Scriitorul zilei. Marin Preda, n. 5 august 1922 - d. 17 mai 1980

             

Născut în Siliştea-Gumeşti, jud. Teleorman, ca penultim copil, din opt, ai părinţilor Tudor Călăraşu şi Joiţa Preda; mama mai avea două fete din căsătoria cu un prim soţ care a murit în război, iar tatăl mai având trei băieţi dintr-o căsătorie în care soţia murise, probabil la o naştere; viitorul scriitor a făcut şcoala primară în satul natal, alte două clase la Balaci, în vecinătate, mereu excepţional la carte, deşi prezenţa era fluctuantă, din motivele îndeobşte ştiute...după care, îndrăgostit de carte şi impresionat de învăţătorii pe care îi avusese, se decide pentru şcoala normală; însă nu cea din Turnu Măgurele, în apropiere, unde se percepeau taxe mari, ci se prezintă la Câmpulung Muscel, fiind respins la vizita medicală, pentru miopie.  Merge tocmai la Abrud şi va face doi ani acolo, următorul an se transferă la Cristur-Odorhei, însă în 1940, datorită Diktatului de la Viena este nevoit să revină în Regat, de data asta la Bucureşti. Înainte de ultimul an la şcoala normală, se hotărăşte să renunţe la învăţământ, să se dedice scrisului... Geo Dumitrescu îl ajută să devină corector la ziarul Timpul; mai apoi va fi secretar de redacţie la Evenimentul zilei, condus de Ion Vinea. Sunt însă intervale când trăieşte la voia întâmplării, fără adăpost, fără mijloace materiale.  Debutase în 1942, cu o proză Pârlitu, dar scrie multe alte povestiri şi schiţe, adunate abia în 1948 în volumul Întâlnirea din pământuri. În anul 1943 participase la Cenaclul  Sburătorul  unde citeşte schiţa Calul, făcând tuturor o foarte bună impresie. Între 1943 şi 1945 face serviciul militar. Va fi corector la  România liberă, apoi din 1950 redactor la  Viaţa românească. În 1954 se căsătoreşte cu scriitoarea Aurora Cornu, dar vor divorţa în 1959; se căsătoreşte cu  Eta Vexler, iar în final cu Elena, cu care va avea doi fii.. Îi apar, pe rând romanele ciclului Moromeţii şi altele, care vor face din el cel mai respectat scriitor din lumea literară, temut şi de autoritaţile comuniste. Traduce  Ciuma, de Camus,  Demonii, de Dostoievski. În 1968 este ales vice-preşedintele Uniunii Scriitorilor, în 1970 devine directorul editurii Cartea românească; în 1974 este ales la Academie.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda

 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Preda

 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/marele-singuratic-marin-preda-537865.htm

http://www.marinpreda.net/

Opera literară:1948 - Întâlnirea din pământuri, roman; 1949 - Ana Roşculeţ; 1952 - Desfăşurarea;1955 - Moromeţii, roman, volumul I;1956 - Ferestre întunecate;1959 - Îndrăzneala; 1962 - Risipitorii, roman;1967 - Moromeţii, roman, volumul II; 1968 - Intrusul, roman; 1972 - Imposibila întoarcere, roman; 1972 - Marele singuratic, roman;1973 - Întâlnirea din pământuri, roman (ediţia a 2-a); 1975 - Delirul, roman;  1977 - Viaţa ca o pradă, roman; 1980 - Cel mai iubit dintre pământeni, roman;

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007, pag. 99-101:

25 ianuarie 1980: (...) Nu de mult, la lansarea  colecţiei Hyperion a Cărţii româneşti, cu primii trei poeţi antologaţi (Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu şi Constantin Abăluţă) şi în prezenţa directorului editurii Marin Peda, plus Mircea Iorgulescu, care a vorbit despre noua colecţie şi despre autori, după care s-au făcut lecturi din volumele respecive, lumea adunată în librăria Sadoveanu, multă-puţină cîtă va fi fost, şuşotea, se fîţîia, iar cînd a fost vorba de acordarea autografelor, bravii cititori au întors spatele şi din doi paşi erau pe trotuar, de parcă îi alunga cineva din urmă. Mi-a părut foarte rău şi am fost deprimat toată seara. Mă întrebam: Cum ar trebui să arate pentru aceşti bucureşteni un eveniment editorial? Ce speranţă de recunoaştere şi de succes poate să aibă un tînăr condeier, dacă lui Marin Preda în persoană nu i se acordă nici un pic de consideraţie?!

18 mai 1980. La telefon aflu vestea aproape sigură că Marin Preda a murit: vineri seara a avut o comoţie cerebrală urmată de stop cardiac. Mircea Ciobanu îmi confirmă şi-mi spune să fiu miercuri dimineaţa la Bucureşti. Îi zic, adînc tulburat: "Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul Monşer, alt om prea singur!"

Prea tulburat de evenimente şi “în continuă mişcare”, cum se spune în prospecţiuni, n-am notat nimic despre înmormîntarea lui Preda. Mircea, foarte răvăşit, povestindu-mi împrejurările în care Preda a murit, la Mogoşoaia. Fac de gardă, la Muzeul Literaturii, deodată cu Catinca Ralea, în echipe de cîte şase. Preda cu o rană pe tîmplă. Multă lume. Discursurile ascultate de pe trotuar, nu ştiam cine vorbeşte: Caraion?

