Scriitorul zilei: Eugen Jebeleanu, n. 24 aprilie 1911 -   d. 21 august 1991

        

Născut la Câmpina, a făcut liceul Andrei Şaguna din Braşov şi Dreptul la Bucureşti. În Interbelic s-a ocupat de publicistică în ziarele de stânga. A debutat în 1927, în revista lui I. Valerian, a continuat la Bilete de papagal, 1928, iar în volum a debutat cu Schituri sub soare, 1929 şi cu Inimi sub săbii, 1934, ambele în manieră expresionistă, cu tendinţe de abstractizare şi neuitând elementul de protest social. Între 1949 şi 1959 a publicat intens în presă şi i-au apărut numeroase volume de poeme pe tema păcii, împotriva războiului, a nedreptăţilor, a foamei şi durerii. A scris despre Al. Sahia, despre Bălcescu. O ilustrare elocventă şi convingătoare a poeziei militante. Nelipsit în manualele şcolare şi de liceu cu Lidice, cu fragmente din Surâsul Hiroşimei. S-a remarcat prin Surâsul Hiroşimei,1958, lung poem orchestrat simfonic, un montaj de tablouri succesive, stilul adaptându-se conţinutului, de la profeţie la bocet şi demascare, lucrare impresionantă ca mesaj dar şi ca mijloace lirice, mereu tradus în multe limbi şi prezentat pe scenă. Au urmat Elegii pentru Floarea secerată, 1967, Cântece împotriva morţii, 1968, Hanibal, 1972, Arma secretă, 1980 - dar deja este perceptibilă o trecere spre registrul intim, cu ignorarea problematicii sociale stricte.

A fost un harnic traducător al marilor poeţi de limbă maghiară, dar a tradus de asemenea din Hugo, Rilke şi desigur din poeţii angajaţi la stînga: Neruda, Hikmet, Maiakovski...

Ataşat Partidului, a devenit membru supleant în CC PCR, deputat în MAN, membru corespondent al Academiei, din 1955, iar din 1974 titular. Neschimbat în conducerea Uniunii Scriitorilor, Vicepreşedinte al FDUS, deci mâna dreaptă a lui N. Ceauşescu. Căruia îi luase un interviu în timpul procesului de la Braşov, lucru de care a făcut mereu caz, pe drept. Alţii, tot pe drept, au fost înlăturaţi de acelaşi Dictator comunist..

Opera literară: Schituri cu soare, 1929; Inimi sub săbii, 1934; Ceea ce nu se uită 1945; Scutul păcii, 1949; Poeme de pace şi de luptă, 1950; În satul lui Sahia, 1952; Bălcescu, 1952; Cîntecele pădurii tinere, 1953; Surîsul Hiroshimei, 1958; Cântece împotriva morţii 1963; Elegie pentru floarea secerată - (soţiei sale, graficiana  Florica Cordescu) 1967; Hanibal, 1973; Surâsul Hiroshimei şi alte versuri [pref. Ov. S. Crohmălniceanu], 1973; "Harfa si Minotaurul" ,[antologie], BPT, Ed. Minerva, 1977; "Arma secretă", 1980; "Deasupra zilei, 1981; "Poezii, 1988; Poezii, Antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii de Tudor Cristea, Ed. Albatros [col. Lyceum], 1990

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu

 http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=16727

Poezia zilei, Eugen Jebeleanu 

Liniştită

am visat că am murit – îmi spuse

şi se urcă, mică şi plînsă, la mine în pat

şi primejdia i se oglindea neagră în ochii negri

şi eu îi mîngîiam părul de lumină

şi o linişteam spunîndu-i : a fost doar un vis, adormi.

şi adormi

şi n-am mai îndrăznit s-o deştept niciodată.

vaca are ochi atît de blînzi

şi mă înţelege mai bine

decît voi, fraţi ai mei, pe mine

Pentru că voi nu m-aţi mai vrea

şi m-aţi goni departe

mult mai aproape de moarte

decît vaca, prietena mea

care spre mine priveşte

cu ochii înţelegători

Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. XI
 

11. Spovedania poeţilor. Sfinxul îmi reaminteşte că sunt muritor

                          Motto:  „N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice.”

