Scriitorul zilei: Dumitru Radu Popescu, n. 19 august 1935

         

Dintr-o familie de învăţători mehedinţeni, s-a născut în satul Păuşa-Bihor, a făcut clasele primare la Dănceu-Mehedinţi (multe dintre prozele cu ţărani, ca şi subiectele de film sunt plasate în zona respectivă), a terminat liceul la Oradea şi s-a înscris la Medicină, dar după 3 ani a abandonat şi a terminat Filologia clujeană. Debutase cu poezii la Oradea şi a continuat cu proze scurte, trecând corector la Steaua, apoi redactor la Tribuna, iar din 1970 redactor-şef. A descins la Bucureşti în 1980 şi a devenit redactor şef la Contemporanul, iar din 1981 preşedinte al Uniunii Scriitorilor, detronat de mişcarea din Decembrie 1989. Ascensiunea fără viraje primejdioase i-a fost asigurată de faptul că în 1968 devenise membru supleant al CC PCR, iar din 1975 deputat în Marea Adunare Naţională. Evenimentele din '89 l-au obligat să facă pasul strict necesap înapoi, dar nu mai mult de-atât, căci în timp devine directorul Editurii Academiei, iar din 1997 membru corespondent al Academiei.

Cel mai prolific scriitor de după 1944, şi în orice caz, dacă Nicolae Braban s-ar putea apropia cantitativ, D.R.P este în mod sigur scriitorul care s-a manifestat în absolut toate domeniile literaturii, de la poezie, la proza scurtă şi la roman, de la eseu la publicistică, de la teatru la scenarii de film, D.R.P s-ar putea să fie o personalitate prea vastă pentru o literatură modest dimensionată, precum cea românească, în mare parte provincială; nu are relevanţă să ne întrebăm cum ar fi evoluat D.R.P. într-o literatură curat şi pe deplin europeană. Excedat de titluri, nici un comentator nu uită să menţioneze prolificitatea autorului, cum nici faptul că totuşi textele sale sunt inegale, iar ca stil nu doar acroşante, ci şi deconcertante. De la debutul tatonând toleranţa realismului socialist, în limite mereu schimbătoare de vigilenţă a cenzurii, pe cât de drastică-sălbatică, tot pe atât de ezitantă când problemele se complicau peste posibilităţile dogmaticilor din cultură, D.R.P. a părut să se alinieze grupării de tineri scriitori precum Fănuş Neagu, Sorin Titel, Nicolae Breban, Nicolae Velea şi alţii ce nu s-au impus, dar în curînd, cu platforma deja asigurată de cele câteva volume apărute/premiate, şi-a căutat drumul propriu, în primul rând prin aprofundarea chiar a unor găselniţe ale epocii, cum ar fi "dumiriţii" şi "suciţii", însă pe când ceilalţi tineri autori au continuat pe linia limpezirii mijloacelor, a liricizării etc., dimpotrivă, D.R.P. s-a adâncit în a descrie, cu mijloacele realismului magic, fără frontiere etc., o realitate altfel dezamăgitoare şi constrângătoare, descurajantă în sine, găsindu-i laturile ascunse la prima vedere: ciudăţenia, diformul, violenţa, iraţionalul, precum şi abominabile deficienţe de caracter ale personajelor aduse în pagină: minciuna, carierismul, trădarea, cruzimea, crima fratricidă - ce altceva ar fi putut să reprezinte la modul propriu tot ce se întâmpla în relaţiile interumane ale colectivizării, ale şantierelor naţionale?! D.R.P. nu a obosit niciodată să regândească această realitate dezastruoasă şi să o prezinte, apăsând pe bizar, pe ciudat, pe stranietatea acțiunilor. Nici o altă secţiune a viaţii socialiste nu s-ar fi pretat mai bine acestui mod de abordare ca aceea a satului în transformare /în disoluţie, de fapt... Cenzorii n-aveau decât să se minuneze, să fie derutaţi, în necunoştinţă de cauză propriu-zisă, să-şi spună: la sat asta e posibil, mai ales că autorul prezintă o ieşire din acest marasm. S-ar putea susţine că D.R.P. s-a folosit de directivele partidului într-un mod pervers, dejucând formulele oficiale, dând impresia că slujeşte cauza dar de fapt, cu viclenie ţărănească, în manieră esopică, arătând limitele, falsul și precaritatea alcătuirilor vremii. A mers şi mai departe, spre comic, spre liric, dar şi spre mit, împingând discutarea chestiunii "la zi" până la temele din antichitatea greacă şi din textele biblice. Da, înţelegem, lucrurile stau aşa de când lumea, vremurile noi nu au adus nici o noutate într-ale răului din firea umană. (Când tocmai asta ne promisese ideologia comunistă, nu?). Or, DRP demască, nu-i așa? și critică de pe poziții principiale aceste tare ce persistă pe ici, pe colo, în mersul triumfal spre comunism.

