Scriitorul zilei: Sașa Pană și Cella Delavrancea

Saşa Pană, n. 8 august 1902 - d. 22 august 1981                                                  
                                                      

Fiu al unui medic evreu, David Binder, viitorul avangardist (numele la naştere Alexandru Binder) a văzut lumina zilei la Bucureşti, şi-a făcut studiile liceale, apoi cele de medicină, la Iaşi şi Bucureşti, devenind medic militar, ceea ce i-a asigurat o stabilitate socială, însă vocaţia literară l-a împins spre scris. 

A debutat în manieră simbolistă, 1926, cu Răbojul unui muritor şi a continuat să publice poezii, prozo-poeme, reportaje, mici proze dezinhibate, între anecdotic şi absurd; a devenit un membru de marcă al avangardei abia prin anii 1930, deci cu al doilea val avangardist. Fără multe vorbe, Saşa Pană a făcut măcar patru lucruri esenţiale pentru mişcarea de avangardă românească: a fost un neobosit animator al grupului avangardist, altfel insubordonabil; a avut mereu iniţiative salutare, de coagulare a falangei scriitorilor neînregimentaţi; a alimentat relaţiile de grup; a înfiinţat revista "unu" şi editura cu acelaşi nume, asigurând publicarea/promovarea tuturor actanţilor avangardişti, din ţară dar şi din străinătate; a editat o integrală de referinţă Pagini bizare, practic întreaga operă postumă a lui Urmuz, în 1930, ceea ce a dat o legitimitate mişcării; a fost arhivarul avangardei noastre, colecţionând din ce provenea de la membrii grupării absolut tot ce se poate imagina, şi chiar mai mult de atât cu privire la actanţii avangardei, astfel încât de la un moment dat discutarea mişcării nu s-a mai putut face decât pe baza documentelor tezaurizate de colecţionar; în  anul 1969 a editat o antologie a avangardei româneşti; în 1968 a publicat un volum de memorialistică despre Avangardă.

Opera poetică: Răbojul unui muritor. Strofe banale,  1926; Diagrame, editura unu, 1930 (cu un portret şi desene de Victor Brauner); Echinox arbitrar, editura unu, 1931 (copertă şi 6 desene de M.H. Maxy; tiraj de 150 de exemplare numerotate); Viaţa romanţată a lui Dumnezeu, editura unu, 1932 (cu un desen afară din text al lui Jean David; tiraj de 150 de exemplare numerotate); Cuvântul talisman, editura unu, 1933 (cu un desen de Marcel Iancu; tiraj de 200 de exemplare numerotate); Călătorie cu funicularul, editura unu,  1934 (cu un portret de M. H. Maxy; tiraj de 349 de exemplare numerotate); Iarba fiarelor, editura unu,  1937; Vladimir, editura unu,  1938 (tiraj de 96 de exemplare hors-commerce); Munţii noaptea neliniştea, editura unu,  1940 (desene de Man Ray; tiraj de 180 de exemplare numerotate); Atentat la bunele tabieturi. Hârtii lipite. Frontispiciu poema Lumina în relief, Colecţia Orizont,  1942 (album de colaje precedate de un poem, în exemplar unic; republicat la Editura Litera în 1970); Pentru libertate, Colecţia Orizont,1945; Plecări fără ancoră, 1946; Poeme fără de imaginaţie, 1947; Poeme şi poezii alese din cărţi şi din sertar (1925-1965),  1966 (prefaţă de  Mihail Petroveanu; tiraj de 3680 de exemplare); Prozopoeme,  1971 (prefaţă de Laurenţiu Ulici); Culoarea timpului. Poeme, 1977 (prefaţă de Mihai Gafiţa şi portret din 1929 de Victor Brauner)

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99a_Pan%C4%83

                          
Ion Lazu: Consemnare: Saşa Pană la MNLR- expoziţie şi simpozion al avangardei.

Luni la orele 14 (o "oră pentru pensionari", cum a numit-o Lucian Chişu), destulă lume la Rotonda MNLR, un al treilea colocviu Avangarda românească-avangarda europeană, de data asta cu o apariţie surpriză, la editura Tracus Arte - un volum pus la cale de Saşa Pană în 1947 şi care vede lumina tiparului abia acum... (N-ar fi decât 65 de ani, acolo...) Preia iniţiativa prof. univ. dr. Ion Pop, venit de la Cluj, mărturiseşte că a fost simpatizat şi ajutat efectiv de Saşa Pană într-un moment decisiv al destinului său - când îşi pregătea lucrarea de licenţă despre Ilarie Voronca, în anii 1962-1963. S.P. l-a primit cu drag în strada Dogarilor şi i-a prezentat cu generozitate nesperată arhiva Avangardei româneşti, al cărei depozitar, actant, animator, arhivar, istoric, promotor a fost în deceniile interbelice şi după aceea. De fapt îşi asigurase o poziţie centrală în mişcarea avangardistă, înfiinţând revista Unu, militând alături de Vinea şi Ştefan Roll, dar şi de Geo Bogza -  mereu activ, inventiv, catalizator. "A fost sufletul mişcării noastre de avangardă, în perioada ei cea mai fertilă, reunind toate tendinţele de la noi şi europene într-un creuzet românesc". S-a exprimat în manifestele Unu, consecvent în abordările sale, a fost prieten cu toţi, un factotum - aranjând întâlnirile, evocându-i mai apoi pe principalii actanţi ai Avangardei. S-a identificat literar prin de-acum celebrele sale Prozopoeme. 

