sâmbătă, 19 decembrie 2015



Lidia Lazu, poetă și actriță, în curtea interioară La Brea Tar Pits & Museum - Pasadena, 2008


Scriitorul zilei: 19 decembrie: Florenţa Albu, n. 19 dec. 1934 - d. 3 febr. 2000

                 
   
Al doilea scriitor pe blogul meu, venind la rând din Câmpia Bărăganului, deci din jud. Călăraşi, de data asta din com. Vîlcelele, sat Floroaica, este încă un caz de mutilare/modelare exercitată de regimul dictatorial comunist asupra intelectualului, cu deosebire asupra scriitorului, care musai să militeze pentru măreţele idealuri (o erezie ideologică-politică). Fiică de ţărani înstăriţi, tatăl este deţinut la Canal. Totuşi, înşelând vigilenţa tovarăşilor, fiica reuşeşte să-şi piardă urma:  se înscrie la liceul Şincai din Bucureşti, bacalaureat 1952, apoi frecventează Filologia, 1952-1957, după care vor urma 6 ani de şomaj - probabil Cadrele îşi dăduseră seama ce greşeală au făcut lăsând-o să termine o facultate... Participă la cenaclul Neculuţă, proletcultist prin definiţie, debutează în 1955 în Tânărul scriitor, însă 4 ani mai târziu, în 1959 i se respinge un volum de reportaje în Bărăgan; abia în 1961 apare volumul Fără popas, iar în 1962 Câmpia soarelui, din care moment, este considerată aliat politic, iar în anul următor este angajată la Scânteia tineretului; din 1965 şi până la pensionarea, în 1995, este redactor la Viaţa românească. A scris poezie, reportaj, note de călătorie şi cărţi de memorialistică; a publicat traduceri, singură sau în colaborare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore, de Toader Hrib.
După câteva volume de poezii ce rimează/şi jubilează de circumstanţă, despre realizările agriculturii colectivizate, autoarea îşi ia seama, se hotărăştre să nu-şi bată joc de vocaţia sa, ea devine de la un volum la altul un observator exigent, neliniştit al dramei satului românesc, scrie cu sentimentul dezrădăcinării, al însingurării despre lumea satului ancestral, cu gesturile sale ritualice; doar aparent poeta le cântă în strună culturnicilor, iar în realitate pune în pagină dezastrul spre care se îndreaptă societatea socialistă;  într-o etapă următoare, în ton elegiac, dacă nu de-a dreptul sec, aspru, sacadat, notează cu luciditate amară şi jale conţinută despre stingerea vieţii satului românesc, întrebându-se: la o lume dispărută, la ce bun versurile mele?  Treptat autoarea devine scribul demolărilor din Bucureşti, în stil apocaliptic, asistând la degradarea umană, la distrugerea unor structuri sociale, culturale.
Imediat după 1990 îşi editează poeziile de sertar: Anno Domini, relevând o cronică aprigă a vremurilor dictaturii. Memorialistica din Zidul martor, jurnalul de viaţă şi de creaţie din ultimii 20 de ani ai comunismului reprezintă una dintre cele mai puternice cărţi de memorialistică din literatura noastră. O fiinţă singură, suferind de hiperlucuditate, dar şi de inimă, exigentă cu sine şi cu semenii, răzleţită la ultimul etaj al unui bloc dinspre Piaţa Rosetti, unde vara nu se poate respira de zăpuşeală, iar iarna se poate muri de frig, de la fereastra sa ca un post de observaţie, autoarea se mărturiseşte "zidului martor", calcanul altui bloc din vecinătate, la fel de urgisit... Când trec, arareori, prin zonă, trag cu ochiul la dreptunghiul de marmoră albă atestând trecerea prin astă lume a marii poete Florenţa Albu, dar şi spre "zidul martor" al atâtor frământări şi nevoinţe, al nesfârşitei nefericiri  pe care şi-o asumă un creator adevărat, orgolios, necorupt, pătruns de menirea sa sfântă: un calcan jupuit, doar pe jumătate tencuit, iar în rest, cărămidă goală, sângerândă....

Opera literară:  Fără popas, prefaţă de Maria Banuş,  1961;• Câmpia soarelui,  1962;• Constanţa,  1964;• Intrare în anotimp, 1964;• Fata morgana,1966;• Măşti de priveghi,  1968;• Himera nisipurilor,  1969; • Poeme, 1969;• Arborele vieţii,  1971;• Austru, 1971;• Câmpia soarelui,1972;
 Elegii,  1973;• Petrecere pe iarbă,  1973;• Ave, noiemvrie, 1975; • Întoarceri,  1977;• Roata lumii, 1977;• 65 poeme, 1978;• Umbră arsă,  1980;• Epitaf, 1981;• Poem în Utopia, 1983;• A fi-fire,  1984;• Banchet autumnal. Impresii de călătorie,  1984; • Terase, 1985;• Efectul de seră,  1987;• Kilometrul unu în cer, 1988;• Anno Domini (inedite 1970-1989),1991;• Copilărinda, 1991;• Efectul de seră,  1991;• Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, 1995;• Aurolac, 1997;• Petrecere,  1998; • Austru, postfaţa autoarei,  1999;• Scara ce nu duce nicăieri,  2001. Ediţii:• Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ediţia II, 1972. Traduceri:• Victor Sivetidis, Thalasse,  1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil,1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, 1979.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Florenta_Albu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Floren%C8%9Ba_Albu


Poezia zilei: Florenţa Albu 

Iulie

Iulie. Pace pamantului.
Pace apelor. Pace ierbii
si balariei. Nesomnul meu
cu o cicoare in zori.

Putina omenire a satelor
trecand peste matca secata, 
peste viiturile vremii.
Singuratatea lor, singuratatea
mea in poezie.
Urca fata morgana, stralucita
capcana. Tarziu din toate partile.

Noi vom muri aici, 
inchisi din toate partile
de libertate. Campie, 
exil deschis in patru vanturi...

Pace pamantului, pace ierbii, 
nalucirilor. Setea, mersul in cerc, 
aria de rotit
de macinat stele.

 

Şi nopţile

stiam, 
se linistea vântul
si luna trecea peste viile-n floare
storcându-le-n cupe
polenuri astrale.

Încet, adânc, tacut
trecea luna
peste florile viei, 
peste inima mea
si-n padurea salcâmilor
privighetori începeau
noaptea lor alba de cântec.

Toate erau frumoase si pline
si ochiul mare al mortii
se uita din vârful lumii
la mine.

În jurul lui - dorinti, iubiri, 
privighetori si flori de vie, 
si ploi lunare, si visari
cresteau concentric, pâna sus -

dar razbatea din toate ochiul, 
atât de calmul
ochi al mortii. 

*
Am pus o placă meorială pentru Florența Albu și Dumitru Almaș la intrarea imobilului din str. Colței, nr. 23, S.II. Imaginea casei în care a trăit poeta în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Descriere: ANd9GcTWqLn84vJ1Uc2y_FnhIwNchefqlouc8vPF3MzF-zv9k2pWiGz2



Arcadie Donos, n. 1 martie 1923 - d. 19 dec. 2000
Dintr-o familie de mici funcţionari, A.D. a avut răgazul să termine liceul Comercial din Bălţi, după care, refugiat cu familia la Bucureşti, a dat curs chemării sale spre actorie, urmând Academia de Muzică şi Artă, apoi Institutul de artă teatrală şi devenind actor la Teatrul Mic din Bucureşti, unde a jucat până în 1975. Actor cu reale aptitudini interpretative în roluri de compoziţie dar şi în registru comic, a fost mereu prezent pe scenă, distribuit şi în filme, încă de la absolvirea Institutului, deci îl întîlnim în primele filme româneşti de după război: Mitrea Cocor, 1952, Arendaşul român, 1952, Nepoţii gornistului, 1953, Moara cu noroc, 1955, D-ale Carnavalului 1958, Tudor, 1963, Paşi spre lună, 1964, Toate pânzele sus, 1977 , (în total 20 de titluri, ceea ce nu e puţin, ba dimpotrivă!), chemat să joace de regizori foarte diferiţi, într-o paletă de roluri diverse, interpretate totdeauna cu adecvare, cu farmec.
Basarabean plin de har şi de haz, persoană agreabilă, simpatizat de colegi (lucru mai rar!), A.D. nu a fost doar un actor talentat, pe scenă sau pe ecran, ci şi o fire de poet, creativ, furat de visătorie, inspirat; debutând  în adolescenţă, la Bălţi, ca poet, a scris pe-atunci (1942) şi o piesă de teatru (Viforul), valorificată decenii mai târziu. Este autorul câtorva piese ce au ţinut stagiunea pe scena Teatrului Mic. Totuşi, solicitat intens ca actor, nu a neglijat poezia de taină, însă nici nu s-a grăbit să publice, debutând ca poet în volum abia spre vârsta de 50 de ani, cu Sunete arse, 1972, dar perseverând întru lirism: Cântarea verbului a fi, 1975, Cetăţile de rouă, 1985, Şi punctum, 1989. A scris şi proză: Să vii acasă pe un nor, 1989, Aduceri aminte de pe Nistru şi Dâmboviţa, 1996, Tablete antistres, 1998, Rugi, 1999.
Piese de teatru deci, scenarii radiofonice şi alte materiale pentru scenă şi Radio - un autor complet, după cum se observă. Nici măcar nu este un caz ieşit din comun, dacă ne gândim bine, căci mulţi alţi actori au mânuit cu aplomb pana, chiar dacă succesul scenei a pus de multe ori şi pe nedrept în umbră talentul literar. Ca să nu mai spunem că literatura nu asigură o răsplată bănească pe măsură. Puţini actori au reuşit să se afirme şi în prima linie a creaţiei literare: Emil Botta, Dinu Ianculescu, Ştefan Radof, dar şi Radu Beligan, Mircea Albulescu, Mircea Diaconu - pe care mi-l amintesc debutând cu proze scurte poematice la cenaclul Labiş, la sfârşitul anilor 60.
La primirea mea în Uniune, mi-am dat seama că printre cei "unşi" ca scriitori se aflau câţiva actori cunoscuţi, chiar renumii, precum Ion Lucian.
S-a întâmplat să fiu coleg de grupă, în studenţia mea la geologie cu vărul primar al lui Arcadie Donos, cei doi se vizitau, viitorul geolog primea invitaţii la spectacole şi ne lua şi pe noi. L-am văzut pe A.D. în Muşchetariii Măgăriei sale, o piesă comică, delectabilă, pentru copii şi tineret.  A repurtat un succes răsunător jucând în travesti Coana Chiriţa, la concurenţă cu faimosul Miluţă Gheorghiu, de la Naţionalul ieşean. Semn că "meseriaşul" îşi cunoştea bine puterile.
O placă memorială se află (ai zice că ascunsă ca într-o nişă - deşi la drept vorbind se înfăţişează ca o carte deschisă vederii/citirii) la intrarea primei scări a blocului (fosta) Cofetăria Scala, unde în fapt mai există o altă placă, pentru scriitorul Paul Anghel.


Alţi scriitori:
Neculai Chirica, 1920


Ion Lazu - O pagină de Jurnal american, 2008
13 mai, continuare: Ileana ne povesteşte că de curând a fost la o întâlnire a Rotarylor, se pare că e vorba de o asociaţie elitistă, era neplăcut impresionată că a trebuit să orbecăiască printre grajdurile unui hipodrom, printre terenuri de golf şi hale nelocuite, ca să dea de acea casă unde era întrunirea. O casă foarte mare, însă lipsită de orice tablou, de cărţi etc. Un evreiaş s-a prezentat să-i înveţe dans pe muzica lor tradiţională, Ileana nu a marşat, ca să nu strice cu tocurile acea pistă de tenis, abia amenajată, deşi dansul părea să o tenteze. Ne povesteşte despre luptele duse pentru sculpturile lui Pericle Mateescu, un român de 72 ani. După expoziţia pe care Ileana i-a organizat-o, sculptorul nostru a vrut să cedeze obiectele comunităţii Nortridge, însă nu i-au aprobat să le amplaseze undeva, ci l-au obligat să şi le ia. Obosit şi tracasat, omul nostru a cerut păsuire, a lăsat lucrările lângă un zid vopsit mov, acolo le-a văzut lumea şi a pledat să fie plasate într-un scuar. Ileana a scos şi un pliant-album cu aceste mâini de 2,5 m înălţime, negre, care nouă, reamplasate lângă nişte stâlpi, printre plante agăţătoare, nu ne-au spus mare lucru, dar se pare că acum nu sunt bine amplasate, pe când așezate lângă acel zid aveau un schepsis.
În ce mă priveşte, îmi dau seama că sugestiile-ideile cele mai importante (pentru romanele mele dar și în general) mi-au venit în timp ce făceam lucrurile cele mai insignifiante, chiar umile.  Să fie și acesta o explicație a faptului că nu țin să mă înghesui printre elite?
Pe la 10:00 plecăm cu Jerry la Muzeul de Artă din Brea şi vizionăm sectorul artei din Asia de sud şi sud-est: Iran, Pakistan, India, Bangladesh, Tailanda, apoi arta europeană; ne întrerupem pentru a lua masa în scuarul dintre imobile şi continuăm cu arta japoneză, însă unele săli sunt închise, în pregătire. Ieşim în parcul cu puţuri de ţiţei şi mamuţi de butaforie, plutind la marginea lacului acoperit de pelicule petroliere. Poze. La colţul străzii, un monument. Facem o plimbare pe jos, relaxată, cu planul oraşului în mână, până la intersecţia bd. Wildland cu Highland, de unde ar mai fi cca 4 km până în Downtown, dar ne întoarcem pentru întâlnirea cu Jerry, care şi apare la 18:15. Ne cam luase cu frig, pe trotuare, prin faţa înaltelor vitrine, pe lângă cascade şi havuzuri...

Jerry apucă o altă rută de întoarcere şi înţeleg că ne duce la el acasă, e vorba despre acea casă de cca 2 milioane, cumpărată în asociaţie cu o actriţă ale cărei fotografii ni le arată. Ajungem într-un cartier ce-mi pare oarecare, dar ni se spune că e f. bine cotat, liniştit, cu locatari simandicoşi şi şcoli de elită. Îmi face impresia că și de data asta e vorba mai curând despre modă, americanii se iau unii după alţii, decretând că aici e elita, aici e şcoala cea mai cea, iar ca primă consecință aici preţurile sunt de câteva ori mai ridicate. O casă cu două nivele, de bun gust. Ne-o arată cu oarecare mândrie, inclusiv bambusul care în doar 3 luni a ajuns la etajul II. Apăruse şi un asiatic, poate colocatar, chiriaş, greu de înţeles; iar camera lui Jerry, micuţă, sumar dotată, lipsită de intimitate, este tot la parter, în faţa unui geam fără gratii, direct deasupra unui boschet din grădiniţă. Jerry îşi pune rufele în maşina de spălat şi în aşteptare noi doi facem o plimbare prin cartier, intrând la un magazin cu 4-5 nivele, cam asemănător cu cel luxos de la colțul lui Bode Rd, Chicago. Ne încălzim culcuşiţi pe două fotolii, la ultimul nivel; clădire cu un spaţiu gol la mijloc, scări rulante pentru urcare şi coborâre şi balcoane pe patru laturi ale dreptunghiului, deci un gen de curte interioară. Scaune, bănci şi fotolii pe care te poţi relaxa. Dar lume foarte puţină. La revenire, o cunoaştem pe actriţă, impresia că e şchioapă, oricum cu blugii rupţi în dreptul genunchilor, cam fanată, lunecoasă. Și neputând comunica direct, măcar o frază-două, noi neștiind boabă de yankee.  Revenim spre Encino prin Pico şi Higholand, sub noi se desfăşoară o mare cu valuri de lumini – dar deja am înțeles: este San Fernando valey, nu?
Va urma


Ion Lazu - Fotografii de la Muzeul Brea, Pasadena


















Adăugați o legendă: Chiar asta e legenda: Lidia și Ionu în Pasadena!