Şi, cum remercase un comentator, unele piese ale lui D.R.P. s-au putut juca şi după dispariţia de pe scenă a comunismului.

Prolificitatea lui D.R.P. nu este doar un loc comun al comentatorilor, căci am numărat nu mai puţin de 20 titluri de volume cu proze scurte, dintre care 10 apărute înainte de 1989 şi 11 după aceea; cam la fel stăm cu romanele: 11 înainte de Decembrie şi 8 după aceea; am spus că şi piesele i s-au rejucat; mai trebuie doar să adaug că după 1989 i s-au făcut încă 3 filme.

Impresionantă rămâne şi bogăţia de mijloace puse la lucru în proză precum şi în teatru: dilatarea realului până la paroxism, la grotesc, stupid, ilogic, excentric, la diform şi halucinaţie, la sublim şi la tragic; proiecţii vizionare, coexistenţa bizarului şi a carnavalescului cu realitatea strictă din contemporaneitate, folosirea alegoricului, a parodicului şi parabolicului. Mai rămâne doar să medităm asupra destinului unei personalităţi plurimorfe precum D.R.P., strânsă în chingile comunismului naţional,  dar ieşind mereu la bătaie, sub imperativul nevoii de autoexprimare, încercând să împace şi capra şi varza, jucând rol dublu, de fapt jucând la două capete, mereu cîştigător. În ideea că vremelniciile trec iar literatura cată să supravieţuiască...

Opera literară: Fuga, Bucureşti, 1958; Zilele săptămânii, 1959; Umbrela de soare, 1962; Fata de la miazăzi, 1964; Vara oltenilor, 1964; Somnul pământului, 1965; Dor, 1966; Duios Anastasia trecea, 1967; F, 1969; Prea mic pentru un război aşa de mare, 1969; Aceşti îngeri trişti,  1970; Ploaia albă, 1971; Cei doi din dreptul Ţebei, 1973; Piticul din grădina de vară,  1973; Vânătoarea regală, 1973; Căruţa cu mere,  1974; O bere pentru calul meu,1974; Teatru, 1974; Aceşti îngeri trişti, 1976; Împăratul norilor, 1976; Ploile de dincolo de vreme,  1976; Virgule, 1978; Viaţa şi opera lui Tiron B., vol. I: Iepurele şchiop, 1980, vol. II: Podul de gheaţă, 1982; Leul albastru, prefaţă de Cornel Ungureanu,1981; Câinele de fosfor, 1982; 9, postfaţă de Val Condurache, 1982; Rezervaţia de pelicani, 1983; Galaxia Grama,  1984; Oraşul îngerilor,1985; Teatru, I-II, ediţie îngrijită de Valentin Silvestru, 1985-1987; Moara de pulbere,1989; Dragostea e ca şi-o râie,  1994; Dumnezeu în bucătărie, 1994; Mireasa cu gene false, 1994; Truman Capote şi Nicolae Ţie, 1995; Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, 1995; Complexul Ofeliei,  1998; B. Stoker şi contele Dracula,  1998; Actori la Curtea prinţului Hamlet, 1999; Săptămâna de miere, 1999; Dudul lui Shakespeare,  2000; Falca lui Cain,2001; Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti, 2001; Puşca lui Caragiale, 2002.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Radu_Popescu

 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/sa-ne-cunoastem-scriitorii-dumitru-radu-popescu-albul-contine-fluor-negrul-nu-143650.htm

 http://melidoniumm.wordpress.com/2012/04/20/dumitru-radu-popescu-frana-in-cautarea-adevarului-este-iubirea-interviu-cu-pusa-roth/

Poezia zilei: Ion Lazu

Suflet extatic

Când printre lacrimi eu mă mir

Că mai exist şi că mi-e bine,

Lingoare sfântă-i pe coline

Şi iarbă grasă-n cimitir

Lumină trează e pe cruci

Şi peste tufe de patlagini,

Miresme-nşiră merii dulci

Eternizând şi-aceste pagini.

Poetul ce-ar mai fi să spună?

Sau să exalte ca o fiară

Când simte un talant de ceară

Către pământ venind din lună

Decât că iar e-n lume toamnă

Cu un cuvânt neînţeles,

Că tot nu ştie ce înseamnă

Ăst văz robit de-un har ales,

Că e lingoare pe coline

Şi iarbă-adâncă-n cimitire

Când printre lacrimi de uimire

El mai există – şi-i e bine...

