luni, 25 august 2014

Scriitorul zilei: Romulus Dianu, n. 22 martie 1905 - d. 25 aug. 1975       

             
Singurul băiat din familia cu încă şase fete a unui ceferist, nevoit mereu să-şi schimbe ...gara, viitorul scriitor şi-a făcut şcoala în diferite localităţi (cu staţie CFR) precum: Murfatlar, Buhuşi, Dărmăneşti, Bîrlad (unde, în casa unchiului său, poetul G. Tutoveanu, i-a cunoscut pe Al. Vlahuţă, V. Voiculescu, I. M. Raşcu şi alţii); ajutat de-al său unchi poet, a făcut liceul la Sf. Sava şi a urmat Literele la Bucureşti. Debutase cu poezii încă elev fiind, apoi înteţeşte colaborarea cu articole la Rampa şi alte reviste ale vremii, remarcându-se prin interviurile luate unor personalităţi ale culturii româneşti. Cu Sergiu Dan scrie în colaborare o Viaţă a lui Anton Pann.
Va scrie articole de critică literară, muzicală şi teatrală; absorbit de publicistică nu dă toată importanţa înzestrării sale literare propriu-zise. Romanele Adorata, 1930, Nopţi la Ada-Kaleh, 1932, Târg de fete, 1933 sunt urmate de alte încercări romaneşti neduse la capăt. Între timp îşi câştigase un loc fruntaş în publicistică, redactor la Curentul, fapt ce-i aduce un post în structura administraţiei antonesciene.
La sfârşitul războiului, cu cel de "al doilea lot al criminalilor de război", este arestat, judecat, condamnat la 20 de ani temniţă grea. Îi va face într-o mină de plumb, apoi la Poarta Albă, la Gherla. (Va fi contat şi faptul că timp de 10 ani fusese secretarul lui Nicolae Titulescu; că fusese prieten cu Ion Vinea, cu Panfil Şeicaru...). Eliberat în 1956, va fi nevoit să-şi câştige din greu existenţa: salahor, tăietor de lemne, vânzător ambulant de cărţi, meditator. Colaborează prin constrângere la revista pentru străinătate Glasul patriei, din 1962. Dar abia din 1968 poate colabora din nou la revistele literare precum România literară, Viaţa românească, Ramuri, unde publică unele fragmente din romanele aflate în lucru.  L-a întâlnit Ion Caraion vânzând cărţi pe stradă şi l-a dus la Zaharia Stancu, a devenit astfel pensionar al Uniunii. În 1970 i se reeditează Nopţi la Ada-Kaleh, text revăzut. În 1971 scoate o culegere de proze scurte: Trandafiri de octombrie şi alte surâsuri, iar între 1972-1975 apar cele două volume din Fauna bufonă. Pseudozoologicon. Despre ciudăţenii din viaţa unor animale, cu trimitere la comportamentul uman. 
 În 1940, la 35 de ani, la jumătatea vieţii, era un nume în viaţa literară; după încă 35 de ani, a murit ca şi necunoscut. Încă un destin tras pe roată...pe roata istoriei comuniste.  Postum îi apar ediţii revăzute din Adorata, 1984, Esthera (Fata de la Suza), 1982. Şi iată: Marian P. îl confundă pe Romulus Dianu cu Viorel Dianu; Nicolae M. îl indică la Scriitori de dicţionar...

