joi, 7 august 2014

Scriitorul zilei: Horia Lovinescu și Ion Zamfirescu


Horia Lovinescu, n. 7 aug. 1917 - d. 16 sept. 1983 
             
Născut la Fălticeni, ca nepot de frate al lui Eugen Lovinescu (tatăl, Octav Lovinescu, avocat, iar pe linie maternă - Ana Cetăţeanu, din Ardeal, Subcetate - descinzând din familia Ion Budai Deleanu - alţi literaţi din familie fiind scriitorul Anton Holban, văr şi Vasile Lovinscu, frate, filosof); viitorul dramaturg a făcut liceul în urbea natală, între 1932-1936, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, licenţa în 1942; îşi va susţine doctoratul la Iaşi, 1946, cu un subiect din Ch. Baudelaire. A debutat în presa literară a vremii cu Lumina de la Ulmi, piesă aservită proletcultismului; jucată în anul următor, premiată. A continuat să scrie piese de teatru, în cele mai diferite modalităţi, fără o grijă specială pentru originalitate, preocupat de problemele de conştiinţă (aşa numitul teatru de idei, sau teatrul psihologic - atras de validarea morală a faptelor, prin teme scoase în dezbatere din observarea realităţii sociale. Începuse prin a aduce pe scenă o temă pe linie: adaptarea la exigenţele socialismului a vechilor familii din burghezia interbelică: Surorile Boga, Citadela sfărâmată  etc, dar continuă cu teme de conştiinţă, în care luciditatea trebuie să aibă câştig de cauză faţă de sentimente etc (o falsă logică a acelor decenii fiind că nemulţumirile aduse de socialism musai să cedeze în faţa ideologiei imbatabile, comuniste...) Autorul a uzat de mijloacele teatrului clasic, folosindu-se de simboluri, de alegorii, de parabole,  aducând în prim-plan dezbaterea de idei, oarecum în maniera lui Camil Petrescu din Danton, din Act veneţian. Horia Lovinescu nu s-a cruţat nicicum, scriind an de an noi piese, toate jucate pe scenă, adunate în volume, premiate... Nu a dus niciodată lipsă de subiecte, inclusiv reluând conflictele din antichitate: Cain şi Abel, Meşterul Manole, drama urmaşilor la tron ai lui Ştefan cel Mare, cu o nuanţă poematică, în felul cum abordaseră aceste probleme, în alte literaturi europene: Gunther Grass, Max Frisch,  Fr. Durrenmatt. A scris scenarii de film: Meandre, Citadela sfărâmată
În 1960 devenise director al Teatrului Nottara, cu care a făcut turnee în ţări din Europa. Va fi jucat pe scene europene, dar şi în China.

Opera literară: Lumina de la Ulmi, 1954; Citadela sfaramata, 1955; Oaspetele din faptul serii,  1955; Elena, , 1956; Hanul de la rascruce,  1957; O intamplare,  1958; Si pe strada noastra,  1959; Surorile Boga,  1959; Revederea,  1962; Teatru, 1963; Moartea unui artist,  1965 (1975); Teatru,  1967; Maria,  1970; Teatru,  1971; Si eu am fost in Arcadia,  1971; Teatru, I-II, 1973; Ultima cursa,  1976; Adolescentul,1977; Picu,1978; Teatru, I-II, 1978; Citadela sfaramata,  1981; Rimbaud, eseu critic, , 1981; Noaptea umbrelor. Orasul viitorului. Karamazovii, 1983; Negru si rosu,  1984. Traduceri: M. Satrov, in numele re-volutiei, drama eroica in trei acte si opt tablouri, in colab. cu Nadia Lovinescu, , 1959; M. Sizova, Mica balerina,  1961; A. Veicler si A. Misarin, Cantecul vantului, poem,  1961.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Lovinescu
 http://www.romlit.ro/horia_lovinescu
 http://www.autorii.com/scriitori/horia-lovinescu/

