sâmbătă, 2 august 2014

Scriitorul zilei: Pavel Dan, n. 3 sept. 1907 - d. aug. 1937  

       

Fiu de ţărani săraci (Simion şi Maria), s-a născut la Triteni-jud. Cluj, a făcut liceul la Turda, ultima clasă la Tulcea şi bacalaureatul la Ismail, 1927, înscriindu-se la Filologia clujeană, 1927-1931, unde a participat la cenaclul lui Victor Papilian. Un an (1931) a fost bibliotecar şi pedagog la Turda, din 1932 suplinitor de greacă şi latină la Liceul Sf. Vasile din Blaj. În 1934 se căsătoreşte şi va avea un copil, viitorul profesor şi scriitor Sergiu Pavel Dan, editor al operei paterne. În 1935 este operat de cancer la Colţea, va face călătorii în străinătate, la Viena, internat la spitale, apoi la cel din Cluj. În 2 august 1937, cu o lună înainte de a fi împlinit 30 de ani, decedează la Cluj. Primul lui volum de nuvele şi povestiri, Urcan bătrânul, va apărea la Editura Fundaţiei Regale, un an mai târziu, în septembrie 1938.
Debutase în 1930 cu note de lectură la Garabet Ibrăileanu, apoi colaborase la revista Fire de tort, de el fondată, ca licean. Proiectatele romane ale adolescenţei: Mizerie şi Logodnica nu s-au finalizat, cum nici romanul Ospăţul diavolului, aşa cum cu ardoare dorise autorul, hotărât să facă totul pentru a urca pe cele mai înalte culmi ale creaţiei.. A dus întru aceasta o frenetică activitate scriitoricească, de nuvelist, completată cu studii critice pe diverse teme literare-culturale.
Scrisă în 1933, cu titlul iniţial Poveste ţărănească, nuvela Urcan bătrânul va face parte dintr-o suită în care neamul Urcanilor este urmărit în diverse ipostaze, inclusiv înmormântarea bătrânului. Unul dintre cei mai puternici prozatori ardeleni, plasat în continuarea lui Ion Slavici, a lui Liviu Rebreanu, din aceeaşi generaţie cu mai norocosul Ion Agârbiceanu (care va rosti necrologul  celui prea repede răpit literaturii noastre), Pavel Dan se individualizează printr-o abordare de mare originalitate, în care realitatea este continuată în supranatural; trecerea de la scenele comune de viaţă la vis, la fantastic, la atmosfera de basm-baladă-descântec se face cu ingeniozitate, iar stilul autorului, îmbinare unică a unui limbaj ardelenesc bine marcat, de precizie a detaliului şi de lirism, de amănunt şi invenţie sunt dovada unei înzestrări excepţionale; o foarte puternică promisiune şi un gol nemaiacoperit de urmaşi. Ce-i drept şi de remarcat, toţi exegeţii de anvergură aparţinând Ardealului i-au acordat o atenţie specială, au editat opera, au prefaţat-o, au scris monografii, asigurându-i o pe deplin meritată postumitate. După G. Călinescu, care îi acordă o coloană în Istoria sa, perceput laudativ, Ion Chinezu, îl editează în 1943, în 1944, apoi în 1956 şi 1960; Cornel Regman, în 1965; Sergiu Pavel Dan îi publică Jurnalul  în 1974. Monografii au semnat: Monica Lazăr, Ion Vlad, Constantin Cubleşan; Nicoale Balotă îl vede un rapsod al Câmpiei ardelene dar şi un judecător lucid al acesteia. Istoriile literare dinspre sfârşitul secolului XX îi acordă atenţie specială: Ion Rotaru, Al. Piru, Ion Negoiţescu, în schimb Marian Popa îl citează o singură dată, iar N. Manolescu de două ori,  o dată pentru studiul lui Ion Chineză, a doua oară la "Scriitori de dicţionar"..
A fost tradus în franceză, în 1965, de Gabrielle Catorini şi Eugen Ionescu, care a scris şi prefaţa,  semnalând un "realism... saturat de fantastic". Tradus şi în maghiară, 1959, 1969, 1988, în rusă, 1963, în germană 1963 şi 1973, în engleză, 2002.
În vara lui 1991, când am lucrat în zona confluenţei Târnavelor, în Blaj treceam adesea pe o stradă ce cobora spre Târnava şi la începutul cărei, pe partea stângă se afla o casă simplă, sătească, fără etaj deci, pe al cărei perete dinspre stradă vedeam placa memorială a lui Pavel Dan. O priveam cu jale nevindecată, gândindu-mă la nedreapta secerare a unui destin de posibil mare scriitor. Mă gândeam că nici Rebreanu, cu 20 de ani mai vârstnic, nu dăduse până la vârsta de 30 de ani decât volumul de proze scurte Frământări, iar romanul Ion abia la 35 de ani. Pavel Dan, spre paguba literelor româneşti, a fost scos din joc de mâna maşteră a destinului, înainte să-şi fi scris Opera...




