vineri, 22 august 2014

Scriitorul zilei: Alexandru Piru, n.. 22 aug. 1917  - d. 6 nov. 1993  

            
Băcăuan din satul Mărgineni, fiul unui notar, a făcut liceul la Bacău, facultatea de  Filologie la Iaşi, 1936-1940, după care a parcurs o carieră didactică mereu ascendentă, întâi ca profesor la Liceul Naţional Iaşi, apoi la Liceul de construcţii din Bucureşti, 1943/1944, devenind apoi cadru universitar, până la titlul de profesor; a funcţionat şi ca profesor universitar la Craiova, decan al facultăţii de Filologie din Bănie şi de asemenea redactor-şef la revista Ramuri, 1969-1974. Şi-a luat doctoratul cu o temă despre Garabet Ibrăileanu, 1947. A fost din 1946 unul dintre asistenţii lui G. Călinescu, împreună cu Dinu Pillat şi Adrian Marino, dar spre deosebire de acesta din urmă, rebarbativ, ranchiunos, resentimentar, dimpotrivă, Al. Piru i-a fost devotat fără limite Divinului critic, luptând enorm pentru reeditarea capodoperei maestrului, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, apărută la ed. Minerva în 1982, după ce în deceniile precedente fusese scoasă din biblioteci, rămasă interzisă, consultată doar de cercetătări, cu aprobare specială. O lacună majoră pentru intelectualii formaţi în comunism... În 1948 fusese scos din învăţământ pe motive politice; nevoit să-şi cîştige existenţa ca topograf, instalator gaze, strungar, asta până în 1956 când este reprimit la catedră. Şi-a luat docenţa în 1967.
A scris numeroase studii, sinteze, monografii, Istorii ale literaturii, a dat lucrări fundamentale despre Istoria literaturii vechi, în urma lui Nicolae Cartojan din interbelic; a scris substanţial despre marii noştri cronicari, văzuţi  în lumina umanismului european : Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin, Nicolae Milescu, Stolnicul C. Cantacuzino, stăruind asupra lui Dimitrie Cantemir, cu a sa Istorie ieroglifică; a dat monografii despre Poeţii Văcăreşti, C. Conachi, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, a scris cu aplicare despre Valori clasice în literatura noastră: Eminescu, Creangă, Caragiale, dar şi despre Coşbuc, Liviu Rebreanu. A dat o Panoramă a deceniului literar 1940-1950, o alta, în continuarea precedentei, privind poezia românească contemporană, 1950-1975.
Admirator necondiţionat al lui Călinescu, l-a imitat la catedră, însă fără talentul aceluia, l-a urmat ca stil în monografia  despre Ibrăileanu, maestrul fiind nevoit să-i atragă serios atenţia: că e vorba despre altceva, în cazul vieţii lui Eminescu - ceea ce acolo are o proiecţie în mit, este un procedeu care dincoace nu se justifică nicicum...
După 1989 a fost unul dintre favoriţii FSN, deputat de figuraţie, asemenea ca director la Dimineaţa...

Opera critică: Istorii ale literaturii române: Literatura româna veche, ediţia întâi, 1961; Literatura româna veche, ediţia a doua, 1962; Istoria literaturii române de la origini până la 1830, 1977; Istoria literaturii române de la început până astăzi, 1981; Istoria literaturii române, ediţia revizuită de autor, apărută postum, 1993; Istoria literaturii române, 1994.Monografii critice: Liviu Rebreanu, 1965; C. Negruzzi, 1966; Ion Eliade Rădulescu, 1971. Alte studii: Varia; Poezia română clasică; Studii şi comunicări, în colaborare cu George Călinescu (1966); Universul poeziei, în colaborare cu George Călinescu; ediţia a II-a (1971); Analize şi sinteze critice (1973); Poezia românească contemporană (1975); Valori clasice (1978); Discursul critic (1987); Eminescu, azi (1993).
În 1969 i-a apărut singura lucrare literară de ficţiune, romanul Cearta.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Piru
 http://inffo.ro/Scriitori/Al._Piru_biografie,_opera_Al._Piru.html
 http://www.romlit.ro/al._piru

Alţi scriitori:
Vasile Alecsandri, m. 1890
Ion Beldeanu, n. 1939
D. Iov, m. 1959
Saşa Pană, n. 8 august 1902 - d.22 august 1981.
Tudor Popescu, m. 1999 



Poezia zilei: Valeriu Ciobanu 
Cântecul negru

Cântecul negru a făcut să tremure perdelele,
Şi-apoi s-a înfipt ca un cui, îl simt în inimă, aici.
Neexistentă iubită, vino să ridici
Gânduri mai rele decât cele mai rele.