ion lazu:  Odiseea plăcilor memoriale 
5 aprilie 2007: (...) Pe trotuar mă intersectez cu Dan Grigorescu. - Ce mai faceţi, maestre? - Nu bine. - Nimeni nu face bine, propriu-zis. Atunci precizează: - Mai rău ca oricând. Îi arăt pe stradă semnele prosperităţii, semne ale huzurului. Contestă totul. - E mai rău ca oricând, îmi retează el orice comentariu. Palid la faţă, cu ochii injectaţi, probabil bolnav, suferind, chinuit de dureri nespuse, penibile. Înţeleg astfel de ce nimic nu e bine.
Mult mai greu găsesc adresa lui Horia Lovinescu. Batiştei 1-3, intrarea ar fi pe celălalt trotuar de la Intercontinental. O greşeală că nu l-am întrebat chiar pe Dan Grigorescu. Însă prea m-a tuflit mina lui suferindă, descurajată. Urc pe scări, nu sunt uşi la primele două etaje, urc şi cu liftul, îngust, de modă veche, trainic. La etajul 3 nu sunt apartamente, la 4 nu răspunde nimeni. Cobor şi mai sun la 4. Nimic. Urc la 6, sun la o uşă suspectă, se aude un zgomot, dar foarte cu greu apare cineva din hol, nu deschide lănţugul, este fratele mai mare cu mult al lui Geo Saizescu; venerabilul, om la peste 80 de ani,  spelb, ca dus de pe lume, dar cine ştie ce zmeu va fi fost cândva, nu aude mai nimic din ce-i strig prin uşă. Apoi totuşi îmi spune că Horia Lovinescu a locuit la cealată intrare, de pe bulevardul N. Bălcescu, după colţ, la etajul 4. Să nu te minunezi de bătrân?
Caut acea intrare din bulevard, nimeresc la un hotel, înţeleg că nu e bine, ies şi îmi dau seama că trebuie să intru pe la „schimb valutar”. Urc la IV cu liftul, sun pe la uşi, nu răspunde nimeni, urc la V, idem, urc la VI, sun, răspunde un tânăr doctor pediatru, scrie asta pe uşa lui, înţelege misia mea, se dovedeeşte a fi chiar preşedintele asociaţiei de locatari, îmi dă mailul pentru când venim cu placa, iar aprobarea mi-o dă pe loc. Aşa da! Reiese că în ultima perioadă H. L. s-a combinat cu fiica lui Beligan. Cobor, edificat şi cu sentimentul că nicio luptă nu e pierdută până nu cedezi iniţiativa. Fac două poze de pe trotuar, apoi o întind pe C. A. Rosetti până la numărul 43-A, ca să pregătesc terenul pentru placa lui Ion Băieşu.(...)


Ion Zamfirescu, n. 7 aug. 1907 - d. 31 dec. 2001

Născut la Craiova, face şcoala primară şi liceul Fraţii Buzeşti, apoi se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, absolvind în 1929; îşi ia doctoratul în filosofie în 1931, specializându-se în filosofia culturii şi în filosofia istoriei. O vreme fusese profesor la liceele Sf. Sava, Gh. Lazăr şi Mihai Viteazul, apoi profesor universitar.  La reforma învăţământului din 1 dec. 1948 rămâne şomer. Cu greu este admis ca suplinitor, în suburbie. În perioada stalinismului acut, redevine profesor de liceu, până în 1960, când prin concurs accede din nou la învăţământul universitar, la catedra de literatură comparată, până la pensionare, în 1968.
Spirit enciclopedist, pe linia Maiorescu, Iorga, Gusti, aparţinând generaţiei din care s-au remarcat Dan Botta, Eliade, Noica, Cioran, Vulcănescu, preocupat de câteva aspecte fundamentale ale cunoaşterii omului şi a istoriei filosofiei şi culturii, deşi, mai cunoscut ultimei generaţii ca istoric al teatrului universal şi naţional, Ion Zamfirescu  nu s-a considerat un creator de filosofie, ci un cercetător dublat de un militant pentru difuzarea în mase a culturii, filosofiei, istoriei.  O declară singur:.." să ajut oamenilor de a se cunoaşte pe ei înşişi. Am pus în aceasta stăruinţă, credinţă şi dragoste". Despre români, ca naţiune: "Condiţiile istorice nu ne-au îngăduit până acum realizarea unei mari civilizaţii materiale, dar în schimb ne-au prilejuit o adâncire deosebit de fină şi de nuanţată a realităţii noastre sufleteşti. Pentru aceasta se cere un simţ intuitiv special, o iniţiere caracteristică, în stare să străbată în substraturile vieţii noastre sufleteşti."
Autor a nu mai puţin de 8 monografii, începând cu cea a liceului la care predase: Gh. Lazăr, Ion Zamfirescu a participat la campaniile de etnografie-sociologie ale prof. Dimitrie Gusti, cu care şi-a luat şi doctoratul, în 1931; bursier la Geneva, la recomandarea lui Tudor Vianu; predă la clasa specială unde învăţa Regele Mihai. După activitate în învăţământul liceal, din 1943 este titular al catedrei de Filosofia culturii la Universitatea Bucureşti, concurând cu C. Noica - la Cluj aceeaşi catedră era onorată de Blaga.
Opera:  Elemente de estetică, 1935, Spiritualităţi româneşti, 1936, Orozonturi filosofice, 1942, Destinul personalităţii, 1942, Breviar de psihologie, 1947 sunt cîteva dintre lucrările Profesorului. Între 1947 şi 1965 nu are drept de publicare,  o pierdere mare pentru cultura noastră. Revine cu lucrări fundamentale: Istoria universală a teatrului, în 3 volume 1958-1968, Panorama dramaturgiei universale, 1973, Drama universală şi naţională, 1976.. şi seria dedicată dramaturgiei continuă cu alte titluri. Oameni pe care i-am întâlnit, 1987, Pagini memorialistice, 1995. Opera sa filosofică este reeditată sub îngrijirea lui Marin Diaconu: Scrieri folozocice, în 2 volume, 2005.


