duminică, 10 august 2014

Scriitorul zilei: Dan Laurențiu, n. 10 aug. 1937 - d. 21 dec. 1998

  Anticariat Ion Andrei - Calatoria mea ca martir si erou al timpului - Autor : Dan Laurentiu - 73622          

S-a născut la Podul Iloaiei - Iaşi, a făcut liceul la Iaşi, apoi tot acolo facultatea de filosofie, 1963-1966, după care a fost profesor de liceu, redactor la revista ieşeană Cronica, după care s-a mutat în Capitală, ca redactor la Luceafărul. A debutat devreme cu poezii, în reviste, iar în volum destul de târziu: Poziţia aştrilor, 1967, plasându-se fără echivoc printre poeţii de frunte ai generaţiei sale. A continuat să scrie poezie, în registru neoromantic, desprins cu orgoliu de contingent, de istoric, considerat ca impur, descalificant şi asumându-şi cu tot riscul condiţia orfică, gestul ritualic, monodia litaniei, preocupat de transcendent, de nostalgia paradisiacă, de iubirea ideală, de sferele înalte, astrale. Egal cu sine, a scris de asemenea şi interesante eseuri (Eseuri asupra stării de graţie, 1976). Egolatru, abstras, s-a considerat un "martir şi erou la timpului" său.  A tras după sine, cu maximă discreţie, traumele unor drame de familir, despre care nu a scos un singur cuvânt şi o uşoară infirmitate care îl constrângea să folosească bastonul. A trăit numai pentru poezia sa şi a câtorva mari poeţi, nu mulţi, pe care i-a venerat. Între convivi, avea o vorbire inspirată, producând distihuri memorabile. La prima descindere a Regelui în România, pe scena de la Drept, a apărut psalmodiind. "Numai sângele albastru / Ne mai scapă de dezastru!". Adevăr peremptoriu, pe care numai un poet putea să-l rostească. Şi care adevăr, nu a folosit la nimic, ca să cităm un alt mare poet iaşiot, pe Mihai Ursachi, cu al său "un om din Tecuci..."

Poetul nostru este favorabil receptat în cele două Istorii pe care le am la dispoziţie şi la care mă raportez în creionările mele: Marian Popa îi acordă 3 coloane, iar N. Manolescu cu ceva peste 4 coloane. (Pentru cine ştie lucrările, nu va fi de mirare să afirm că, în fapt, M.P. îi acordă un text de două ori mai extins). Însă pe când MP se fereşte de epitete şi calificative, atenţia în sine a criticului şi spaţiul acordat reflactând importanţa pe care i-o conferă autorului discutat, dimpotrivă, N.M. se pronunţă foarte categoric: ...versuri ..."pline de imaginile somnului şi  morţii caracteristice plutoniei eminesciene"; "imaginaţie fastuoasă şi solemnă", "fior dionisiac", "un neoromantic emfatic şi sublim", "originalitate deplină"; deci, cum scrisese în altă parte, D.L. i se prezintă dlui N.M. drept "unul dintre poeţii cei mai personali din câţi am avut ocazia să citim în deceniile postbelice".

.

Opera literară: Poziţia aştrilor (1967), Călătoria de seară (1969), Imnuri către amurg (1970), Poeme de dragoste (1975), Zodia leului (1978), Privirea lui Orfeu (1984), Ave Eva (1986), Psyche (1989),Călătoria mea ca martir şi erou al timpului (1991), 101 poezii (1993), Femeie dormind (1993), Mountolive (1994), Patul metafizic (2000).