Lanurile, unde sunt lanurile mele,
Unde-s lanurile de grâu şi secară?
Cântecul negru cu note rebele
A rătăcit prin ele şi au să moară.

Cântecul negru apasă pe casă,
Simt că se va prăbuşi cu mine acum, acum,
Neexistentă iubită, voioasă ca o nouă cuirasă,
Ascultă paşii rahitici ce trec noaptea pe drum...

Parcă-ar bate toaca morţii,
O toacă mai toacă poate ca orice toacă,
Neexistentă iubită, dă-mi mâinile de promoroacă
Şi parfumul cântecului strivit de oţelul porţii...

Mâna mi-e ruptă ca un suflet, ca o cetate veche,
Gândul mi-e străin ca pe uscat un delfin,
Neexistentă iubită, cântecul s-a oprit la ureche
Şi-şi înfige gheara imensă de deget fin.

Dar ce să fie paşii rahitici ce trec noaptea pe drum,
Şi toaca mai toacă poate ca orice toacă?
Pantera, pantera ca un pisoi se joacă
Acum ca altădată, acum... şi acum...


Singur

Cântecul susurat în fluier de mărgăritar se auzea
Ca o speranţă
Crescând undeva.

Muntele enorm de fier şi rugină
Sorbea
Lumină.

Mâna, frate,
Mâna cine să mi-o dea?
Cărările astea surpate
Să le străbatem amândoi, prin soartă

Toţi plecară, fără mine, s-au dus,
Singur m-au lăsat, să-mi izbesc pumnii şi fruntea de poartă.

(din volumul Haina de brumă, antologie de Ion Lazu, ed. Minerva, 1984)





Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. 12 


 Fotografie 
12. Pe urmele lui Plutarh
                     Motto: Una-ţi spun eu şi aşa cum îţi spun o să fie:
                                    Daruri frumoase primi-vei o dată...
                                    (Homer, „Iliada” – C. I, v. 209-210)
Nietzsche scria, în „Dincolo de bine şi de rău”, o frază (după umila mea părere, sugestivă!): „trebuie să părăseşti viaţa ta, cum o făcuse Ulisse părăsind-o pe Nausicaa”, dar câţi vor înţelege câtă era, acolo, recunoştinţă şi câtă dragoste? Astfel, părăsim şi noi locurile acestui centru imaginar al lumii, nu înainte de a ne strecura, pe sub barierele care ne îngrădesc trecerea, spre templul Atenei, situat în Gymnaziul de la Delfi. Observ, în măslinii pe lângă care trecem, fructe de măslin, uscate şi negre la culoare. Nu mai văzusem, până aici, decât acel fruct al măslinului, de mărimea unei „prunişoare” de pe la noi, când musca şi viespea le aplică primele înţepături nimicitoare. Crezusem, până acum, că acea culoare neagră, văzută la fructul de măslin, era doar efectul unor prelucrări chimice. Citisem, pe o inscripţionare, undeva, că Plutarh (moralist şi scriitor al antichităţii) fusese şi preot, o vreme, aici, la Templul lui Apollo de la Delfi. Scriitorul Montaigne (se spune, că şi Shakespeare) i-a folosit scrierile în operele proprii. Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. De la el am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini. Un sfat venit de la Plutarh: „În viaţă să asculţi şi vei profita chiar şi de pe urma celor care vorbesc de rău”. Folosesc în eseurile mele, ca motto, doar versuri din Homer. 
Vă mărturisesc că (Borges?) mă impresionase cu acea ştire, cum că Alexandru Macedon dormea cu Iliada sub pernă şi nu se dezlipea de ea nici în războaie. Dhammapada, pe care-l reproducea un poet buzoian, în motto-ul la cartea sa de poeme „Sărind din piatră în piatră”, avea dreptate: „Puţini sunt, printre oameni, cei care ating malul celălalt” – în timp ce mulţimea cealaltă aleargă pe malul acesta încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care ei o credeau veşnic la locul ei. Datorită unei frumoase iniţiative a fiului meu - de a face o vacanţă în Grecia –, se pare că „am ajuns pe malul celălalt”. Am pornit într-o călătorie, pe 1 iunie, spre tărâmul zeilor, şi am pândit în apropierea munţilor Parnas „stafiile realităţii / încercând să scape de mine”. Ei, bine! A fost de ajuns să trimit, acum doi ani, câteva scrisori în ţară (9 la număr), ca altcineva – pe blogul său, să-mi publice zilnic fiecare scrisoare, dezvăluind cititorilor săi că şi în scrisul meu există (cum spunea, superb) bucuria unui copil ce trage cerul în iarbă „ca pe un cerb în coarnele căruia / s-a încâlcit Calea Lactee”. Sună homeric (?!) fiecare rând scris, de acolo, din străinătate, dar, precum spunea Marele Orb: ”slavă ţie, celei ce-acum îţi descânt”, eu aduceam laudă zeilor pe urmele cărora pornisem în lunga călătorie. Locul lui Cronos, despre care vorbeşte într-un cânt, îl luase Zeus, iar muntele Olimp, astfel „mai gol cu o iubire”... ce stă „sub câte-un lan de oase al zeilor”, îmi ridică făclia cuvintelor, cât mai aproape de înălţimile unde Zeus îl întemniţase pe Prometeu – pentru dragostea lui mult prea puternică pentru muritorii de rând, oameni simpli şi ei. „Vulturul se va prăbuşi din nou în vis” – spui tu, Homer! Eu, însă, ştiam (fusese revelaţia mea, în ţinuturile Eladei), că acel ce dăruise focul (lumina) oamenilor avea să fie eliberat de Heracle, care ajunsese şi pe muntele Elbrus în Caucaz. 
Hercule? O altă himeră ce mă va face să alerg până la Argos. „Te văd în spatele acelei ploi, / la mijloc e focul / sfârâind aiurea”..., spune un alt poet. Şi, mă întreb, ca şi acesta: „locul în care am aşteptat / e plin de muşcăturile / unui pustiu flămând / pe lângă care/nu mai trece nimeni”. Uite că mai trecem, din când în când, noi, poeţii, spre a le aduce aminte celor pentru care scriem, că atunci „când nu poţi prinde poezia de picior.../Ţi-o-închipui lebădă şi tragi / Şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte...”. 