Pasionat arhivar, a colectat tot ce se putea, lucruri aparent insignifiante, care între timp au căpătat relevanţă. "Poet, editor, jurnalist", îl caracterizează universitarul clujean I.P., actualmente cel mai avizat cercetător al mişcării avangardiste româneşti şi nu numai. Subliniază: se reţin pentru istoria literaturii, în afară de revista Unu, alte două fapte de-ale lui Saşa Pană: în 1930 publică Urmuz, Pagini bizare, cele 8 proze, care au făcut epocă. Din păcate s-a pierdut întrega arhivă Urmuz, meditaţiile, jurnalele, variantele din care au rezultat Paginile bizare, compoziţiile sale, căci era un împătimit al muzicii. În 1934 publică poemele lui Tristan Tzara, de unde s-a putut deduce totuşi continuitatea creativă, legătura cu opera sa de tinereţe, românească.(...)

Citeşte mai departe pe blog...vezi fotografiile expoziţiei Saşa Pană Centenar:

http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=1083771313152850285

Cella Delavrancea, n. 15 dec. 1887 - d. 9 aug. 1991

Fiica mai mare, dintr-o serie de patru fete, toate remarcabile, ale scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, dăruită cu minunate talente, a absolvit Filosofia şi Matematicile, dar a urmat o specializare în pian la Paris. Deja se remarcase ca pianistă de mare talent, aşa încât a urcat de timpuriu pe marile scene româneşti şi europene, inclusiv alături de George Enescu, în interpretări de neuitat. Temperament ardent, pe cât de sensibil, delicat, ingenuu, mereu cu privilegiul unei firi copilăroase, iubind "florile şi animalele - ele mi-au hrănit sufletul şi mintea", după propria-i mărturisire, Cella Delavrancea a reuşit să capteze atenţia generaţiilor ce s-au succedat de la începutul şi până la finele secolului XX din România şi nu numai. Prietenă şi confidentă a Reginei Maria, a fost căsătorită de trei ori şi a avut o idilă cu Nae Ionescu, chiar în perioada încleştării dintre Carol al II-lea şi legionari, de dinaintea sfârşitului abrupt al filosofului, episod rămas neelucidat (1940).

Profesoară la Liceul de muzică, apoi la Conservator, mereu prezentă în viaţa culturală a cetăţii, prin concertele sale eclatante, dar şi datorită cronicilor sale muzicale şi de artă, a nuvelelor şi romanelor sale, a fost sărbătorită la Ateneu, în 1977, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. Atunci a făcut această mărturisire semnificativă: "Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: Gelozia, Invidia şi Orgoliul - acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi..." Tot cu acel prilej, asistată de elevul ei favorit Dan Grigore, a interpretat la pian un vals de Chopin, iar în final i-a convocat pe spectatori la o reîntâlnire peste zece ani. Ceea ce chiar s-a întîmplat, în 1987, pe aceeaşi scenă a Ateneului Român.

Dintre volumele publicate: Vraja, nuvele, 1946; Arpegii în ton major, 1970; O vară ciudată, roman, 1975; Mozaic în timp. Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975; Trepte muzicale, 1984 şi Dintr-un secol de viaţă. 1988, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. O nouă ediţie, completată, a apărut în acest an.

***

Îmi amintesc a o fi zărit, în două-trei rînduri, pe coridoarele editurilor de la Casa Scânteii: mărunţică, slăbuţă, veşnic zâmbitoare-visătoare, parcă transpusă într-o lume a delicateţei, ori poate îndrăgostită de o fantasmă a Binelui. Odată m-am nimerit în lift cu venerabila doamnă: sfioasă, cerându-şi parcă iertare de la cei din preajmă; de data asta ţinea în mână, ridicată la piept, ocrotind-o şi apărându-se cu ea, o floare uscată (de levănţică, de sulfină?, erau florile sale preferate...) - poate ca o emblemă, mi-am spus, de nu va fi fost vorba de un dar insolit pentru cine ştie ce redactor... Fie că juca foarte bine un rol ce devenise în decenii a doua sa natură, fie că era simbolica armă cu care se hotărâse să întâmpine contrarietăţile vieţii, impresia asupra celor din preajmă era de neşters.