I-am pus o placă memorială pe str. Henri Coandă nr. 44, cele două imobile fiind spate în spate.




Poezia zilei: Maria Linda Baros, n. 6 aug. 1981

Ies pe stradă cu îngerul

Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.
Albită de varul pereţilor.
Bărbaţii pe care-i întâlnesc
îmi ling mâna şi gleznele,
mă urmează-ndeaproape.
Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,
ca pe valuri, pe-acoperişuri.
N-am nici o milă
pentru bărbaţii care mă iubesc.
Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.
Mă salută cei care-au dormit
pe marginea înaltelor acoperişuri,
cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor
– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –
şi i-au obişnuit să respire acolo.
Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.
Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.
Magnificele clinici, interpuşii.
Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.
Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.
Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.
Ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Aceste zvelte forme ale cunoaşterii

Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.
La toaletă e linişte, e pace, e clor.
Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele
– înalte şi subţiri –,
coborând în viteză de pe faleze,
cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.
Pubisul lor bombat luminează
ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.
Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.
Fiindcă ele au sexul în formă de H,
de la constanta de expansiune a Universului.
Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.
Într-un fel de aşteptare chimică.
Universală.


Alţi scriitori:
Aurel Mihale, n. 1922




Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2002

18 nov. Luni, după cîteva zile de lucru intens la Vinea, unde suntem nevoiţi să dăm în brînci : Geta eu şi Nicu, pentru că niciunul dintre cei trei copii ai lor nu vor să pună mîna la treabă, în patru-cinci zile de cînd noi lucrăm pînă la ora 23 din noapte ei nu s-au atins de lucrare, sub cele mai diverse pretexte, sau pur şi simplu ricanînd că au altceva în program. Ţone a făcut, cred, o mare greşală înscriindu-l pe cel mic la un club de fotbal, asta îi ocupă tot timpul, iar în rest vine acasă frînt – şi înfrînt – aşa că se bagă în pat să doarmă; cel mare pleacă seara de acasă şi desigur, a doua zi se reface pînă spre ora două, apoi iar pleacă, sau se uită la Tv, sau… Aseară a venit Andrei şi în două ore a făcut minuni, pur şi simplu are mare dexteritate, a stabilit un record la fălţuit, pe cînd eu şi Geta nu putem trece de un anume prag al îndemînării-neîndemînării. Am pliat doar pînă la pagina 60, și mai avem de tipărit jumătate, dacă nu mai mult de-atît din text, după care sunt de făcut acele multe manevre manuale, aşa încît nici într-un fel, nici dacă am lucra neîntrerupt toate aceste zile care ne-au mai rămas pînă la Tîrg şi tot nu am reuşi să fim gata; ca să nu spun că tipograful nu ne primeşte doar cu 100 exemplare, le vrea pe toate cele 600. Colac peste pupăză, ieri pe la prînz deodată s-a oprit maşina. Se terminase cel de al doilea cartuş de cerneală – se consumă foarte multă cerneală, nefiind vorba de pagini aerisite, de poezie, ci de proză bătucită. Nu ştiu ce urmează, oricum am de gînd să nu fac caz, să particip pe cît pot la lucrare - şi ce-o ieşi vom vedea.

  Va urma



Fotografii estivale...