Opera literară  Adorata, Bucureşti, 1930; ediţia Craiova, 1984; ediţia Bucureşti, 1992;  Nopţi la Ada-Kaleh, Bucureşti, 1932; ediţia Bucureşti, 1970; ediţia Bucureşti, 1990;  Târgul de fete, Bucureşti, 1933;  Trandafiri de octombrie şi alte surâsuri, Bucureşti, 1971;  Fauna bufonă. Pseudozoologicon, I-II, Bucureşti, 1972-1975;  Fata de la Suza, Bucureşti, 1982; ediţia (Esthera), ediţie îngrijită de Corneliu Popescu, postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1995.  
Muzicologie:  Cu dl. George Enescu despre el şi despre alţii, în „Rampa” nr. 3.148, Bucureşti, 23 iulie 1928;  Cu dl. Sabin V. Drăgoi despre el şi despre alţii, în „Rampa”, Bucureşti, 29 iulie 1929; Viaţa minunată a lui Anton Pann (în colaborare cu Sergiu Dan), Bucureşti, 1929; ediţia II (Nastratin şi timpul său), Bucureşti, 1934.
Citeşte mai mult:  http://www.crispedia.ro/Romulus_Dianu


Poezia zilei, Romulus Dianu
(poeme înmânate lui Emil Manu cu o săptămână înainte de moarte)


Grazioso, lerui Doamne...
 Lied -

Ceasul nostru de la Universitate,
Hei, Doamne, Lerui, Lerui,
e candela nimănui,
Sfântu-Aşteaptă-din-Cetate,

Fulgi de nebunie ning din lună,
alergăm, Lerui Doamne,
cu primăveri şi cu toamne,
aşteptăm, la ceas, o zână bună.

Poate nu-ţi mai aminteşti de mine...
Frumuseţile de jos în sus,
au urcat, Lerui, golgothe şi ţi-au dus
florile grădinii de suspine.

Pe trifoiştea iubirii cade bruma
Doamne, cum să te mai las?
Cât te-am aşteptat la ceas,
Mulţi te mai aşteaptă şi acuma...


Patrie imago doloris

De la centurionul caligans roman,
pân' la sutaşul cel miţos şi stogoman,
aicea a trăit Tei-Legănat,
prin munţi, sub toana timpului
vărgat.

în liniştea care mereu s-a adâncit,
din noaptea veacului, tăcerea i-a
vorbit
şi-n bizantin cobalt văzu smălţaţi,
sub coviltire, îngeri şi soldaţi.

Pe bolta ce-au pictat-o meşteri ucenici,
privim arcaşi, printre bordeie mici;
aşa au vrut; prin faptă, prin cuvânt,
să ne-nrudim cu brazda de pământ.

Din ţeava puştii, neagră de omor,
păstorul şi-a făcut caval de dor;
iar la altar, pe scut îngenunchiat,
se roagă, pentru oşti, Tei - Legănat.

 (Din ,,Carmen Miserabile")


ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale :
17 iulie 2008, joi. Pe jos până în Calea Plevnei, colţ cu Berzei, intru prin spatele unui bloc ce are la parter cabinete medicale. În renovare. Vorbesc cu 4-5 locatari foarte vârstnici, nimeni nu-şi aminteşte de Romulus Dianu, scriitor, fost deţinut politic; nu prea cred ei că a putut locui aici, unde au stat sportivi de performanţă, tenismeni, dinamovişti etc. O vârstnică îşi aminteşte să fi stat un Romulus Vulcănescu, om scund, care purta paltonul soţiei. Un domn amabil mă însoţeşte la blocul de pe celălalt colţ, dau de placa memorială a lui George Coşbuc, copiez textul; placa are un basorelief şi e pusă în 1968, la centenarul naşterii. Deci născut în 1868? Păi înseamnă că O scrisoare de la Muselim Selo a scris-o referindu-se la războiul de independenţă, pe când el avea doar 9 ani? Sau cumva face referire la războiul balcanic? Confuzie totală. În gangul de alături dau de familii de ţigani, vreo două ţigănci spălau covoare, preşuri. Se cam sperie de noi, nu a stat pe-aici nici un scriitor.
Revenim în spatele blocului, aici e o curte interioară comună cu un alt bloc, plasat mai în spate. Coboară alţi bătrâni, nu-şi amintesc, le spun că probabil nu a fost locatar cu acte în regulă, chiriaş sau subchiriaş, fiind vorba de un om sărman, închis ani mulţi, apoi fără servici, fără mijloace de trai, lipit pe lângă vreun suflet milostiv. Insist, pentru că mi-a spus cineva că l-a vizitat într-un apartament de la etajul I, cu fereastra spre Plevnei. Poţi să nu dai crezare unei astfel de informaţii, în absenţa unei adrese ferme, de la Uniune? Cel cu cartea de imobil, spune că a desfiinţat-o, a aruncat-o după ce i-a transcris pe cei prezenţi la data respectivă. Să fie acesta un fel eminamente românesc de a te rupe de trecut, rupând actele, documentele, atestările? Să caut la Arhivele statului, mă sfătuieşte tot el.
Plec pe jos spre Ştirbei Vodă, văd un indicator: spre biserica Sf. Ştefan (Cuibul cu barză), intru printre blocuri noi, de 8-9 etaje, de-acum ştiu că aşa trebuia să arate şirul de blocuri de la o stradă principală (iar în spatele blocurilor, vechile case de târg dâmboviţean...); un spaţiu triunghiular în spatele acestor blocuri în unghi şi biserica pe care o mai văzusem cândva; acolo un domn stilat, la 40 de ani, ochi albaştri, perciuni înspicaţi. E ultima biserică translată. Îmi arată fostul loc al altarului, însemnat cu o cruce, chiar la îmbinarea blocurilor care înconjoară din toate părţile biserica. Au mutat-o cu 5-8 m, cum să apară altarul unei biserici tocmai la o intersecţie mare a urbei socialiste?! S-o ascundem vederilor! Au făcut de curând un deviz, biserica se va renova, e din 1760, dar poate fi şi mai veche; s-a constatat că prin curăţirea picturii se va obţine o adevărată bijuterie. Se lucrează la o monografie a parohiei. Îi spun domnului amabil: Alături a fost vila lui C.C. Giurescu, am făcut o vizită aici, prin anii 72-74, un ditamai imobilul cu etaj în mijlocul unei grădini vaste. Au demolat-o...
Merg la USR, urc la Nicolae Florescu, ocupat cu redactarea revistei, nu ştie adrese de scriitori, totuşi îmi confirmă că Romulus Dianu a stat acolo unde am fost azi şi că l-a vizitat în apartamentul de la etajul I. Dar avea un fiu inginer, din altă căsătorie. 
29 aug., 1 sept. 2008. (...) Din Primăverii ajung, schimbând metroul, tocmai la Podul Grant („în mahalaua Grant”, cum sună poezia...), abordez  strada Nicolae Filimon dinspre staţia Crângaşi, sun la 27, cum mi se spusese, iese o babă şchioapă, nu ştie, fam. Strâmbeanu, au acte de casă din 1880. Telefon la Corneliu L., nu ştie precis numărul, dar locaţia era aproape de pod, pe partea fără blocuri. Are informaţiile de la prof. Maiorescu, fost cândva ministru al sănătăţii. Încercări, întrebări, revin la nr. 33: să întreb alături. La 31 iese o doamnă la 70 de ani, e din familia de 8 copii a lui Dianu, tatăl venit dinspre Vaslui, ceferist; Romulus fiind primul copil, din doi băieţi, restul fete. Da, în Plevnei colţ cu Berzei a stat la viitoarea soţie, acum ea e în Canada, cu fiul dintr-o altă căsătorie. Deci tot ce mi se spusese de diverşi scriitori era adevărat, dar colocatarii dinamovişti m-au sabotat. Cei din familie au vrut să deschidă aici o casă memorială pentru scriitor, nu s-a putut, păcat că nu s-a păstrat nicio fotografie a casei acum demolată. O nepoată de soră i-a despăgubit pe ceilalţi moştenitori şi acum ridică pe acel loc o casă; noii proprietari nu stau în Bucureşti.
În drum spre casă mă sună prof. Maiorescu, cu amănunte. Cineva o să scrie o monografie. Îmi amintesc a fi auzit prima oară de Romulus Dianu pe când lucram la Horezu şi la Băbeni-Vâlcea, în anii 70 deci; Romulus Dianu fusese bun prieten cu Dragoş Vrânceanu, veniseră pe la Băbeni etc. Şi persoana care îmi vorbea despre Dianu mi-a strecurat că era mai talentat decât Vrânceanu. Iar eu citisem ceva de D. V., dar nu se editase nimic de R.D. Am rămas cu această curiozitate, mai ales că era vorba despre un romancier, cu aceştia e mai simplu să depistezi talentul.