Ioneşti-Vâlcea, 25 sept. 1978

Alţi scriitori:

Tamara Gane, n. 1909

ATENȚIONARE: În zilele următoare voi posta pe acest blog, cu acordul autorului, capitolele 9-17 din cartea Alergând după o himeră, a scriitorului prieten Tudor Cicu, apărută de curând la  ed. Rafet; capitolele 1-8, au fost deja postate de autor, pe-al său blog, în vara anului 2012 și în paralel pe acest blog; ele consemnează reflecțiile poetului Tudor Cicu la lectura volumului Himera literaturii (pe vremea terorii și după aceea) de Ion Lazu și Ion Murgeanu, apărută la ed. Curtea Veche, 2007; meditațiile despre rostul literaturii în postmodernitate și despre soarta scriitorului român se întrețes în paginile cărții cu notații de călătorie în Grecia, în două veri succesive, pe urmele legendarului Hercule,  erou aflat desigur în căutarea Himerei - o temă ce străbate cultura lumii din antichitate și până astăzi...


Tudor Cicu. Alergând după o himeră, 9

9. “Complexul culturii”… (sau):     (La Delphy, zburaţi vulturi ai lui Zeus!)                                               

               Motto:  „Dacă sunt sfetnicii mulţi, urmează pe cine dă sfatul

                              Cel mai cu rost...”.

                              (Homer, „Iliada”, C. IX, v. 74-75)

   Suntem, încă, în drum spre Delphi. Traseul: Eleusis, Erithrai, Thiva, Levadhia, Arakhova, Delphi – este unul de dificultate medie. Multe curbe, defileuri, coaste abrupte de deal şi munte. Nu ne grăbim. Şi avem o zi întreagă dinainte. Delphi, considerat centrul lumii greceşti antice, e încă la locul său, pe versantul celui de-al doilea munte ca înălţime din Grecia, Parnassos, care atinge 2457 m. Dar „cum poate să piară ceva ce are dreptul să existe?”, se întreba Nietzsche, vorbind despre problema originii acestei lumi, la modul pur fizic. Pornind de la acest fapt, că „nu există meditaţie fără o înclinaţie către meticulozitate” – cum bine spunea Cioran -, gândurile mele despre nemurirea şi veşnicia fiinţei originare – aşa cum presupuneau şi interpreţii filosofului grec Anaximandros -, sper să trezească interesul fiului meu şi al soţiei mele. Vorbesc în gol. Nu citesc pe chipurile lor decât interesul pentru priveliştea locurilor aride din jur, dar şi a livezilor frumos aranjate cu viţă-de-vie, culturi destul de des văzute în aceste locuri. Dar, la ce m-aş fi aşteptat? Să văd, pe feţele lor, emoţia apropierii de sanctuarele şi templul oracolului de la Delphi? Aşa ceva, pesemne, e doar în imaginaţia mea. Deci: în privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului, şi „scoaterii” acestuia în straiele sale mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce noi credem a pipăi cu încredere (unele dintre realităţi). Van Gogh era cuprins de disperare, că, în lumea asta largă, nimeni nu-i împărtăşea ideile, în afară de fratele său, Theo. Pentru Eulalie, E. A. Poe era singurul vieţuitor în lumea suspinelor, întrucât Annabel Lee era de cealaltă parte a adevărurilor spuse până atunci despre nemurirea sentimentelor. Uite, na, ce gânduri mă încearcă acum!