Citeşte mai mult: https://www.google.ro/search?q=dan+lauren%C5%A3iu&ie=utf-8&oe=utf-8&aq=t&rls=org.mozilla:ro:official&client=firefox-a

http://www.autorii.com/scriitori/dan-laurentiu/

 http://www.romlit.ro/dan_laurentiu

Citeşte aici multe poeme de Dan Laurenţiu, din volumul Patul metafizic, 2000:
 http://asalt.tripod.com/b_laurentiu01_volum.htm


Poezia zilei, Dan Laurenţiu

Albastru câmp şi aripi

(din Privirea lui Orfeu, 1984)


Albina tremură în câmpul suav
cu raze infraroşii albina tremură
şi mă întunecă
pleoape de porţelan voi avea voi avea ce bine

sub valuri uşoare

creşte părul pe sexul lui Venus
ierburi nu se mai văd
cerul nu se mai vede

râul râul râul
suliţe infraroşii în câmp
cazi tu şi se înalţă
pleoapa mea dintre lacrimi

lângă îngerii albi lunecând
pe aripi suave
în văzduhul curat albastru
fără inimă albastru fără inimă 



Fericirea castă

(din Patul metafizic, 2000)


Ce fericire să-l
descoperi pe Dumnezeu
în pântecul unei femei
acolo unde se naşte copilul

acolo unde arta absolută
nu mai are nici un sens
acolo unde toţi poeţii
ne naştem

şi toti oamenii trebuie să murim
dar ce fericire
să-l găseşti pe Dumnezeu
în pântecul unei femei 

 


Poezia zilei: Ioan Viştea (n. 1950)
din punctul în care mi s-a căţărat sufletul

din punctul în care
mi s-a căţărat sufletul,
se vede viaţa ca-n palmă.

recunosc cât se poate de clar

cucuiele de la cele zece porunci -
sunt colinele înverzite.

recunosc văile plângerii scăldând

aşteptări în zadar, victorioase eşecuri.

sunt la locul lor vânătăile,

cicatricele arse de soare
care au făcut din mine

un învingător.                                                                   

cum ştiţi,

învingătorul ia tot:
tot praful stelar de pe tobă.

(din volumul Ţara bolnavă, Antologie lirică, eLiteratura, 2014)





Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale

5 aprilie, joi. (...) După ce m-am descurcat ca prin minune în privinţa lui Florin Mugur, să mă ocup de Dan Laurenţiu et co, la numărul 1: merg înapoi pe unde venisem, trec bulevardul D. Cantemir, caut numere, întreb. Nişte muncitori în construcţii îmi spun că aici suntem deja pe str. Negru Vodă; trec din nou bulevardul, întreb la o firmă, mi se spune că nr. 1 e în capătul dinspre Patriarhie al străzii, oricât ar părea de ciudat acolo este nr. 1, toată lumea se miră...Am ajuns la blocul P4, dinspre Patriarhie, dar îmi dau seama că aici este scara 3. Unde să fie însă scara 2 şi apoi 1? Neapărat la acelaşi bloc... deduc că se află către rondul dinspre Piaţa Unirii. Când ajung la următoarea scară, după multe magazine, văd că e scara 2, înseamnă că scara 1 pe care o caut e cea din colţul spre metrou. Intru fără dificultăţi, aici e altă regulă, iar la parter nu e nici un apartament; urc pe scări şi constat că nici la etajele I şi II nu se află intrări. Probabil etajele corespund magazinelor supradimensionate din dreapta şi stânga. Abia la III sunt apartamente; sun la prima uşă, nr 10 şi nu răspunde. Sun la 11 şi, surpriză!, îmi deschide LIS, care aflând ce vânt mă aduce, mă invită, dar se scuză că e pe plecare, se duce să facă gimnastică de recuperare pentru piciorul lui rănit. Camere mari. Mă invită, mă îmbie cu alune sărate, îl previn să nu mănânce decât câte puţin, ficatul omului nu poate procesa mai mult de 100 grame, mi-a confirmat şi C., a păţit-o un prieten de-al meu, a ajuns la Urgenţă cu icter mecanic... Îi spun că e mare alergătură pentru identificarea imobilelor unde au locuit scriitorii duşi. Îi relatez pe scurt aventura de mai ieri, cu casa Jean Bart. Îmi sugerează să scriu un serial cu aceste păţanii. Gând la gând... Îi explic că la Uniune am simţit un moment favorabil, cei de la conducere au nevoie de imagine, trebuie profitat de bunăvoinţa sau de neatenţia lor, spre interesul breslei. Astea toate i le spun pentru că sunt sigur că în mintea sa se miră că m-am angajat în treaba asta complicată, în pofida faptului că au trecut peste mine fără păs, când cu mazilirea lui C. de la VR, restructurarea avându-mă şi pe mine ca victimă colaterală. Mai ales că el însuşi e la cuţite cu N.M., lucru ştiut de toată lumea. Zice că nu doar Dan Laurenţiu, pentru care mă agit, ci şi alţi scriitori, între timp decedaţi, au locuit pe scara asta: Ioan Roşu şi Al. Protopopescu de la Constanţa, cel pe care îl cunoscusem în compania lui Regman şi Grigurcu, dar şi Ion Stratan, care ce-i drept se mutase de doi ani la Ploieşti; dar şi Corneliu Brahaş, care şi el vânduse apartamentul iar după aceea a murit. Acum pe scară mai stau: Cornelia Maria Savu, Eugen Negrici, D. M. Ion cu Carolina Ilica şi George Alboiu, al cărui fiu este preşedintele asociaţiei de locatari. El: să se pună o singură placă memorială pentru toţi cei duşi. Eu: nu ştiu dacă o să arate bine şi ce impresie va face... Şi în curând plec, deşi după alune mă invitase la o tărie, la un vin... Nu e cazul, zic. Şi ne despărţim în pripă, fără să fi apucat să-mi fac o idee mai exactă despre apartamentul deloc boem al lui LIS, uitându-mă doar la câteva stampe şi la un portret al lui ”făcut de o vecină care pictează”, cum s-a exprimat LIS.
28 nov. 2007, miercuri. (...).Prin spatele blocului răzbim la Palatul Justiţiei, dau telefon din mers la Pucu Negrici, e şi el în mare grabă, să iau legătura cu soţia lui, la interfon 18, sau cu fiul lui Alboiu, care e administraror, sau cu cei de la restaurantul din vecini. În faţa locaţiei, ezităm: unde să punem placa pentru Dan Laurenţiu şi ceilalţi? Deasupra intrării e prea sus. Avem a face cu faţada supradimensionată de pe urma megalomanului care dorea ca totul pe traseu Victoria Socialismului să fie megalitic. Pereţii laterali sunt plini de ornamente, nu găsesc nici o suprafaţă plană sau destul de lată, de...
Intru la restaurant, merg la bucătărie, iese o doamnă cumsecade, mergem să cercetăm peretele dinspre ei, va da telefon la şefă, revine şi roagă să mai aşteptăm puţin, atunci ne hotărâm să punem placa pe peretele nostru, cât mai bine plasată, căci suprafaţa e curbă, cu puţine puncte de sprijin. Ar trebui să consolidăm cu ciment în spatele plăcii. Aranjez cu dna amabilă să ne dea curent, întind firul cel lung, îl duc până la barul din restaurant, fixăm placa, fac două poze şi iute plecăm. Nu înainte să fi coborât Negrici care inspectează ce facem şi mă felicită. Mai coboară şi alţii de pe scară, citesc inscripţionarea. (Apoi, seara văd pe net că e ziua de naştere a lui Pucu Negrici, păcat că n-am ştiut, să-l fi felicitat. Nu ştiu cât de bine i-a căzut momentul.)

Alţi scriitori:
Ion Negoiţescu, n. 1921
Barbu Cioculescu, n. 1927
N. Prelipceanu, n. 1942
Eugen Schileru, m. 1968
I. Peltz, m. 1980
 



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2002

2 dec. Ieri seară s-a încheiat Târgul de carte Gaudeamus. Am plecat printre ultimii, pe ploaie şi un vînt hain prevestind polei. Cu două pungi gata să se rupă sub povara celor 25 de exemplare din Veneticii, după ce strînsesem cu Geta şi Nicu standul de la etaj al editurii Vinea. S-a întîmplat minunea că după 18 zile de trudă la editură şi acasă, am reuşit să scoatem Veneticii la Tîrg în penultima zi 554 pagini, cea mai mică literă posibilă…, – iar în total am ieşit cu 6-7 cărţi noi, de unde n-am fi ieşit poate cu niciuna dacă ne lăsam în seama tipografilor. Cumpărarea Rizografului a fost o bună idee, salvatoare, recunoştea Ţone. Tînărul Teodor Dună s-a bucurat de o lansare reuşită, au vorbit ultra-elogios Liviu Ioan Stoiciu şi Nicolae Bîrna, plus Ţone, de faţă fiind mulţi colegi de-ai tănărului debutant, dar şi alţi simpatizanţi; Nestor Ignat, care-mi spunea că a asistat la alte 4-5 lansări, în aşteptarea lui Ţone, care i-a promis că scoate o carte de-a lui Bogza, ilustrată de N.I. Ioan Es. Pop, Simona Cioculescu, Soviany, o doamnă de la Tîrgovişte care se lăuda că şi ei i-au dat lui Dună un premiu I.