Alţi scriitori:
Camil Baltazar, n. 7 septembrie 1902 - 27 aprilie 1987;
B. P. Hasdeu, m. 1907
Mihai Sabin, n. 1935 – d. 10 septembrie 1978.
Mihai Pelin, n. 1940




Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. 15 

Fotografie



15. La Nafplion, fortăreaţa de pe insula Bourtzi ne captează atenţia
                          Motto:Daţi ascultare, voi zeilor toţi şi zeiţele toate,
                                        Am să vă spun ceva nou cum inima-mi vrea şi mă-nvaţă
                                       (Homer, „Iliada” – C. XIX, v. 99-100)


Ascultând acel „cântec interior al glasului”, de pe Acropole, de deasupra anticului Odeon a lui Irod Atticus, lansat de o româncă, în aplauzele celor de faţă, acum un an, cu care artista Lidia Lazu întregea atmosfera Panthenonului, mi-am amintit de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care o deschizi cititorului, invitându-l să se privească mai întâi în oglindă şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate războinicii de metal zăriţi în oglindă, şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din notiţe, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, acolo la Nafplion, după ce am dat cu ochii de fortăreaţa de pe insula Bourtzi, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma călăului, singurul locatar (până la moartea sa) al vestitei închisori. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta fortăreţei, acum părăsită, prin care cititorul va intra în povestea ei, rămâne de văzut. „Cum ai putea să descrii anumite trăiri?” – iată o întrebare la care cititorul te va aştepta, ca prin întâmplări şi situaţii, în care să-ţi pui întrebări, dar să dai şi replici (cum a făcut-o fiul meu: „Dacă e părăsită, sunt gata s-o preiau eu, ca pe un gest de mărinimie faţă de călăul acela înjurat de localnici”). Un pas ar fi şi acela prin care ne legăm, de la distanţă, cu fortăreaţa de pe insulă, prin fotografii. „Să  nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne...”, spunea scriitoarea Florentina Dalian. Ehei! Povestea călăului, sigur, nu are nimic în ea cu zânele de pe la noi, deşi, lacrimi şi durere se vor fi regăsit, cumva, prin povestirile localnicilor.
Poemul, rostit sub forma unui cântec fără cuvinte al artistei Lidia Lazu, pe Acropole, e un câştig, dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea enigmaticei fortăreţe, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Aflaţi acolo, sus, pe meterezele cetăţii de la Nafplion, ne-am îndreptat spre tunurile inofensive acum, dar care străjuiau, cândva, golful mediteranean, gata să „dăm foc” ultimei salve, pentru apărarea viselor noastre. Cititorul acestor rânduri ar trebui să ştie că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Aţi auzit vreodată lupii urlând? Ei bine, când arborau corăbiile otomane, câte mai răzbeau prin iureşul ghiulelelor de tun, pe dinaintea ochilor, în închipuirile mele îmi trec steagurile cu cap de mort şi urletul sălbatec al năvălitorilor. Ca în romanul lui R.L. Stevenson. Ni s-a spus, încă de pe faleza portului, de către locatarii care mai vorbesc, ca și noi, engleza, că de sus, de la înălţimile cetăţii Palamidhi, priveliştea este magnifică („beautiful”, spuneau ei), dar, să revenim altădată, acum