Poezia zilei: Gellu Naum, n. 1 august 1915

 Athanor

(Dintr-un străvechi gest ars
de patru mii de ani)

Foșnet al cenușii memorie stinsă a focului
peste tatuajele de calcar
cămăși de apă limpezi între nisipuri
viermi vegetali ocolind pietricelele
vuiet al găleților căzute în fântâni

dar toate acestea se petreceau sub o patlagină
și într-o bună zi el a ieșit să vadă

deasupra noi ședeam lângă araci
și cârlionții ni se întindeau spre ei

groapa de var se cam părăginise
prin ceață umblau păsările amenințătoare ale somnului

noi ne feream pe cât puteam
și el ne rezema cu ochii



Alţi scriitori:
Cornel Bozbici, n. 1928
Al. Văduva, n. 1948




Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2002


Aseară, singur fiind acasă, Lidia plecată pe la rude cu familia fratelui şi cu sorela, primesc un telefon  foarte surprinzător: întîi sună şi nu răspunde. La nici un minut, alt telefon, părea glasul lui Miltiade Nenoiu, e drept că nu m-a mai sunat cam de mult, întreabă: cumva scriitorul IL? Da, domnule, cam aşa ceva… Eu sunt Marian Popa, ştiţi de cine e vorba? Da, omul cu dicţionarul… Din Bucureşti vorbiţi? Nu, de la Koln. Îmi cere adresa, precum că nu o are Tupan. I-o dictez. Mi-a scris o scrisoare şi are un PS. Îmi amintesc a ne fi întîlnit cîndva, în zona Statuii Aviatorilor. Îşi aminteşte, avea memorie bună, acum s-a cam zaharisit. Unele lucruri şi le aminteşte foarte bine. Păi, zic, noi să ne amintim ce ne interesează, iar alţii să se ocupe de celelalte sectoare.

Deci mi-a scris, dar ce, despre ce? Tonul foarte urban, ca să nu zic favorabil; s-ar părea că misiva mea i-a stîrnit interesul, poate va fi apucat să citească vreuna dintre cărţi, poate a redactat un articol despre mine, mă rog. Peste vreo săptămînă trec pe la Luceafărul, pentru a afla ce și cum.

14 oct.  Azi dimineaţă, altă surpriză telefonică, răspund şi mi se pare că e un client de-al meu arab, cînd colo era Alvaro Giraldo. De unde vorbeşti? Din Bucureşti. Vrei să ne vedem? Da. Eşti cu Flora-Elena? Da. Venim într-o jumătate de oră cu un taxi. Peste vreo oră apar într-adevăr: aproape neschimbaţi, mai ales Flora se ţine minunat. Ne revedem după exact 30 de ani! Le-o prezint pe Lidia, mă întreabă dacă am mai scris, le arăt cărţile, fiecare cu mica ei poveste privind apariţia, albumul, pietrele, volumele Lidiei. Flora îmi şopteşte: e o femeie foarte foarte frumoasă – şi ea ştie de ce spune asta. Fata lor e măritată, medic, ginerele medic, au o fetiţă. Cei doi se întorc din China, au fost în multe zone ale Chinei, impresionaţi de avîntul comerţului, de libertăţile de acolo. Oameni care au ajuns foarte bogaţi. Fabrici mari. Se interesează cum e la noi Ca după un război. Au fost pînă la Sinaia, au văzut multe vile, construcţii, avîntul celor bogaţi. Idem şi în Bucureşti, zic. De fapt ei citesc cu regularitate pe Internet România liberă, aşa că sunt foarte la curent. Pe mine m-au căutat dînd un anunţ la R. Liberă, de trei ori, dar nu a răspuns nimeni. De la Ambasada Columbiei li s-a spus că aş fi murit. Au aflat telefonul de la Asociaţia scriitorilor, care au fost foarte prompţi. Stau la noi vreo trei ore, nu mai sfîrşim cu poveştile, apoi plecăm în trombă cu un taxi, au bilete de vizitare a Casei poporului. Îi las la intrarea dinspre Izvor, pe o vreme de ploiae-burniţă şi revin acasă cu metroul. Mîine dimineaţă telefonează, căci joi pleacă. Idem Ionel şi ai lui. Vom avea două zile foarte încărcate.
  Va urma



Fotografii estivale...