Dragă cititorule, acum, când scriu toate astea, tocmai am sosit din Grecia, şi  încerc, prin simple cuvinte, să-ţi ridic la locul ei, în calendar, ziua proorocită de astre, pentru a-ţi găsi un binemeritat loc, în cuvintele acestei patrii, numite de Nichita: Poezie. Pledoaria mea despre poezie, pesemne, îl impresionează pe fiul meu, care şi pune pe GPS, direcţia: Kheronia. Aici, unde un leu uriaş din marmură străjuieşte cu faţa către câmpul de bătălie, unde, în 338 î.Hr., cavaleria şi suliţaşii regelui Filip al Ii-lea, tatăl lui Alexandru Macedon au zdrobit armata grecilor din cetatea Teba. Ne învârtim în jurul statuii ce măsoară peste 5,5 m, ridicată de locuitorii Kheroniei pentru a marca mormântul războinicilor de elită din Teba antică, care, după însemnările cronicarilor, au luptat, unul şi unul, până la moarte. Oraşul, situat la cca 11 km de Levadhia, nu mai are nimic din freamătul acelei crunte bătălii. Ne aflăm aici pentru a contempla cerul şi întreaga ordine a cosmosului, cum ar fi spus Aristotel. Privind din toate părţile leul uriaş, dominator, cu botul azvârlit peste câmpia Eladei, nu disting ce anume este şi ce anume nu este heladic în înfăţişarea lui. Dar, cum nimeni nu este profet în patria lui, cum sugera Nietzsche, îmi pare că nici noi, aflaţi la temelia statuii gigant, nu suntem cu nici un pas mai aproape de tărâmul adevărului. Doar prin cuvinte, redescoperim, când şi când, câte un ţinut fabulos. 
Privind în urmă la acel veac de singurătate al celor doi poeţi cu care am pornit la drum, ceea ce spune Ion Murgeanu în capitolul dedicat unor amintiri din trecutul său, multora, azi, li s-o părea a fi chiar un ţinut fabulos. Dar, ce ţinut din amintirile noastre nu este unul cu adevărat fabulos? Să fii târât, fără voia ta, la Securitatea anilor ’70, să ţi se spună în faţă, atunci când abia deschizi gura să combaţi absurditatea acuzaţiei ce ţi se aduce: „nevinovat e numai Duhul Sfânt, tovarăşe!”, e ca şi cum glonţul îţi era dinainte pregătit. „Eu mă credeam singur şi neobservat de nimeni în oraşul acesta turcit şi plin de turnători” – consemnează cu amărăciune poetul. I s-a dat a înţelege (la Securitate) că ei controlau totul. Mai ceva decât Zeus, despre care se credea că supraveghea Lumea de pe Olimp. Deci, trebuia bine ştiut, încă de la început, că fără ei nu mişcă nimic. O astfel de deziluzie trebuie să fi fost şi-n sufletul lui O. Paler, când scria următoarele: „Cândva, am fost şi eu la marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră”. Dar, vorba lui Paler: „Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?” Mă adresez ţie, orbule Homer, cu invocaţia unui vers al tău, prin care, unul dintre fii regelui Priam, Licaon, îi cerşea celui mai viteaz dintre ahei, îndurare: „Rogu-te Ahile-n genunchi, aibi milă şi zilele cruţă-mi…”. Nici printre prieteni, aflat la „Tribuna României”, poetul Ion Murgeanu nu găseşte un dram de înţelegere. Iată ce notează poetul: „Ghelmez care nu suporta în fond <egalitate pentru căţei> şi-a revenit din fotoliul de mare şef convocând pentru a pune în discuţie erezia nesubordonatului (a lui Ion Murgeanu – n.n), o şedinţă de partid”. Astfel, uşor şi pe neobservate, prietenii de lângă el l-au trădat şi poetul se trezi, într-o bună zi, „singur şi părăsit (mai aproape – s.n) de toţi, în faţa unei uriaşe infamii”. L-au judecat, după aceea, toţi, lovind în el ca la fasole… Abia când totul s-a sfârşit, în Decembrie ’89, „toţi copiii aceştia pe care Ghelmez îi visa şi la pensie în jurul lui… aceştia deci, <colegii> săi gratulaţi astfel, s-au întors fioroşi toţi, dar absolut toţi împotriva lui, cu mânie şi ură, şi vehemenţă”. Şi Ghelmez al nostru a trebuit să se facă mic…, mic de tot. Ca gândacul din „metamorfoza” lui Kafka. Eugen Simion m-ar trage de mânecă, să mă avertizeze: „cine fuge la infinit de propria identitate sfârşeşte prin a şi-o pierde”. Se pot trage, fireşte, multe înţelesuri din tragedia acestui personaj, evocat de Ion Murgeanu (fie Petre Ghelmez ori Ion Gheorghe, evocaţi în ipostaze similare, după Revoluţie, în carte). Să fie asta, doar o glumă a vieţii? Ori suntem la Ziua Judecăţii trâmbiţată de discipolii lui Iisus? Pentru că, după Revoluţie – notează I. Murgeanu – „toată lumea avea treabă şi în curând fiecare de vândut câte ceva, numai eu ardeam gazul, la fel, cu literatura şi scrisul”. Ne oprim aici, căci, despre iubirile  trecute, se poate spune şi astfel: „Dar numai iubirile care <nu merg> rămân. 
Mă îndrept, alături de ai mei, spre locul de naştere al Greciei moderne, Corinthul antic, cu un surâs la fraza scrisă de O. Paler. Cum adică, iubirile care nu merg, rămân? Deasupra automobilului nostru pluteşte cu aripi larg desfăcute, lin ca un planor, un vultur. Îmi pare că vulturul, acolo în văzduh, izbucneşte în râs. Că şi râde la cele stârnite de fulgeraţia acestor gânduri în mintea mea. Ar mai urma să văd şi cele sugerate, prin fraza scrisă de O. Paler: „Apoi, sub privirea uluită a lui Prometeu (vulturul – n.n.), îşi zdrobeşte capul de stâncă”. Ceea ce credeam eu că va urma, seamănă izbitor cu o himeră a gândului meu.         
 Va urma


Lidia Lazu - 3 cântece în aer liber: Acropole, 3

http://youtu.be/nuYJmrnJu_k



...
  



Ion Lazu - Fotografii din Grecia...


Imagine de la ieşirea din Grecia, în fundal: Muntele Olimp.