nu este deschisă vizitatorilor. În cazul acesta, Ady, fiul meu, îmi spune că ar fi bună o baie în mare, pe o vreme aşa de călduroasă. Caută pe harta GSM-ului şi dă de Epidhavros. Mergem spre Epidaur. Printre plantaţii de măslini şi zone împădurite cu pini, dar şi livezi cu caişi şi portocali, care ne fac cu ochiul, unii portocali culeşi deja, alţii, încărcaţi până spre poale, dăm de cel mai frumos teatru (mai ales că pare restaurat) din părţile acestea ale Greciei. Sanctuarul – citim pe unele inscripţii – a fost ridicat în cinstea lui Asclepios, zeul tămăduirii, că, de pe al „n”-lea rând al teatrului, poţi auzi un actor cum rupe o hârtie.
Din clădirile cândva vestite, au mai rămas doar fundaţiile. De la înălţimea ultimului rând al teatrului, priveliştea văii împădurite şi a munţilor în zare e chiar „beautiful”, cum ni se spusese despre priveliştea de la Nafplion. Vizităm portul, cu ambarcaţiuni de toate mărimile, din Epidaur, şi ne aşezăm la masa unui restaurant să servim câte ceva. Alături, o familie cu două fetiţe (el american, după vorbă, ea grecoaică, după cum vorbeşte cu chelnerii, ca la ea acasă) ne atrage atenţia. Dincolo, la câţiva paşi (doi-trei), peştii din apa mării fac tumbe şi răsuciri, după o felie de pâine aruncată de chelneri, spre hazul fetiţelor. Ne uităm spre pietrele depuse pe fundul apei de la mal, unde nişte ghemotoace negre, cât nişte mingi de golf (aricii de mare), ne atrag atenţia. Fiul meu spune că la Paralia Katerini, înotând în larg, pe zidul cu pietre ce străjuia plaja, a dat de aceşti arici, unul dintre ţepi pătrunzându-i în talpă. El se tânguia pe ascuns de durere, noi ne amuzam, considerând o fabulaţie astfel de întâmplare. Acum ne dăm seama că fiul meu nu glumea. În timp ce aşteptăm comanda, la o măsuţă, lângă mare, fiul meu pleacă în „recunoaştere” pe lângă malurile înţesate cu cactuşi uriaşi, înfloriţi. În depărate, printre sălcii?, chiparoşi?, zărim o plajă cu câteva persoane. După servitul mesei, ne îndreptăm într-acolo. Facem şi o baie pe cinste, în apa Mediteranei. Ne aducem aminte de portocalele luate din pomul aplecat spre stradă, în Tiryns. După primele cuvinte, „mama mia, cât de zemoase şi dulci sunt portocalele astea”, realizăm că în ţară la noi, nu mâncăm decât portocale necoapte şi cu gustul ca de lămâie. Cine n-a mâncat portocale, direct din pom, să nu vorbească.
În drum spre Corinth, un amănunt ne atrage atenţia: livezi de măslini printre pietre şi stânci, ca şi semănate pe un câmp arid, ca după o ploaie cu pietricele de gheaţă la noi în ţară. O aud pe soţia mea: „Săracii măslini, pe unde sunt chinuiţi ei să crească!”. Mă amuză remarca soţiei, dar sunt şi eu impresionat de solul presărat cu pietre de toate mărimile, printre care măslinii sunt nevoiţi să supravieţuiască. Dar, dacă aşa îi place măslinului să se desfăşoare? Doamne, Dumnezeule! Prunilor şi vişinilor noştri, dacă li s-ar impune astfel de condiţii, nu că nu ne-ar mai da „ţuica” şi „vişinata” mult apreciată, dar ne-ar da cu crăcile în cap, când ar fi să le cerem rodul.