Am văzut o transmisie cu Cella Delavrancea în chiar anul dispariţiei sale: nişte degete rădăcinoase, care în mod miraculos atingeau clapele vrăjite... Apoi am asistat, la Sala oglinzilor, la prima gală a Premiilor Cella Delavrancea, ale Fundaţiei pe care o iniţiase Dan Grigore. Scriitorii Mircea Ciobanu, Mihai Cantuniari au fost printre laureaţi. După care nu mai ştiu ce a urmat, cu fundaţia, cu premiile, cu....

I-am pus Cellei Delavrancea o placă memorială la adresa din str. Mihai Eminescu 151, unde acum funcţionează un restaurant chinezesc. Lucrurile se schimbă sub ochii noştri. Cei ce nu mai sunt, măcar au "lăsat zilei scârba ei", cum spune Cartea sfântă.

Aflati mai multe:

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/femeile-din-viata-lui-brancusi-v-cella-delavrancea/

Alţi scriitori:

Mihail Sevastos, n. 1892

Horia Stancu, n. 1926            

 
Poezia zilei: Sașa Pană
8 august 1936

În casă-i sărbătoare (bunica totuși plânge):
Vai! în gingia știrbă - o seceră de sânge -
Chiar azi i-a răsărit întâiul dinte.
Cât drum până la perla cea de minte!

Acum "vorbește" cuvinte multe: de-nțeles
Usor în baby-esperanto, mai ales,
Adesea ocărăște gargarisind în pripă
Silabe ce le schimbă-n lacrimi
Într-o clipă.

Ar vrea mâncare multă: cu două lingurițe,
În alternări de vâsle, să-i sature gurița.
Gurița buzunarul spre care duce
Totul ce poate să apuce.

Cine-i mai cuminte? Cine-i mai bujor
Și conduce casa chiar din cărucior?
Cine este fraged ca un trandafir?
Și ecoul spune: - Unul, Vladimir.



Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2002
18 nov. continuare: E un adevărat roman cu romanul meu! Bine că mă simt în formă. Ca nostimadă, pentru istoria vieţii literare: alaltăieri sună la uşă, nu se ridică nimeni, mă duc eu, deschid uşa, Valeriu Mircea Popa, aşezat pe treptele din faţa intrării. Are o tresărire, se ridică aiurit, eu îl pofteam să intre, el întreabă dacă aici e editura Vinea? Îmi dau seama că e nu doar obosit, sau derutat că i-a deschis altcineva, ci beat. I-a adus lui Ţone datoria de 2 milioane şi se pare că i s-a plîns de ingratitudinea cunoscuţilor, probabil invidioşi că a luat premiul Asociaţiei Bucureşti. Azi noapte mă uit în Ziua şi citesc ce-i declară lui M. Drăghici: a scris Camera de subsol chiar într-un subsol, despărţit de familie care locuia la etaj, textul i-a fost dictat de Cineva de sus. Etc. Acum vrea să se îndepărteze de poezie. A nu ştiu cîta oară constat că poeţii noştri sunt nevrotici, schizofreni, paranoici, handicapaţi…Încep să cred nu că ei ar fi geniali, bolnavi fiind cu acte în regulă!, ci limba română, cu geniul ei, îi favorizează pe oamenii ieşiţi din limitele normale. Cu aceşti marginali încurcăreţi mă aflu de-o viaţă în concurenţă. Asta e situaţia. Acest Valeriu Mircea Popa ia pentru a doua oară premiul Asociaţiei scr. din Bucureşti. Deci ceva trebuie să fie – şi-mi propun să-i citesc poezia. Bănuiala mea este că s-au mutat şi se mută din ce în ce mai departe chiar limitele poeziei, ea s-a cantonat de la Tzara încoace în nefiresc, în alienare psihică. Căci una e să fii bolnav de melancolie precum Eminescu, dar să faci eforturi colosale spre a scrie clasic-romantic, iar în plus muncind cât zece pentru pâinea zilei - şi cu totul altceva este să-ţi verşi pe foaia de scris fierea, deşeurile psihice… Aici e deosebirea, pînă la avangardişti insul, fie şi nebun, trebuia să producă între limitele bunului simţ, după suprarealişti, dar mai cu seamă în postmodernism îţi etalezi hidoşenia lăuntrului, faci exces de sinceritate, îţi exhibi mizeria sufletească – or asta nu mai e sfidarea burghezului, ci e neputinţa de a te stăpîni, de a rămîne decent.

Cu o seară înainte se anunţă Emil B., Ţone intră în transă, ne face vînt cu lucrarea în dormitor, să nu se ştie că noi lucrăm acasă cărţile, altfel i se strică afacerea. În loc să-l lase măcar să vadă cu cîtă trudă se scoate o carte. Mi se scuză cumva, spunînd că poetul EB este nevrotic. Nu suportă, e suspicios. Şi tocmai voiam să-i spun cum să-şi obţină drepturile ca refugiat din Basarabia. Tot aşa, i-am spus că mă cunosc cu Ilie Constantin de pe vremea armatei şi evită să mi-l dea la telefon, în lungile lor conversații Paris/București.  Pe de altă parte îmi strecoară că sunt redactor şef al editurii - halal! 

Va urma

Fotografii...