                                        (Homer, „ILIADA” –C. VI, v.141)

                         

Amintesc adeseori câte un vers-două din poeţii ce-mi vin în minte, în această fascinantă călătorie, alergând, ca şi acei poeţi, pesemne, după himere.  Dacă lumea (planetară) n-au salvat-o încă, mai e o speranţă în poeţii care „locuiesc în zdrobirea cuvintelor” (cum ar fi spus, într-un poem, mult blamatul Ion Caraion): „Ţintirimele din noi călătoresc/Spaţiu-aleargă, pulberea-i ca-argintul/Oamenii şi timpul. Pribegesc.../Toate pleacă. Ne îngroapă Timpul” – şi doar citez din acest poet câte ceva, din memorie. Am fi (prin poezie) alături de poeţi, acolo unde răsărise luna de mult, cum spunea E. Hemingway, în „Bătrânul şi marea”: atunci când „bătrânul dormea dus şi peştele trăgea mereu, neschimbat, iar barca o apucă printr-un tunel de nori” – în căutarea fabuloasei prăzi. Sau până când... „toţi armaţii, strigând: bura! bura!/ Merg ţiganii spre rău, sau spre bine,/ Cu inima de frică îngheţată”, auzind buciumul poetului – şi îl numesc aici pe autorul singurei epopei în limba română –, I.B.Deleanu. Că bine-i mai zicea: „Că cercând lucru în amănunt bine,/Întâia pricină din om vine”. Când poetului îi va îngheţa mâna cu care scrie, ca şi lui Luchian, se va sili să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”. Şi, toate astea, pentru a pune ordine în „cosmosul interior” al omului, cum ne învăţase Democrit. Iar grecii au aflat, prin filosofii lor, conştiinţa unor valori, funcţie de care omul poate să fructifice, la maximum, viaţa. Şi au înţeles că prima condiţie – de a rămâne unici în timp – era frumusețea din arta şi creaţia omului. Sfinxul, imaginaţie împinsă dinspre real către ireal, la extreme (nici leu, nici pasăre, nici…) văzut la muzeu, m-a pus în mare încurcătură, imaginându-mă, în realitate, dinaintea lui, precum Oedip, cândva. Mă tem că Oedip nici nu era om ca noi toţi, ci, poate, un fel de semizeu, de vreme ce l-a putut privi direct în faţă pe Sfinx, chiar mai mult, înfruntându-l, l-a şi biruit. Mă imaginez pe una dintre treptele Teatrului lui Dionysos, dinaintea actorilor care le imitau zeilor, trăirile. Un Eschil, Euripide ori Sofocle, în accepţiunea mea, trebuie să fi împrumutat câte ceva din comportamentul şi voinţa semizeilor, de vreme ce îi atribuiau omului artist câte ceva din estetica zeilor şi puterea lor divină. Cultul lui Apollo s-a stabilit în Delphy – când acest zeu a poposit aici, ucigând Pythonul (şarpele care găzduia oracolul lui Gea, principala zeitate). Citesc de pe panourile cu inscripţionări de orientare, că templele de piatră au fost construite în sec. 7 Î.Hr., că unul era dedicat lui Apollo şi altul Atenei Pronaia (Providenţa), că, de prin anul 582 Î.Hr., au început să se organizeze, din patru în patru ani, în onoarea lui Apollo, jocurile pythice, pentru a comemora uciderea şarpelui. Iar când aveau de luat o decizie importantă, grecii antici veneau aici pentru a cere şi asculta sfaturile preotesei Pythia, care transmitea preoţilor mesajele oraculare; la rându-le, preoţii le traduceau, prin catrene alambicate şi sofisticate, oamenilor. La fântâna Castalia, se opreau ei, mai întâi, purificându-se, înainte de a ajunge la oracol. Încerc să înţeleg, de ce drumul printre grupurile sculpturale şi diferite corpuri ale templului era considerat „drumul sacru”. În plin centru al amfiteatrului de la Delphy, simţi că eşti încărcat cu o energie aparte. Aşezarea sanctuarului, tocmai pe versantul muntelui Parnas, n-a fost aleasă întâmplător.  Îmi imaginez cum trona, în sala templului, statuia Sfinxului, privind pe deasupra lucrurilor, deasupra bolţii cereşti, deasupra întregii lumi. Cred că privea cu o treaptă mai sus, unde se desfăşurau conflicte dramatice în creaţii de artă desăvârşite, unde omul se înfrunta direct cu zeii, în încercarea nebunească de a le cuceri piscul acelui munte dominator. Acum înţeleg de ce Stadionul, aflat pe a treia treaptă, cea mai de sus, era destinat doar omului care îşi exersa tăria trupului uman în confruntarea pe viaţă şi moarte spre a lua locul zeilor. Să demonstreze, ce? Că doar el, singur, este cel învingător? Că, încă, nu este pierdut, atâta timp cât unul ca Oedip nu s-a temut, de unul singur, să înfrunte Sfinxul şi, prin acest gest uman, însuşi Destinul? Cheia acestor întrebări poate sta în fraza lui Pitagoras: „Mintea este nemuritoare, toate celelalte sunt muritoare”.