Deschid abia marţi Luceafărul şi citesc articolele “La moartea lui Marin Preda”. În frunte, articolul lui Eugen Barbu. Mă şi întrebam ce atitudine va adopta. S-ar fi zis că era cazul să tacă, pe hîrtie, rămînîndu-i să se exprime faţă cu amicii, eventual în termenii: E drept că l-am duşmănit, dar nu pînă la a-i fi dorit moartea. Deşi poate i-a şi dorit-o, uneori. Cîte gînduri urîte învîrte omul în cap! Unele îi vin anume ca să se poată lepăda de ele, ca de diavolul… Mai ales că M.P. avea o sănătate fragilă şi un mod de viaţă necumpătat, ce mare lucru pentru rivalul său să se fi gîndit că Morometele n-o mai duce mult – şi atunci cine o să rămînă cel mai mare scriitor din ţară, oglindă-oglinjoară? Ce face însă E.B.? Scrie un articol plin de suferinţă la dispariţia unui mare scriitor, vorbeşte despre “nedreapta cădere a salcîmului”, în urma căreia cîmpul va rămîne urît şi fără repere… Emoţionant, nu?

Mai grav însă pare celălalt aspect, al prietenilor care l-au antrenat în “viaţa nesportivă”, acei aşa-zişi amici care cu bună ştiinţă, ar vrea să spună Adrian Păunescu, l-au lichidat pe romancier, cum odinioară pe Labiş. Şi vor plînge tare, adaugă cu disperare specială Cezar Ivănescu, care susţine că l-a apărat cu braţele sale (citeşte: cu pumnii lui de fost boxeur) de prietenii care îl trăgeau la beţie. Cel mai complex şi cel mai profund scriitor român. Primul romancier care nu a scris despre ţărani privindu-i din balcon. Lua tranchilizante şi totodată consuma mult whisky. Nu ştia să se odihnească, se simţea bine doar scriind dezlănţuit. Etc.

Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici: “Şi era silit să trăiască aşa pe marginea prăpastiei, cu desăvîrşire singur, fără o singură fiinţă care să-l căineze…”

Idem: “ Înainte era lumina. Acum unde mă duc? Unde? Nu mai auzea decît bătăile inimii sale.” Întrebarea mea: Ce a adus nou existenţialismul, de care s-a făcut atîta caz, peste ceea ce deja descoperise Tolstoi şi alţii, încă în secolul XIX?

(…) Iată ce socoteli îmi făceam: Am scris cîteva cărţi cînd încă nu-mi erau clare multe din lucrurile importante ale vieţii. Le-am scris cu oarecare îndîrjire, cu exasperare la limită, dorind să mă eliberez de o prea grea povară sufletească - şi doar pe jumătate convins că va ieşi ceva de interes general, cum este literatura. Însă ferm convins că este singura cale de mîntuire. Acum mă gîndesc că nici nu are prea mare importanţă dacă ele sunt valoroase sau doar onorabile. Rebreanu a scris şi texte mai slabe, dar poate că nu conta decît munca lui şi bucuria pe care o simţea atunci. (Văd că şi despre Preda se spune acelaşi lucru.) Dar ce-i pasă lumii de omul Rebreanu, de cele ce a pătimit el în timp ce-şi scria cărţile magistrale sau mai puţin strălucite!? Sau de Marin Preda. Aşa că, de fapt, nu contează cine anume dintre noi a scris sau va scrie marile cărţi ale acestor ani.

Alţi scriitori:

Gh. Bejancu, n. 1926

Poezia zilei 

Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2002

 8 Nov.  Însemnări despre fragmente de viaţă, sclipiri, reflexe în undele unui fluviu ce înaintează, în timp de noi am rămas pe mal... Ni se pare că totuşi e ceva, adică mai mult decît nimicul propriu-zis, cu care te alegi din traiul zilnic. Dar lungile intervale despre care nu dăm/lăsăm un semn, cît de cît? Or, abia acolo, pe acele mari porţiuni neştiute, nevăzute şi nerostite în cuvinte, abia acolo se află puterea vieţii, precum puterea oarbă a fluviului care înaintează compact, alunecînd ca un piston lichid, greu, printre umerii malurilor, cu un geamăt-uruit copleșitor. Auzit-aţi vreodată această mişcare impetuoasă, huietul fluviului alergînd oarecum în sine, parcă stînd pe loc, amăgitor, însă stăpîn pe scocul lui, prins de marea lui grabă şi chemare, de neoprit? Aceasta e viaţa despre care nu ne gîndim că ar merita să scriem, viaţa puternică, prezentă oriunde, sub pămînt, la nivelul trotuarului, în arbori, la mansardă şi în tăria văzduhului – această viaţă suprafirească, de neoprit. Viaţa prea largă şi generoasă pentru percepţia unor inşi meschini, cîrcotaşi, aşchii şi vreascuri, care mereu se vor plînge că nu au un rost major printre semenii lor. Îl merită?

Principala trăsătură a Tatei era deschiderea spre viaţă, spre ceilalţi. El nu alimentează conflicte ireconciliabile, ci se prezintă să discute, să clarifice, să convingă de bunele sale intenţii, să obţină acceptul celor între care trăieşte. A nu fi de faţă. A nu  stărui ca să te face înţeles. I se pare cea mai gravă greşală, pentru care meriţi să fii înfrînt. A-l înţelege greşit pe celălalt, din lipsă de comunicare, este cea mai gravă nedreptate ce-i poţi căşuna. Dă-i şansa să-ţi vorbească desluşit, vei constata că dracul nu e aşa de negru.

Vorbesc cu Mihai Şora, îşi sărbătoreşte ziua onomastică cu o carte în faţă! Promite să spună cîteva cuvinte la lansarea Veneticilor.

Va urma



Fotografii de vacanță... 

Adăugaţi o legendă