Fiul meu, aflat la volan, e atent la drum. Soţia admiră culturile de măslini şi viţă-de-vie, de pe povârnişul dealurilor. Pasternak nu se înşela când spunea că, de am „râde stelelor – ce hohot! / Dar necuprinsul – loc străin”, ne-ar înghiţi pentru totdeauna în Marea Uitare, dacă nu ne-am exprima cu sinceritate, destăinuindu-ne unii altora. Ceea ce e aici versul, pentru poet, este, pentru filosof, gândirea materialist-dialectică. Filosofii au iubit întotdeauna adevărul, dar, au lăsat de înţeles că se poate căuta încă un principiu unic, asupra adevărului deja rostit. Când treceam prin Piaţa Ovidiu din Constanţa, pe vremea liceului, mă opream dinaintea statuii lui Ovidiu şi, fără să-mi pese de cei din jur, citeam, cu voce tare, versurile (în latină) de pe soclul ce-l susţinea pe poetul care privea, absent, marea. Aici, i-aş da dreptate, mai mult lui Ovidiu care spunea, într-un cânt al Penelopei către Ulise: ”Mie la ce-mi foloseşte că aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Dacă rămân ca pe vremea când Troia era în picioare/Şi-ndepăratatul meu soţ fără sfârşit mi-o lipsi?”. Şi, atenţie, nu ne vorbeşte, aici, personajul homeric prototip al fidelităţii, ci o femeie obişnuită... care, cine ştie, are toane! Toane avea şi Dante Alighieri, când prorocea: „Priveşte fiara ce m-a-ntors în cale/Slăvite domn, şi-alung-o de la mine,/căci mă-nfior din creştet până-n poale”. Din cele spuse de unii (ne sugerează D. Alighieri), viaţa e un paradis, după alţii, un infern, iar noi suntem ca la Purgatoriu: între hotarul crud al morţii şi Muntele Vrăjit. Singur, Acheronul tace murmurând. Fiul meu spune că pe vârful muntelui Parnas a fost descoperit arcul lui Deucalion, că a fost şi un film în acest sens. Nu ştiu despre ce film e vorba. Aştept să dau ochii cu sediul zeului Apollo şi al celor nouă muze. Să pun piciorul în Templul lui Apollo, cu celebrul oracol care a condus, câteva sute de ani, istoria socială, politică şi religioasă a vechii Elade. Sau, cum spune legenda, punctul de întâlnire al celor doi vulturi despărţiţi de Zeus, de la începuturile Universului, spre a găsi centrul lumii. La Levadhia, facem un prim popas. În parcul din centrul orăşelului, pe nişte băncuţe, sub palmieri, încercăm să luăm pulsul oraşului. Ne răcorim cu apă minerală şi bere luată de la un chioşc. Rătăcim prin oraş, când în sus, urcând panta muntelui, când în jos, pe nişte străduţe strâmte şi întortocheate. De sus, de pe culmea unui deal, priveliştea văii, cu întinse livezi şi culturi, ne dezvăluie un ţinut renumit şi bogat în verdeaţă. În centrul orăşelului, taximetrele, înşirate unul în spatele celuilalt, îşi aşteaptă clienţii. Pentru ce le-o fi trebuind localnicilor unui mic oraș atâtea taxiuri? Nu ne lămurim. La următoarea localitate, Arakhova, ne oprim pentru a admira clădirile orăşelului cocoţat pe umărul muntelui Parnas. Facem fotografii înainte de a porni mai departe. Intrăm apoi într-un defileu adânc, săpat într-un versant al muntelui. Zărim, deja, Golful Corintului, în faţă, iar după încă un km, apar coloanele Templului lui Apollo de la Delphy, şi abia aştept să dau ochii cu unele dintre himerele trecutului.