 Urc pe zidul care străjuia, impetuos, cândva, marginile Stadionului, şi prin acest gest mă situez şi eu la înălţimea celor ce fremătau de patimi pe vremea jocurilor pythice, acum eternizaţi doar în marmură de către sculptori. Pe lespezile acelui zid mă simt încărcat de energia frazei rostită odinioară de bunicul: „Uneori, în viaţă şi cu duşmanul în braţe poţi avea izbânzi”. Mă simt de parcă aş avea în braţe acel arc al lui Deucalion, de care amintea fiul meu. Până şi gândul face minuni aici! Dar, cum e să înfrunţi, de unul singur, Destinul?

Ion Murgeanu îmi atrăsese atenţia, că pentru a înainta, mai departe, în viaţă „ar trebui, din când în când, să ne privim trecutul în faţă, cum spune poetul, însă neliniştiţi”. Amintind despre trecut, Ion Murgeanu evocă anii din tinereţe, când cele două vicii, ţigara şi băutura „puneau ordine” (cum ar fi spus Democrit), în cosmosul lui interior. Visele, care-l marcaseră atunci, ar fi trebuit să-i dea de gândit, căci şi ele veneau tot dintr-un „cosmos interior”. Mi-a atras atenţia pasajul: „Îmi revenea tot mai des în minte ce-mi povestise mama la Zorleni, cândva, la o întoarcere a mea „din lume” şi pe un fond al ei de relaxare. Uneori, rar de tot, avea obiceiul de a opri de pe drum câte-o ţigancă ghicitoare, o trăgea în curte la noi şi-o punea să-i ghicească”. Şi, ce-i răstălmăcea ţiganca? „Ai pe cineva pe care-l ţii cel mai aproape de inima ta, parte bărbătească: acesta poartă pe fruntea lui o coroană, dar iese şi cu o boală… o duce aşa pe picioare; nu are nume boala lui… şi-i tot mai greu pentru el şi-i mai mult supărat decât vesel…”. Adică, îmi sugera poetul, citea ţiganca în soarta copilului? Mircea Cărtărescu amintea, în cartea sa, un vers al lui Euripide, prin care îmi sugera mie că totul e lăsat scris în soartă, numai să ştii să citeşti în semnele ei: „Multe sunt schimbările tale, soartă!/Căci zeii ne dăruiesc doar spaime şi disperare”. Asta îmi aduce aminte de rândurile scrise, în timpul vieţii, pe pământ străin, de poetul latin Ovidiu, întipărite şi pe soclul statuii sale, din piaţa ce-i poartă numele, din oraşul dobrogean: „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/Ingenio perii, Naso poeta, meo…”. Dar cum să dai vina numai pe soartă? Boala „fără nume”, de care suferea poetul Ion Murgeanu (despre care relatează în spovedania sa), avea să-i fie „descifrată” nu de o ţigancă, ci de o femeie doctor: „Fiţi mai fatalist! Nu vă mai temeţi atâta!”. Chiar aşa! Iubea poezia, se iubea precum Narcis, dar pentru poezia sa, se temea de moarte, gândind tot timpul la boala lui. Oare, merita? Marin Preda, se spune, l-ar fi întrebat odată pe Nicolae Labiş „de ce bea atâta?”. Iar Labiş, caracteristic poetului boem, dezinvolt, i-ar fi răspuns „că păcatul lui era numărat de la naşterea sa, îndoielnic pusă sub „o zodie bună”. Au şi poeţii presimţirile lor.