În prima zi am vîndut o carte de-a mea colegului Angheluţă şi i-am dat una cu autograf Anei Blandiana, pe care am rugat-o să vorbească la lansare. A doua zi spre închidere, mă văd cu dl Nicolae Iordan, îl duc la standul editurii, îi arăt cartea, i-o dau cu autograf şi pornim în căutarea soţiei sale. Îmi promine să mă ajute în expedierea a vrea 10 exemplare la Gelu. Cu greu o găsim pe Lulu, îmi apare slăbită rău după tragedia suferită. Vorbim de Georgeta şi înţeleg că între cele două este o prietenie specială. Mai trec pe la stand Noni Cristea, Nelu Ivan şi Vasile Vlad, amici pe care mi-i doresc la lansare. Cartea a ieşit foarte bine, azi am trimis un exemplar par-avion în Italia, cartea are 497 g, dacă o scoteam pe hîrtie de 8o ar fi depăşit mult jumătatea de kilogram. Lidia ar fi vrut ca pe coperta patru să fie altceva decît tot poza mea, iar fiului coperta nu-i place chiar deloc. Miha sugerează să fi pus vreo lucrare din albumul meu cu pietre.

Nicu va fi foarte prins cu simpozionul centenar Saşa Pană, aşa că lansarea mea nu este posibilă decît după 10-12 decembrie. Poate vine Şora, poate vine şi Patapievici. Dar trebuie să mă mişc, în România autorul trebuie să fie şi tipograf, acum văd că şi impresar. Din vorbe cu Nicolae Luca îmi dau seama că o astfel de carte ar putea fi lansată în lumea italică, poate şi în cea de limbă spaniolă.

La tîrg i-am scos şi cartea lui Marin Mincu, am citit-o în timpul tipăririi, în fond nimic mai mult decît un moft, i-am şi spus lui Ţone că nu aş vrea să mi se spună scriitor pentru astfel de nimicuri. Mincu vine la stand să-şi ia cele zece exemplare, îi spun că i-am citit textul dar nici o remarcă, nimic elogios privind textul lui; zic: Azi noapte am visat că vă spuneam părerea despre aceste poezii, dar acum nu am s-o fac; îi atrag atenţia că pe profesorul lui nu-l chema Gîlniceanu ci Cîlniceanu, a fost şi primul meu profesor de română, la şcoala Ionaşcu. Zice: în Jurnal îl trec cu numele corect. Că adică aici ar fi vorba de o scăpare. Îl fac să înţeleagă că am păstrat legătura, că l-am vizitat la fiica lui Cornelia, pe strada Plantelor. A fost şi el acolo, locuia în vecinătate. Zic: fusese preot, înainte vreme; e de fel din Mogoşeşti-Mărgineni. Lui i-a fost profesor la Clocociov. Zice: el m-a descoperit. Zic: Şi pe mine tot el. Vede cartea mea, nu zice nimic, nici eu nu mă laud în vreun fel, dar nici nu i-o ofer cu autograf, pentru că nici el nu o făcuse cu poezelele lui, aşa că spune că o să i-o ceară lui Ţone. Foarte bine, să simtă şi el că nu fac sluj în faţa criticilor; mai ales că nu a avut curiozitatea să frunzărească în aceşti mulţi ani măcar vreuna din cărţile mele. Cu atât mai puțin să scrie despre ele. Poate de acum încolo…

(din Gândirea înceată, jurnal de scriitor, 2000-2005)
Va urma
 

Fotografii: Apusul soarelui în Groapa Văcăreștilor, II