Suntem în ţara grecilor antici, şi pe urmele lui Homer. Ulisse? El visa la calul lui de lemn. Noi, cum să ajungem la Corinth, să facem o baie în marea Ionică. Da! O baie în mare m-ar „vindeca” de a mai trăi în mituri. De fapt, de ce-am plecat la acest drum lung şi ce-am venit să caut, aici, pe tărâmul Greciei? Octavian Paler se aştepta ca Sfinxul să ne întâmpine pe toţi la poarta cetăţii? „Doamne, iartă-mă, când o să mă conving că nu trăim în mituri?!” – se întreba retoric. Tot el spunea că „fuga în limbaj” nu e numai literatură. Acceptând să şi minţi, poţi să ajuţi adevărul, spunea Paler. La urma urmei, o călătorie te ajută să vezi multe, să încerci să înţelegi multe, să realizezi în cele din urmă că nu adevărul contează „ci abilitatea de a-l eluda” (cum spunea Paler).
Rămas în manuscris, capitolul închinat „omului fără însuşiri” al lui Ion Lazu ne transmite un grav fior. Ar fi vrut să scrie o carte pe care s-o citească toată lumea. Dar s-a temut să ia taurul de coarne. Copil fiind, mărturiseşte Ion Lazu, lăsa întâietate fratelui său mai mare – „un copil excepţional dotat”. Când n-a mai fost el, scrie Ion Lazu, „eu am rămas fără pavăză, la cheremul împrejurărilor. Şi, nu doar atât: am început să mă tem pentru mine”. Recunoaşte că a pus în centrul romanelor sale, ca protagonist, un personaj din categoria „omului fără însuşiri”, luptând pentru problema de căpătâi: de a deveni un om de ispravă şi, astfel, să nu rateze „şansa de a deveni un om adevărat, precum eroii din cărţi”.
Cititorul nu poate trece cu vederea marea durere, rostită ici-colo de cei doi autori ai cărţii, cu privire la rostul scriitorului în democraţia instaurată de faimoasa revoluţie din ’89, pentru că „a publica în condiţiile de azi o carte înseamnă pur şi simplu a rata o şansă”(I.Lazu). Amândoi autorii îi vorbesc cititorului despre vremurile în care au trăit „ca supravieţuitori” printre oamenii pe care au încercat să-i cunoască şi despre care au relatat câte ceva, ca și despre viaţa literară; de aici, de pe pragul casei, la final, li se pare că ar fi alergat, la tinereţe, după o himeră. Fraza scrisă de Ion Lazu nu poate transmite decât o mare durere. Cităm: „Priveşte la oamenii din jur, democraţii aceştia nu au nevoie de literatură!”. Foarte trist. Se afla într-o vizită în Occident, când a constatat acest fapt grav, dar care avea să se întâmple, mult mai târziu, și în democraţia de acasă. Fiindcă, de ce să nu o spună răspicat: „democraţia a ajuns la noi umăr lângă umăr cu rigorile societăţii de consum. Vechii noştri cititori fideli fie că şi-au luat foaie de drum spre veşnicie, fie că au renunţat la viciul nepedepsit al lecturii şi se uită hipnotizaţi la TV, care nu reuşeşte nicicum să prezinte (24 ore din 24!) toate <minunile> democraţiei de cumetrie”. Concludent, nu? Oricum ar sta lucrurile, pluteşte în aer, prin tot ce scriu cei doi poeţi ai noştri, în cartea lor, o insatisfacţie, o constatare amară cu privire la starea literaturii de la noi.
Vorbind despre onoarea actului de a scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”. Până la urmă, e şi firesc să ne punem şi noi întrebarea lui Cărtărescu: „Ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?”. Chiar aşa!   


Lidia Lazu cântând în aer liber - la Acropole, Palamidi, Tolo... 
http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k
https://i.ytimg.com/vi/qWKJQFoV2qg/default.jpg
http://youtu.be/qk7CEkPuqds

Ion Lazu - Fotografii din Grecia, sub Penteli...