Scriitorul zilei, 22 decembrie: Nichifor Crainic, n. 22 dec. 1889 - d. 20 aug. 1972

           

 
Unul dintre corifeii vieţii culturale şi politice a României interbelice, Nichifor Crainic, pe adevăratul său nume Ion Dobre, născut la Bulbucata-Giurgiu, a urmat Seminarul de la Bucureşti, dar şi Filosofia, continuându-şi studiile şi luându-şi doctoratul la Viena, ca să devină profesor chiar la Seminarul Teologic unde învăţase, apoi la cel din Chişinău. Debutând de foarte tânăr ca poet, a avut o fulminantă activitate de ziarist, a înfiinţat ziarul Calendarul, promovând idei de extremă dreaptă: naţionalism, autohtonism, neo-ortodoxie, etnocraţie. Motive pentru care ziarul său a fost interzis în câteva rînduri, iar patronul el însuşi întemniţat. (Erau doar mici şicane, până să nimerească în malaxorul stalinist-dejist...). Preia de la Cezar Petrescu directoratul revistei Gândirea, strămutată din Cluj la Bucureşti şi o conduce aproape 20 de ani, fiind unul dintre ideologii mişcării național-creștine; ele au fost însușite de legionari, cu care Crainic nu a pactizat. Om politic, ajunge secretar general al Ministerului Culturii şi Cultelor, ministru în două guverne, iar în vremea lui Ion Antonescu Director la propagandă. Personalitate carismatică, cu darul oratoriei şi al scrierii însufleţitoare, are ceea ce Tudor Vianu a numit "solemnitatea patosului", desigur "un patos extras din contemplarea marilor simboluri ale culturii", ştiind să întreţină "valul unei comunicativităţi calde". Dacă astfel se exprima Vianu în Arta prozatorilor români, ediţia din 1941, e cazul să ne punem mai multe întrebări, privind perceperea în epocă a Mişcării legionare...

La întoarcerea armelor, Crainic îşi pierde urma în Transilvania, ascuns pe la diverşi preoţi, foştii săi studenţi. Din 1947 până în 1962 face puşcărie, la Jilava, la Aiud. Nu toţi cei cu care a împărţit detenţia i-au  păstrat o bună amintire. Suspectat de colaborare cu administraţia, de turnătorii, ar fi dat această explicaţie, defel teologică, ori metafizică: Mai întâi suntem datori să supravieţuim!

La eliberare, din 1962 până la pensionare, în 1968, a fost redactor la revista pentru străinătate: Glasul Patriei, străduindu-se să dea realităţilor prea triste din România comunistă-naţionalistă un ce pozitiv, măcar pe termen lung, un lustru propagandistic, dovadă a cedării în faţa compresorului Regimului. A redactat, la solicitarea expresă a Securităţii, un studiu la sânge despre mişcarea legionară, material care nu a fost publicat, ci folosit de cine trebuie împotriva cui trebuie.

A fost intens reeditat după Decembrie '89, mai ales în prima decadă, nu însă şi valorificat critic; oricum, autoritatea sa şi a lui Dumitru Stăniloae s-a restabilit printre ortodocsişti. O carte de memorii: Zile albe, zile negre, 1991, Nostalgia paradisului, 1994, Puncte cardinale în haos, 1996, Ortodoxie şi etnocraţie, 1997, Ţara de peste veac, poezii antume, 1916-1944, Teologie şi filosofie. Publicistică, 1997.

Cu mare emoţie şi bucurie regăsesc în bibliotecă memoriile sale, apărute la Editura Gândirea, 1991. Pe pagina de gardă, dedicaţie din partea unor colegi şi data 1993. O frunzăresc: citită din scoarţă în scoarţă, cu creionul/pixul în mână, mereu folosit - sublinieri şi sublinieri, fraze, paragrafe, jumătăţi de pagină. În incipit, 2 pagini reproducere de text olograf: "M-am ivit în lumina lumii venind dintr-o adâncime de două mii de ani. Hrisoavele vechimii mele n-au fost niciodată scrise. Le port în sângele care bate încă în tâmpla căruntă..." . (Două pagini din care ne dăm seama cum se prezintă întregul manuscris: caligrafiat literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, un text înghesuit la maxim, dens-bătucit, folosind la limită spaţiul paginii, încât n-ar mai fi fost loc de introdus măcar o virgulă, o literă, imposibil de făcut adăugiri, modificări pe text - căci toată materia mărturisirilor se afla dinainte pregătită, perfect limpede, în mintea teribilului Nichifor Crainic! Urmează 20 de pagini: "Notă asupra ediţiei", de îngrijitorul acesteia: Nedic Lemnaru, care îl primise pe N.C. în redacţia Glasul Patriei şi nu doar atât, deducem că îl avusese sub observaţie/îndrumare/strunire... Şi încă 7 pagini, semnate Alexandru Cojan, ginerele teologului, despre soarta incredibilă a manuscrisului. Abia dintr-un Post-scriptum aflăm esenţialul: Memoriile care se publică reprezintă manuscrisul original, scris în perioada 1945-1946 când era pribeag în Transilvania şi nu ştia ce soartă va avea. Şi reiese că după eliberarea din 1962 (socotim 3 ani de pribegie şi 15 de detenţie!), ademenit de autorităţi, bătrân şi bolnav, a rescris textul memoriilor, autocenzurându-se, augmentându-l...

O carte de aproape 400 de pagini (şi este doar volumul I), reproducând un text scris de mână, purtat prin diverse ascunzişuri, deteriorat de umezeală. Spre exemplificare, se reproduce ultima pagină a manuscrisului, greu descifrabilă. Văd că în parte am completat eu, cu pixul, spaţiile rămase libere. Numele editurii Gândirea, surprinde: este chiar ceea ce visase o viaţă Crainic. Dar ce editare precară, ca să folosesc un eufemism: pe hârtie de ziar, text îmbâcsit, cules cu vechile mijloace tipografice, greu lizibil. Sper din inimă că din 1991 şi până astăzi se va fi găsit un editor mai generos, măcar respectuos, care să dea acestor Memorii o ţinută demnă de numele autorului lor.

*

Am pus două plăci memoriale de ambele părți ale intrării la impozantul bloc din str Vasile Conta nr. 3-5, s.I, pentru scriitorii Nichifor Crainic și Dan Grigorescu. Era în 2008. În ultima vreme constat că placa lui N.C. a dispărut fără urmă (au rămas cuiele…). Asta în plin centru al Capitalei… O altă placă memorială pentru Nichifor Crainic există pe str. Giulești nr. 47, la intrarea unui bloc muncitoresc.

 Imaginea casei în care a trăit autorul în anii de dinaintea detenției se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

Imagini de la ultima locuință a lui Nichifor Crainic: Bd. Dinicu Golescu, nr. 43, scara 1.
În curând o consemnare a vizitei făcute săptămâna trecută.

Virgiliu Monda, n. 22 dec. 1898 - d. 2 mai 1991

             

    

A trăit  aproape 93 de ani, a fost contemporan cu veacul XX dar şi cu noi, până la urmă, însă în ce mă priveşte nu l-am cunoscut personal, nici nu am fost ajutat să-l identific de pe margine. Însă mai grav este faptul că nu l-am citit.  Acum, la această rubrică pe care o voi încheia pe 31 decembrie curent,  numele său mi s-a impus, în faţa altor câteva nume despre care ştiu chiar mai puţin. (Nu-mi sunt plăcute compilaţiile propriu-zise, fără un aport personal cât de mic, dar musai să depăşesc cumva acest impediment...)

Dintr-o familie de evrei ploieşteni (numele la naştere Zeilic Moscovici, abia prin 1935 autorul s-a stabilit la pseudonimul V.M.) tatăl pictor; a făcut liceul la Matei Basarab din Bucureşti (unde i-a fost elev lui Eugen Lovinescu - acesta îi va fi şi naşul literar...), cu bacalaureatul în 1916, apoi s-a înscris la Medicină, cu licenţa în 1924, după care a făcut o specializare la Paris, revenind în ţară şi profesând medicina. Din 1949 a devenit medicul oficial al SSR/USR.

După primul volum, din 1923, nu va mai reveni la poezie, căci trece la proză, publicând nuvele şi romane. Practic, până în 1947 a publicat 6 titluri, în 25 de ani; apoi a survenit o pauză de 20 de ani, suprapusă pe perioada proletcultistă, iar între 1966 şi 1991, deci în alţi 25 de ani, a editat încă 8 titluri.  Este o constatare reieşind strict din Bibliografie. Mă feresc să fac speculaţii sociologiste; oricum, romanele lui Virgiliu Monda de dinainte de venirea comuniştilor nu diferă esenţial de cele publicate în ultima parte a vieţii (poate elaborate încă pe-atunci...): ele reprezintă o viziune terifiantă asupra lumii de dinainte de al doilea război.

De la început proza lui VM se individualizează prin stil personal, bine stăpânit, printr-o viziune sumbră asupra omului şi a societăţii. Descrierea minuţioasă a personajelor, a locurilor şi scenelor este completată de introspecţii, de fantezie în desfăşurarea epicului, de o doză de senzaţional, de punerea în pagină a teatralului vieţii. Psihologiile sunt accentuate, degenerative, nefericirea face nota comună a personajelor, din desfăşurare nu lipseşte crima, finalurile sunt marcate de sinucideri (în romanul Trubendal sunt nu mai puţin de 4 sinucideri...), demenţă, autism. Ura, răutatea, iraţionalul sunt la ele acasă, în plină desfăşurare destructivă. Profesiunea de medic dar şi predilecţia pentru patologic şi obsesional  îl vor fi slujit în alegerea temelor, a manierei de a prezenta personajele, psihopatologia lor, devenirile, degenerescenţa, atmosfera apocaliptică.

Debutase publicistic în 1918 la Literatorul, apoi a publicat la Sburătorul, la Lumea evree, Adevărul literar şi artistic, la Rampa, la alte reviste ale vremii. Editorial a debutat în 1923 cu Fântânile luminii, reunind poeziile sale în manieră simbolistă, risipite prin reviste.

Spre final, a publicat o carte de memorii Viaţă şi vis, despre perioada sa de formare ca scriitor, despre debutul sub semnul lui Eugen Lovinescu, despre viaţa literară din Interbelic, cu actanţii săi; în fapt, rememorarea se opreşte la anul morţii lui Lovinescu. Ce-i drept, în a sa Istorie, mentorul îl menţionase pe VM pe lista "numelor noi... în ierarhia de valori...".  Aflăm aceasta, ca singură menţiune, din Istoria lui N. Manolescu, fără vreo altă referire. Marian Popa îl comentează în Dicţionarul său din 1978; în Istoria sa îi acordă aproape 2 pagini în primul volum, iar în cel de al doilea îl menţionează printre cazurile de scriitori ţinuţi la index vreme de 2 decenii şi reeditat în 1966. La p. 171 din acelaşi vol. II al Istoriei.. lui M. P., capitolul Evrei, p. 171, VM este pe lista dintr-un dicţionar în ivrit, apărut în 1972, la Tel Aviv, al scriitorilor evrei care au folosit limba română.

Opera literară:• Fântânile luminii, 1923;• Testamentul domnişoarei Brebu, 1933;• Urechea lui Dionys, 1934;• Hora paiaţelor,  1935;• Trubendal, 1946; ediţia 1972;• Serile oraşului,  1947;• Tinereţea unui artist, 1966;• Statuia,1969;• Femeia şi maimuţa,1970;• Via şi rodul,  1971;• Corabia pe uscat,  1971;• La nord de Nerej, 1975;• Viaţă şi vis, 1986;• Aurul,  1991. Traduceri:  • Dario Niccodemi, Poetul, Bucureşti.

Citeşte mai mult:  http://www.crispedia.ro/Virgiliu_Monda

http://www.romlit.ro/momentul_literar_1945-1948_un_roman_psihologic_i_de_senzaie

Poezia zilei: Nicolae Labiş (m. 22 dec. 1956)

Zurgălăul  (fragment)

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,

Pe bărăgane vânturile ţipă,

Somn neclintit de iarbă şi de brad

Învăluieşte munţii sub aripă.

Cu clinchete zglobii din dunga văii

Răsună zurgălăii argintii;

S-apropie de geamuri zurgălăii

Certându-se cu glasuri de copii.

Întregi, întinderile ţării mele

De sunete voioase se cuprind

Şi împleteşte glasuri subţirele

Acest şăgalnic, aşteptat colind...

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,

Un zurgălău mai răsuna stingher,

Poate-un copil întârziat de ceată

Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,

Suna c-o nefirească dăruire,

Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol...

Pălind, cuprins de-o veche amintire,

Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

...Eram firav, parcă bătut de vânt,

Iar tata dus în marşul surd, de chin,

Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,

Oricum departe, în pământ străin.

De groaza avioanelor, prin sate,

S-au tras peste ferestre foi de cort.

Orbeau ferestrele întunecate

Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare

Şi c-o mărgică smulsă din suman

Vestea că, pe vântoase reci, călare,

Din viaţa noastră-a mai trecut un an.

Zăvozii nu lătrau în bătătură,

Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.

Flăcăii nu mai ajungeau să ure

Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere...

Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,

Când, deodată, ca o adiere,

Cu glas scâncit, tremurător şi viu,

S-a auzit un zurgălău cum sună

Îndepărtat, cum sună subţirel,

De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună

Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,

Şi vântul îneca în răbufniri,

Parcă plângea încet metalul, moale,

În palmele-ngheţate şi subţiri.

Şi mama sta aşa cu faţa udă,

Cu gândul dus la tata, ascultând

De unde-i el, nu poate să audă

Şi poate nu va auzi nicicând,

Că poate-acolo, în această clipă,

Învăluită-n viscol uriaş,

Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă

Lângă bocancii aspri de ostaş...

Am ascultat până spre dimineaţă

Cu fruntea rezemată de uşor

Şi mama şi-a dus palmele la faţă

Şi mi-a părut că râde-ncetişor.

Îl auzeam la geamuri şi la uşă,

Afară, undeva în infinit...

Cutremurat de friguri şi de tusă,

În clinchetele lui am adormit.

Alţi scriitori:

Ioan Nădejde, m. 1928



Ion Lazu - O pagină de jurnal american, 2008

Iar azi, joi, 15 mai, telefon de la alde Ionel, mail de la Andrei, şi o victorie personală: reuşesc să trimit prietenilor din ţară vreo 12 imagini cu episodul Palm Springs.

Ce ne spune Ileana? A primit un mail de la un student de-al ei. A ajuns la Londra şi acolo i s-a dat o amendă de 2000 dolari, neavându-i l-au băgat la arest. O roagă fierbinte să-i trimită aceşti bani. Dubioasă chestie.

Ce-am observat în campusul Nortridge? Aşa pare pentru toată lumea: americanii vor să conducă omenirea, să dea tonul şi direcţia, să decidă ce e bun şi rău, cine să tacă, cine să înceteze etc. Dar în acest campus, mai lesne decât în alte locuri, observi mai bine că vor să fie luați drept americani tot felul de imigranţi, de alogeni, asiatici, indiani, arabi, negri, evrei, mexicani. I-am văzut ocupându-şi locurile, la serbare, cu rude, adunate ciopor. Văd corcituri tinere, adolescenţi care nu mai sunt albi, nici asiatici, nici negri, ci o amestecătură de mai multe rase, în 2-3 generaţii, deci orice altceva decât americani... Care fuseseră o amestecătură de europeni, nu?

Observ că Jerry nu râde niciodată la glumele-bancurile noastre, precum nici nouă cele ale lui nu ne par hazlii. A observat asta şi Ileana. Dar ne străduim în continuare.

Pornim cu Ileana la Getty Center – şi vom avea o zi de neuitat – un ansamblu ce ocupă vârful unui deal izolat la marginea vestică a LA, construit de o anumită firmă şi destinat de la început muzeelor şi altor forme de artă puse la dispoziţie gratuit vizitatorilor de pretutindeni şi în orice moment al anului. Firma respectivă suportă toate cheltuielile. Aşa da, mai zic şi eu o formidabilă realizare, gest fără egal.

O zi strălucitoare, cer scăpărător, am bântuit incinta pe toate părţile, am urcat cât am putut pe scări, pe terase şi acoperişuri, scrutând împrejurimile până departe, peste LA şi până la şirurile de munţi din sud şi nord... Poze la discreţie cu oraşul şi încă mai multe cu Lidia admirând florile, arborii decorativi, cactuşii, artezienele.

Iată, pe scurt, marea aventură: ajungem destul de repede, drum de un sfert de oră cu mașina, cel mult, Ileana ne lasă în parcarea de la poalele complexului şi ne spune că tot de aici ne va lua la orele 14, de exemplu, iar până atunci să vedem tot ce putem – şi ne avertizează că sunt imobile cu expoziţii de pictură din toate epocile şi ţările, apoi să vizităm grădina de cactuşi, alte grădini, săli de arte vizuale şi virtuale; gazda noastră ne furnizează o mare bogăţie de amănunte, spre folosul nostru, căci se pare că a fost la Getty în repetate rânduri, mai multe informaţii decât am fi putut noi memoriza. Luăm un fel de trenuleţ pe o linie în mare pantă, o garnitură de trei mici vagoane etanşe care urcă, trase în mod ingenios pe un sistem de cabluri care în parte folosesc greutatea celeilalte garnituri, ce coboară, pe un terasament alăturat; cele două garnituri se „petrec” exact la jumătatea traseului, cu lungime de vreun km.

De cum descindem din garnitură, ne întâmpină pieţe largi, în terase succesive, cu havuzuri, fântâni arteziene, arbori decorativi, grupuri sculpturale. Pliante la discreţie, pe toate etajerele, oameni dispuşi să dea lămuriri, să conducă grupuri, totul foarte civilizat, telefoane publice, grupuri sanitare bine evidenţiate, bănci, mese cu umbrele de soare şi contra ploii; alte ţâşnitori de apă, rastele pentru umbrele de soare puse la dispoziţie pentru cei neprevăzători, seturi de scaune mobile pentru handicapaţi. În fine, nici o înlesnire la care te poţi gândi nu lipseşte, totul la îndemână și gratuit, însă neostentativ. Sunt în fapt vreo 6-8 imobile, fiecare cu destinaţia sa, la parter şi la cele două etaje, iar în partea opusă intrării principale în invcintă este localizată o grădină botanică cu cactuşi, care se extinde până deasupra meterezului, căci aceste imobile se ridică în vârful pantei, cum am spus. Iar culme a surprizei, este un parc circular în care evoluezi ca într-un amfiteatru, printre flori, arbuşti ornamentali şi printre efluvii de miresme, chiar ca în grădinile raiului. Iar jos de tot, în mijlocul grădinii, un  fel de labirint verde şi apa care licăreşte ca într-o deltă -, ansamblu de mare efect, admirat de vizitatori voioşi, adolescenţi în majoritate, veniţi cu şcoala, de ce nu?

Pajişti printre care curge un fir de apă, din lespede în lespede, cu poduri suspendate, iar către lacul din mijloc o cascadă largă, fotogenică, sonoră, împrospătând aerul. Pe terasa din preajma acestei cascade, două aranajmente din fier forjat, sub forma unor prea înalte vaze, din care se răsfrâng jerbe înflorite, roz-roşii, de ceva care ar putea fi nişte trandafiri dar poate fi o altă plantă ce înfloreşte miraculos, iar petalele se răspândesc pe dedesubt. Când te afli sub aceste mirabile umbrele, privind în sus, florile devin străvezii-colorate, cu ceva japonez...

Ne plimbăm, fotografiem, filmăm, aducem cuvenitele laude acestei ambianţe fără pereche. Lidia cântă sub revărsarea florală, adolescenţii sunt surprinşi, o aplaudă...

Va urma 

Doi românași la Getty Center, CA