Aşezat, şi el, sub mantia spovedaniei, Ion Lazu trece în revistă, în cartea „Himera literaturii”, calvarul anilor când i-a apărut,după amânări de un deceniu, în 1981, la Ed. Eminescu, prima carte de poezii, „Muzeul Poetului (elegii)”. Îi vor urma: „Rămăşagul”; „Curtea interioară”; „Haina de brumă”; „Capcana de piatră”; „Sălbaticul” şi… după 58 de ani de la refugiul din 1944, romanul „Veneticii”. „A avea har, este echivalentul lui a fi ales”, şi  „viaţa este marele nostru zeu, totul trebuie să i se subordoneze, inclusiv exigenţele talentului” – notează poetul. Dar, recunoaşte deschis că, pentru scrierea romanului „Veneticii”, a traversat o tragedie, şi că, de fapt, a scris la această carte cam toată viaţa. Cum se scrie un roman? Cu durere. Altfel, cum? „Trebuie să dai cuvintele auzite de-o parte, până la unul, şi în schimb să iei suferinţa de la capăt, să o trăieşti în locul tuturor, minut cu minut”. Când pe pământ străin (Basarabia – n.n) îţi rămân: casa, averea, mormintele strămoşilor…, se poate nenorocire mai mare? Scriind cu înțelegere despre evrei, ţigani, ruşi, şi români, Ion Lazu recunoaşte că de la părinţi a învăţat că nu etnia contează ci omenia. Pentru a înţelege asta, se cade ca talerele judecăţii noastre, atunci când răsfoim cartea despre care avem, mai apoi, a ne pronunţa, trebuie să coincidă cu cele ale scriitorului care s-a aşezat la masa de scris pentru a-şi depăna povestea. De pildă, o frază din „Veneticii”, peste care trecusem iniţial cu vederea, m-a întors, mai apoi, la a reflecta cele amintite mai sus. Redau acea frază: „Dacă nu ştii de unde vine porecla asta, ţi se pare că e de batjocură; dar dacă ştii povestea, vezi că e mai altfel...”. Fraza aceasta m-a urmărit, mai apoi, pe tot timpul lecturii. Era scena în care Mihăiţă, tocmai îi ceruse mamei sale să-i explice de unde până unde ai săi foloseau numele de „bâtcă”, în loc de bâtă. Mama începe o lungă poveste, cu incursiuni în istoria neamului, doar-doar copilul va accepta forma lingvistică a obiectului comentat. Istorisirea mamei are câte ceva din suferinţele şi patimile neamului acesta. Aici, ca flacăra care izbucneşte în vatra „adormită”, istorisirea mamei aprinde imaginaţia copilului: „...s-au ameţit turcaleţii, de, neobişnuiţi cu aşa ceva; s-au îmbătat, au adormit acolo, palancă la pământ, în jurul focului din vatră. Atunci, străbunicul, pe la spate, i-a omorât pe toţi şapte cu o bâtcă. Și Bâtcă i-a rămas porecla”. Când n-ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa celor de lângă tine, nu se poate spune că ai fost ancorat în viaţă. Acest liant nu ţi-l pot da decât poveştile copilăriei. Astfel de rânduri nu pot fi scrise nici de filosofi, nici de oameni simpli; e nevoie de o aplecare în rugăciunea scrisului, în care, atunci când eşti la masa de scris, să te poţi adăposti în ea, dar, şi de a o întoarce spre copilăria absolută prin scrisul tău, atunci când, tot la masa de scris, te opreşti o clipă, cu ochii umezi în sus, şi, revenind din nou la truda scrisului, cititorul să te simtă alunecând ca pe o frânghie nevăzută. Am ţinut (într-adins) să punctez tăria poveştii din romanul „Veneticii” lui Ion Lazu. „Acasă la tine, tragi uşa, pui zăvorul şi nu vrei să mai ştii de lume” – notează autorul, undeva, în paginile romanului. Şi asta, pentru că odată ieşit în lume cu povestea ta - cu istoria nemaipomenită a unei familii, refugiate pe vreme de război în spatele frontului - ori trebuie să ai grozăvia acestor trăiri, tot timpul deasupra capului, ori să o înlocuieşti cu alta şi mai trepidantă. Răspunsul îl dă Vera, într-o clipă de îngrijorare, cu privire nu la ea, ci la soarta copiilor ei: „Vezi, asta e, stau ţeapănă, mută şi-aş vrea ca ei să citească pe fruntea mea că...”