Şi, totuşi, o stare nelămurită mă încerca. Mă simţeam ca acel poet englez de numai 19 ani, doborât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, John Gillepsie Magee, ce spunea, într-un poem, că ar fi întins mâna şi a atins faţa lui Dumnezeu. Oare, nu despre el, amintea şi Ion Murgeanu, în „Himera literaturii”, spunând că singurul arbitru „între poet şi lume este Dumnezeu”? Simţeam şi aici, în îndepărtata Grecie, că nu-mi desprinsesem gândurile de la literatură. „Fitilul se va aprinde din cărţi, dacă se va aprinde” – scria Ion Murgeanu. Şi că, un poet nu se încurcă în definiţii seci, atunci când îşi scrie poemul, ci „îl înfioară cu melodia sufletului său”. Mă impresionase (în timp ce-i parcurgeam gândurile, din „Himera literaturii”) cum îl cunoscuse pe poetul Ioan Alexandru, mereu însoţit de „Viaţa lui Iisus”, de Ernest Renan, şi cum îşi dorise cheia acelei biblioteci fabuloase cu un singur personaj: Iisus. Mircea Cărtărescu povesteşte undeva că „de la 30 de ani citesc şi recitesc Biblia”, şi că „mă simt ca un copil-lup al lui Dumnezeu”. Tot el crede că nu poţi asedia cetatea lui Dumnezeu, dacă nu te-ai născut în ea. Ion Murgeanu scrie despre „Complexul culturii”, spunând, deschis că nu a îndrăgit „niciodată cititul în sine, iar scrisul de mână dacă ar semăna cu al lui Hölderlin (cum sugerase A.E. Baconski), ar trăda grave abateri sufleteşti”. Dar cum ar fi trebuit să simtă, acest complex, un „îndrăgostit de vârsta de aur a lumii şi-a poeziei”? Ca îndrăgostit de poezia lui Rilke, pe care îl numeşte „marea mea iubire”, de la poet aflăm un amănunt interesant: „cel mai bun dascăl de poezie mi-a fost auzul interior, aşa cum, dacă ar fi să-mi recunosc vreo calitate, aceea ar fi intuiţia”. Acel „complex al culturii” a existat în epocă (mărturiseşte poetul I. Murgeanu), şi asta pentru că marile cărţi ale autorilor noştri „au continuat să rămână arestate”. Îmi aduc cu nostalgie aminte că la cinematograful sătesc, copil fiind, m-am strecurat printr-un ochi de geam şi, într-o ladă ferecată cu lacăt, dosită sub nişte scări de lemn, am găsit cărţile lui Petru Dimitriu - „Cronica de familie” şi „Cronica de la câmpie” - arestate şi lăsate să zacă între pereţii unei lăzi de lemn. Frumos însă ni se destăinuia poetul Ion Murgeanu: „nu am citit de plăcere; am citit ca să ştiu”. Nu a citit de plăcere decât ceva mai târziu, spre bătrâneţe, datorită întâlnirii cu Dostoievski, şi datorită iluminării sale, prin el, s-a aplecat mai târziu, la modul serios, pe Biblie. Încrâncenarea cu care-şi susţine manuscrisul „Via neroditoare”, dinaintea criticilor Valeriu Râpeanu, Cornel Regman ori a confratelui poet Vasile Nicolescu, face parte din viaţa lui. Astfel de avataruri ale primelor scrieri, întâlnim atât la Ion Murgeanu cât şi la Ion Lazu. Cum spunea şi Eugen Simion, „are dreptate D. Ţepeneag: literatura a fost forma noastră de împotrivire faţă de dictatură. Arma scriitorului român a fost şi rămâne, să nu uităm, opera lui”. Îl va marca, şi pe cititorul Himerei literaturii, fraza lui Ion Murgeanu, venită ca o poruncă: „citeşte, citind mereu mintea ta va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei putea desluşi înţelesul şi înţelepciunea vieţii”. Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu şi Mihai Ursachi îi sunt prieteni de poezie şi suferinţă, căci „marii poeţi se nasc  în Moldova şi ajung la Bucureşti ca să moară”. Nici în acei ani, nu se putea trăi din poezie, afirmă poetul Ion Murgeanu: „Din poezie nu mi-am luat căciulă şi palton”, de aceea lucrează o vreme ca gazetar, deci lucrător de presă. Şi scrie. Volumul de poezii „Poeme europene” este încredinţat Editurii „Albatros” şi ajunge pe mâna „neîmblânzitei încă” Gabriela Negreanu. „Poezia este fiica unei raţiuni superioare (spune E. Simion-n.n.), nimic durabil şi esenţial nu poate apărea acolo unde nu există un spirit care poate gândi marile categorii şi care poate pune ordine în haosul aproximaţiilor...”. Ca şi poetul Ion Lazu, Ion Murgeanu ne face cunoscută şi povestea domniei sale de întemeiere a unei familii: „în acelaşi an cu moartea tatei şi-a lui Daniel (Daniel Turcia-n.n.) am căutat-o pe Elena şi am obţinut o reconciliere, într-o seară romantică la restaurantul Mărul de aur ... şi foarte curând după aceea ne-am căsătorit de Ziua Franţei, la 14 iulie...).

Veşnicia celor scrise de poetul I. Murgeanu mă înconjoară din toate părţile. Mă opresc în loc, înainte să urc treptele din piatră ce duc la sanctuarul lui Apollo de la Delphi, cu gândurile care au adus veşnicia literaturii până aici. Dar, oare, aici s-a născut veşnicia, şi nu la sat, cum spunea poetul L. Blaga? Nu cred că aş formula această idee mai bine decât Octavian Paler, aşa că vă las să-i pătrundeţi intimitatea gândurilor. Spune, așadar, O. Paler: „Şi fără a încerca să răspundem la întrebarea: mai e posibil ca veşnicia să se nască mai departe la sat? Date fiind limitele mele în faţa acestui subiect, nu cred că aş da un răspuns satisfăcător”. Cu ajutorul operelor lui Homer, voi ajunge şi la capătul acestei chinuitoare întrebări. Deocamdată, mă bazez pe afirmaţia lui Ion Murgeanu - care spunea că „după cuvântul unui ilustru orb, care vedea mai bine decât atâţia care au ambii ochi deschişi, clipa lui mâine...” va fi numai a noastră, întreagă şi goală, splendidă şi tăinuită ca o statuie de marmură. Clipa aceea, presimt, nu e prea departe...

Va urma 

Acropole, 1. Lidia Lazu, 3 cântece în aer liber:
http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k



Fotografii de autor - Grecia...

 

Adăugaţi o legendă