duminică, 6 decembrie 2015



ANUNȚ: ASTĂZI, duminică, 6 decembrie, la orele 11:00 la sala Euterpe a Univ. Spiru Haret, o nouă emisiune televizată: ILINCA DUMITRESCU ȘI INVITAȚII EI, scriitorii Lidia Lazu, Claudia Voiculescu și Ion Lazu. Noi apariții editoriale, premii, un recital de poezie din marii lirici ai literaturii române. Vă așteptăm cu mare drag. Lidia și Ion Lazu

Scriitorul zilei, Nicolae Baltag, n. 6 dec. 1940 – d. 20 februarie 1975.

  

 Plecat în etarnitate la doar 35 de ani, criticul literar N. B., fratele mai mic al poetului Cezar Baltag, a fost victima unui destin nedrept - leucemia nu i-a dat nici o şansă. Aspirând ca şi Cezar B, la luminile cuvântului scris, a avut neşansa/inabilitatea să nu intre la Filologia pe care fratele mai mare o terminase în triumf, inclusiv cu un debut fulminant în poezie; a irosit 7 ani din tinereţea sa ca muncitor necalificat. După absolvirea din 1968 o filologiei bucureştene, are rubrică permanentă: Cronica debuturilor, unde lansează tineri precum Gh. Istrate, Marin Mincu, Titus Vîjeu, Ion Drăgănoiu, Marius Robescu, Dan Rotaru, unii foşti colegi de facultate în plină afirmare, alţii deja cu bună cotă în lirica momentului: Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru; dar scrie cu deplină siguranţă şi despre clasicii noştri: G. Călinescu, Emil Botta, Camil Petrescu, Zaharia Stancu. Boala neiertătoare i-a curmat ascensiunea. Poetul Gh. Istrate i-a editat volumul postum Polemos  vădind o vocaţie exegetică indubitabilă, din care nu trebuie să lipsească receptivitatea, acurateţea stilului, probitatea şi un simţ al scrisului pentru totdeauna.
Voi fi schimbat sau nu câteva cuvinte cu tânărul suplu, blond, luminos la chip - de nu va fi fost aici semnul ce avea să-l piardă fără vreme... Pentru fratele mai mare, o lovitură năucitoare, cum mi-a mărturisit. După dispariţia fratelui mai mic şi iubit, prematura plecare a Ioanei Bantaş, soţia. Câtă durere poate să îndure poetul? (Însă acum mă gândesc la ultima mea vizită la Cezar Baltag, la Fundeni, pe patul de suferinţă. Consternarea lui că anume leucemia îl ţintuise, când temerile lui şi ale medicilor se îndreptau în cu totul altă direcţie. Îşi va fi spus că este condamnat să plătească aceeaşi monedă ca fratele său.) Şi mă mai gândesc la dna Margareta, mama celor doi minunaţi fii, care i-a pierdut pe rând, după ce îşi pierduse soţul, pe preotul Porfirie. Asta poate pentru ca să înţelegem că nu există pe lume "cea mai mare durere" - când ne cutremurăm mai tare şi am spune că nu există un rău mai mare şi o altă limită a Durerii, viaţa ţine să ne arate că ne-am înşelat: există de fiecare dată o durere şi mai mare decât cea care ne-a încremenit...

Alţi scriitori:

O. W. Cizek, n. 1897
Elena Tacciu, n. 1933
Dimitrie Popovici, n. 25 oct. 1902 -  m. 1952
I. M. Raşcu, m. 1971


Ion Lazu - O pagină de Jurnal american, 2008


9 mai, continuare: Mă trezesc la 6:30, toaleta, apoi ies să văd dacă cele două ecrane sunt pe portbagajul maşinii – sunt şi atunci trec prin capătul şirului de căsuţe în cealaltă parte, într-o zonă degajată, văd spre west un şir de munţi absolut golaşi, în marea lumină a primei ore cu soare, iar aici, între şirurile de căsuţe, toate la fel, de pe cele două laturi ale văiugii se întinde un teren de golf, larg cam cât 4 terenuri de fotbal; un fir de apă vine dinspre dreapta, în centrul terenului se adună într-un locuşor cu malurile consolidate cu plăci de beton; acest lăcuşor se varsă spectaculos în altul, la vreo 250 m mai jos, la fel de mititel şi fotogenic. Înconjurat de palmieri; dar astfel de arbori sunt risipiţi şi pe teren, câţivă, mai mulţi în stânga, la şosea, grupaţi ca mari snopi, dar şi printre căsuţele de pe ceea parte. Fac câteva poze, apoi apar vreo trei inşi cu maşinuţele, crezusem că sunt cei care taie iarba, dar se dovedesc a fi nişte jucători de golf mai matinali, cu mişcări delicate, ca de balerini. Poze cu ei şi cu raţele de pe lăcuşor, dar au venit şi alte soiuri de păsări de apă.
Peonul îşi face datoria: cu nişte cârpe rătăcite pe jos, spăl masa de plastic de pe terasă, rotundă şi cele patru scaune prăfuite de veacuri şi găinăţate de păsări. La colţurile vilişoarelor, plante agăţătoare, tufe răsfirate de trandafiri deja în floare; şi vrăbiuţe gureşe ciripind cu sârg, ţopăind de colo colo. Şi nişte mierle sărind spornic pe gazon, mereu în căutare de gâze. Atmosferă cu deosebire tihnită, deşi este duminică şi staţiunea ar trebui să forfotească de vilegiaturişti.

Palmierii sunt, cred, primul pas spre arta sculpturală, ori spre cea arhitecturală: strunjiţi, stilizaţi, ca sculptaţi în cea mai miraculoasă materie. Nu cresc prin ramuri, ca toţi copacii, ci prin mănunchiul de frunze din vârf, care după o vreme se ofilesc şi atârnă în jos cu anii, uscându-se mereu, până cad de la sine; între timp s-a înălţat un alt rând de frunze lungi, semeţe şi flexibile, răsfirate în toate părţile, ca să prindă cât mai multă lumină. Platanii se înalţă astfel, de la an la an, tot mai sus, la înălţimi incredibile, plutind mult deasupra imobilelor, oarecum într-o altă lume, numai a lor. Tulpina este suplă, flexibilă, aşa că palmierul poate atârna melancolic, puţin pe-o parte, când nu e pic de vânt, însă când vântul se stârneşte, palmierul începe să se agite ca o fiinţă, oarecum ca un gât de girafă - şi atunci se zburleşte şi se balansează, parcă umplând cu mişcare şi ameţeală toată această lume desertică, în fapt generalizată aici în California, dacă nu cumva în toată America. Palmierii ţâşnesc direct din nisipul cel mai sterp, de unde aceea senzaţia de surpriză, de nefiresc, de decor teatral, cu deosebire fotogenic, însufleţind peisajul arid. Iar scoarţa propriu-zisă a trunchiului sub formă de coloană extrasuplă, vie, pare strunjită în atelier, într-atât sunt de migăloase cicatricile concentrice ale frunzelor căzute an de an. O suprafaţă care tresare la atingere, sensibilizată şi în aşteptare.
Va urma 


Ion Lazu: Palmieri și munți, la Palm Springs...