. Aceste puncte, care urmează frazei de dinainte, ne amintesc nouă că în noianul de gânduri avute-puse-impuse-cernute (şi) desfăcute, cu privire la soarta copiilor ei, Vera aluneca între viaţă şi moarte, pentru un adevăr hamletian. Există sau nu există un astfel de adevăr, în viaţa ce Domnul ne-a dat? „Totul ar fi de văzut şi de admirat” – rosteşte până la capăt, acest gând, Vera. Se pare că Grigore însuşi pierduse faima moldoveanului arhicunoscut pe meleagurile sale de baştină, căci aici, în Oltenia, nu reuşise „până acum” să-şi scoată din suflet obida; „povestind şi iar povestind”, de aceea încerca el să-şi ogoiască sufletul, luându-şi martori pe toţi cei de faţă. Şi, în primul rând pe Vera (care trebuia să se convingă cât de mulţumită ar fi trebuit să fie alături de un aşa bărbat, care nu a fost ispitit nici acolo, în ţinuturile natale ,dar nici aici, în refugiu – de a fi o buruiană visătoare a materiei). Cât despre om, căutându-şi soarta (asemeni lui Iov cel biblic), Grigore – din tot ce am înţeles – a câştigat o demnitate din lupta sa cu răul unei societăţi ce te putea îngenunchea oricând. Ne-am fi aşteptat (după atâtea nedreptăţi ale sorţii) să-i auzim sfâşietoarea întrebare firească: Ce soartă ai ursit Doamne, omului, de-l chinui de-a lungul vieţii să-şi poarte povara în spate, fără a-i veni în ajutor? Nici Vera și nici Grigore n-au făcut-o. Cât despre Papaşa, el va rămâne emblematic surprins în tablou, la pag. 17. Părinţii n-au vârstă; de bine, de rău, şi-au petrecut zilele împreună, dar fiecare a murit singur. Trenul tristeţii trece peste noi de parcă nimic nu mai contează. Un fluviu curge în continuare (în noi) – care e și viaţa părinților. Taina lor se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo, viaţa celor doi, nu mai poate lua forma întâmplării. Totul tremură în univers iar poveştile mari vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum ne avertiza marele Will. Mă gândesc că Ion Lazu îşi asumase şi el rolul lui Oedip, de a-şi înfrunta Destinul literar, prin scrierea acestei cărţi. Să-i notăm mărturisirea: „Am ţinut cu tot dinadinsul să prezint lucrurile în lumina adevărului, ca să se vadă fără echivoc cum strâmbele rânduieli sociale îl urgisesc pe om şi îi căşună nenorociri în lanţ”. Şi a scris cartea, despre evrei ori ţigani, români sau ruşi, fără ură. Nici Eugen Simion nu credea că un scriitor ar putea rămâne în literatură prin „urile lui abjecte, înjositoare”. Ba chiar puncta o evidenţă de necontestat: „Publicăm poeme, romane, eseuri nu pentru a căpăta „putere”, ci pentru a lumina cu modestele noastre forţe un colţ umbrit al existenţei”. Pesemne, tocmai de aceea, Ion Lazu simţise, pe când scria la „Veneticii”, „că scrisul este o forţă, că el are o putere în sine, de neînfrânt”. Transmitea, aşadar, ceea ce Sfinxul de la Delphi îmi transmitea şi mie: dacă te încumeţi să-mi răspunzi, întrebarea poate fi materializată doar prin scris, deci scrie ceea ce ai trăit şi cunoscut, nu lăsa toate astea părăsite în lăcaşul minţii tale, că nu eşti nemuritor.  

Va urma

Lidia Lazu / Grecia, Trei cântece în aer liber, pe Acropole:
http://youtu.be/2lvOq6KE0DA

 
Ion Lazu- Fotografii din Grecia...

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă