Ceva de nedescris

Fără nume să te-nfăşoare
Fără ştiinţă
Şi nemilos
Să mi te ţină aproape
Aproape
În lumea asta
Cu mituri pe dos

(din Odaie sub cer, 2007)



Alţi scriitori:
Paul Anghel, n. 1931
G. Tutoveanu, m. 1957
Eugenia Țarălungă, n. 1967
Mircea Sântimbreanu n. 7 ianuarie 1927 - d.10 august 1999



Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2002
20 dec., continuare: A doua zi, pe rînd, vorbesc la telefon cu toţi participanţii, ca să le mulțumesc: mulţumiţi la rândul lor, emoţionaţi pentru această seară cu totul specială. Dar ciudat (!?), absolut nici unul dintre cei care au absentat nu pune mîna pe telefon să se scuze, să încropească o explicaţie oarecare. Îi spun Lidiei: abia asta e foarte caracteristic pentru românul nostru, el bagă capul între urechi, face pe mortul în păpuşoi, nu are tăria de caracter să se recunoască în culpă, în dificultate..., să spună: îmi pare rău că n-am putut veni. Americanul îl are pe buze totdeauna pe sorry!, lui nu-i cade cerul în cap dacă se scuză. Românului i se încleştează fălcile, pur şi simplu. Prieteni şi cunoştinţe care promit şi nu vin, promit şi atunci cînd sunt aproape siguri că nu vor veni, li se pare mai comod să nu te refuze, iar apoi se bagă cu capul în nisip. Îşi fac socoteala: or să vină alţii, n-o să mi se simtă absenţa; sau şi mai rău, îşi zic: au să mai lipsească şi alţii, aşa că nu va avea temei să se lege de mine… Mare hibă morală a acestui popor. De fapt nici nu e vorba despre altceva decît modul cum ne comportăm la nivel naţional în chestiunea Basarabiei. Poate de aceea suntem caz unic în Europa, un popor cu două ţări. Noi, cei de aici acceptăm ca trei milioane de români să stea despărţiţi, în republica lor. Nu spunem că nu-i vrem, cu atîţia rusofoni, cu atîtea probleme ale perioadei post-comuniste. Suntem săraci, ce ne mai trebuie alţii şi mai săraci decît noi!? Să stea acolo, să se descurce cum vor putea, cum au făcut și până acum…. Laşitatea asta a noastră, pe care o ţinem ascunsă sub haină şi ni se pare că nimeni nu ne ştie. Dar ce impresie facem celorlalte naţiuni, care ştiu că noi nu vrem reunirea, cum nici basarabenii nu se omoară să ne sară la piept? În schimb, ce patrioţi suntem, ce ne inflamăm la fiecare aluzie a străinilor! Dispreţul lor ne scoate din minţi, vedem negru înaintea ochilor, ne batem cu pumnul în piept: vitejia noastră, cinstea noastră, ospitalitatea noastră, omenia; niciodată nu am agresat vreun vecin, strigăm, deşi ştim că am făcut-o, numai în ultimul veac, ştim dar ne închipuim, şmechereşte, că ei nu ştiu, că sunt mai proşti ca noi şi mai rău informaţi şi mai uituci, deşi lucrurile pot sta invers! Or, eu am scris acest roman tocmai din exasperarea că în legătură cu problema Basarabiei istorice, din vremea celui de al doilea război şi din actualitate se tace în continuare, nu există o abordare sinceră, deschisă. Un roman împotriva nesincerităţii, a tăcerii culpabile. Ce-ar fi să scoatem toate cărţile pe masă şi să nu mai măsluim jocul? Intrăm noi în NATO, intrăm şi în Uniunea Europeană, dar nu intrăm în istorie, ne înghite neantul.

Ideea asta a noastră că nu trebuie să ne recunoaştem greşelile, faptele reprobabile, cînd alţii şi aşa ne calomniază; ideea că restul lumii ne persecută; ideea că ei înşişi ar trebui s-o lase mai moale pentru că şi la ei sunt multe murdării, toată această atitudine de oameni care le ştiu pe toate este păguboasă, neproductivă. Şi mai e o direcţie a romanului meu, împotriva mentalităţii medievale a românului. Tata, om umblat, activ, în şapte ani se ridicase printre fruntaşii Cioburciului, iar după refugiul din ’44, în zece ani devenise unul dintre cei mai importanţi din Cireaşov, şi asta pentru că avea altă viziune asupra vieţii, era un om pozitiv, cu spirit întreprinzător etc. Veneticii are şi acest mesaj, adăugat celui împotriva vilolenţei, a intoleranţei etnice etc. E şi chestiunea aceasta, că alogenul trebuie să se dea după oamenii între care a nimerit, însă tot aşa de adevărat este că localnicii ar trebui să ia seama la mişcările veneticului, om care a fost pus într-o situaţie incomodă, musai să se mobilizeze la maxim, să găsească soluţii ingenioase de supravieţuire pentru clanul său; el nu are în spate o structură, nici traiul inerţial, e obligat să găsească pe loc soluţii valabile. Alogenul ar trebui să fie privit ca o nouă variantă de viaţă, un factor motor în viaţa comunităţii, din care localnicii să tragă învăţăminte utile.

Nu sunt supărat, propriu-zis, sala a fost plină etc, dar faptul că nici unul dintre absenţi nu a considerat necesar să se explice mă pune pe gînduri, și notez asta deoarece ca scriitor vreau să-mi lămuresc ce se află în spatele faptelor.

După amiază, pe ninsoare densă, ies în Romană, apoi în Crîngaşi, dau o carte Floricăi, sărută coperta - se simte vinovată că nu a venit la lansare. Nepoţica, foarte frumoasă, cinci luni şi o săptămînă, deja. Dau pe la Ţone, cu o sticlă de şampanie, însă o lăsăm pe altădată, Geta nevoită să meargă la dna Bogza. Îmi dă să citesc interviul lui cu M. D., apoi ce-a apărut în Ziua literară şi într-adevăr, MD a operat o ticăloşie, strecurînd în textul lui Ţone alte întrebări, care ar lăsa să se înţeleagă că s-a inspirat chiar din MD, din Breton, din toţi pe care îi citeşte. NŢ foarte cătrănit: Îl dau în judecată! Oricum, trebuie să pretindă republicarea textului în forma dată de el. Şi repetă: cartea asta a mea i-a făcut fiare pe mulţi aşa-zişi amici! I se pare că ar putea apărea cronici la Veneticii în Contemporanul şi în Lumea cărţilor, la Mariana Ionescu, foarte cumsecade persoană. Iau 20 de exemplare din V., în ideea că le voi plasa celor de la H., pe 27. Spre casă, prin mare ninsoare. La Unirii mă văd cu LIS, aştepta pe cineva, vine spre mine: N-a putut veni, a avut oaspeţi. Cum a fost? Foarte bine, sala arhiplină, a venit EC cu soţia. Mirat: Cum? I-am lăsat lui EC o invitaţie în uşa de la catedră. AB a susţinut că V. va intra în Istoria literaturii. Dta crezi în vorbe? Astea sunt doar vorbe, se grăbeşte LIS. Pare să nu-i fi căzut bine această frază. Spun că fata noastră a vorbit bine, Ecovoiu la obiect. Va apărea cronica în revista lor.. Apare persoana aşteptată şi ne despărţim în pripă, cu urările de rigoare.

Pînă spre ora 23 cînd ies încă o dată la tramvai, continuă să ningă, s-ar putea să avem o iarnă bogată. Poate şi ceva succes literar, vorba lui Victor Felea.

Va urma


ATENȚIONARE:
În zilele următoare voi posta pe acest blog, cu acordul autorului, capitolele 9-17 din cartea Alergând după o himeră, a scriitorului prieten Tudor Cicu, apărută de curând la  ed. Rafet; capitolele 1-8, au fost deja postate de autor, pe-al său blog, în vara anului 2012 și în paralel pe acest blog; ele consemnează reflecțiile poetului Tudor Cicu la lectura volumului Himera literaturii (pe vremea terorii și după aceea) de Ion Lazu și Ion Murgeanu, apărută la ed. Curtea Veche, 2007; meditațiile despre rostul literaturii în postmodernitate și despre soarta scriitorului român se întrețes în paginile cărții cu notații de călătorie în Grecia, în două veri succesive, pe urmele legendarului Hercule,  erou aflat desigur în căutarea Himerei - o temă ce străbate cultura lumii din antichitate și până astăzi...

 
Ion Lazu - Fotografii montane, la Bușteni, sub Caraiman și Colții Morarului, V.